Jurnal de lectură – ianuarie (2019)

2-3 ianuarie

Sunt câteva cărți atât de bine camuflate în decor, încât nu le mai dau nicio atenție, deși le mai plimb de colo-colo când șterg praful. De pildă, volumul de minim două kile „1001 Books You Must Read Before You Die”, pe care nu-l mai deschisesem de vreo cinci ani, dar iată că luna asta mi-a sărit în ochi și l-am luat la frunzărit. Selecția cărților se oprește în 2009, la „Invizibil”, de Paul Auster (citi), și „Cartea copiilor”, de A.S. Byatt (neci). Pusesem un singur semn, la pagina cu Djuna Barnes, dar se vede treaba că n-a avut niciun efect, pentru că n-am ajuns încă la „Nightwood”. Am dat și peste doi autori români, Rebreanu cu „Pădurea spânzuraților” (n-aș fi crezut) și Cioran cu „Pe culmile disperării”. Oare ediția actualizată îl include și pe Cărtărescu?

După ce am deschis volumul la întâmplare, m-am hotărât să iau paginile la rând și să notez ce cărți am citit până acum. Au ieșit puțin peste 70, cu o zonă incertă ce aparține adolescenței timpurii, căci nu sunt prea sigură de lecturile acelor ani (Dumas, Twain, Bronte, Dickens... Oare chiar am parcurs cărțile astea sau doar mi-am imaginat?). Mă bufnește râsul (sau ar fi mai indicat plânsul?) când mă gândesc că, dac-ar fi să mă iau după lista asta, ar trebui să mai citesc aproximativ 930 de cărți. În general, ignor selecțiile cu 100 sau 1000 de titluri, dar acum, răsfoind volumul cu atenție, mi-am dat seama că nu-i chiar o tâmpenie și că sunt foarte multe cărți care mă atrag. De câteva, mai obscure, auzisem pe Goodreads, unele îmi sunt în continuare necunoscute, iar altele nu au fost traduse în română nici până în ziua de azi.

Lista poate fi consultată și pe net (am găsit o variantă completă aici), dar parcă n-are niciun haz așa, ca o simplă înșiruire de titluri. Varianta tipărită e mult mai atrăgătoare, fiindcă are fotografii, prezentări și detalii, și chiar mă gândeam să mai adaug un joc literar doar pentru mine: să deschid volumul la întâmplare și să citesc ce-mi pică, în caz că reușesc să găsesc cartea respectivă (dacă nu, mai fac o deschidere și tot așa).

***

3 ianuarie

Pentru încălzire, am început anul cu o cărțulie de Roald Dahl („George's Marvelous Medicine”), autor pentru care am făcut o pasiune fulgerătoare anul trecut, după ce i-am descoperit literatura pentru copii (și nu e deloc târziu, pentru că mi se pare savuroasă). Povestea asta mi-a plăcut cel mai puțin, ba mi s-a părut că Dahl a cam sărit calul în privința răutăților, dar au fost și destule momente amuzante, de ce să nu recunosc. În fond, este un avertisment de luat în seamă: uite ce poți să pățești dacă ești o băbăciune care face tuturor zile fripte.

Am citit și vreo 30 de pagini din „Who Was David Weiser?”, scris la fel de fain ca „Eram singur și fericit”, însă romanul de debut al lui Pawel Huelle are o atmosferă melancolică și necesită o anumită stare de spirit, așa că l-am pus deoparte momentan.

***

Lista de la Vio + alte cărți care stau momentan pe polița de deasupra fotoliului de citit.

4 ianuarie

Ziua în care Vio mi-a trimis o listă cu cinci cărți pe care le-a selectat din biblioteca mea fizică arhivată virtual pe Goodreads. Iată lista:

1. Sherman Alexie – The Absolutely True Diary of a Part-Time Indian

2. Adrian Chivu – Strada

3. Shalom Auslander – Speranța: o tragedie

4. Raymond Federman – Îndoita vibrație. Zîmbete în Washington Square

5. Geraldine Brooks – Poporul cărții

Și în 2018 am primit o provocare de lectură de la Vio, din care n-am reușit să bifez nimic, deși tot anul am plimbat cărțile respective prin dormitor, în varii teancuri și tenculețe. Pe 4 ianuarie, tocmai ieșeam pe ușă când am văzut mailul de la Vio, m-am întors și am luat cartea lui Sherman Alexie (pe care tot ea mi-a dăruit-o), am început-o în autobuz și am continuat-o într-o sală de așteptare de la Policlinica 10 (ceva probleme cu spatele, nimic serios, sper). Vio a fost atât de surprinsă, încât inițial nu m-a crezut că o citesc datorită listei ei.

„The Absolutely True Diary of a Part-Time Indian” a fost o lectură de 3 stele pentru mine, fiindcă pasajele cu temă sportivă m-au cam plictisit și pe majoritatea le-am sărit, iar tonul naratorului m-a iritat pe alocuri. Probabil că m-a influențat negativ și scandalul#MeToo în care e implicat Alexie.

I-am trimis și eu o listă lui Vio, din care ea a citit ulterior „Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri”, ba mi-a făcut și mie poftă de Cortazar, așa că am mers la anticariat și am cumpărat volumul, din care am citit cam patru povestiri (toate excelente; cred că o să parcurg cartea cu țârâita – apropo, „a țârâi” înseamnă „a cădea picătură cu picătură”, „a burnița”, dar și „a cârpi, a țese”).

Mi-am stabilit o regulă: de-acum încolo o să cumpăr doar ceea ce vreau să citesc imediat sau în scurtă vreme. Iau o carte din raft, o contemplu, mă gândesc bine dacă o s-o citesc în următoarea săptămână sau lună și, dacă-mi dau seama că nu, atunci o pun la loc. Una din puținele excepții rămâne anticariatul din Pitești, a cărui vizitare face parte din ritualul întoarcerii acasă; dar și acolo încerc să fiu mai cumpătată. Alte excepții: cărțile cumpărate ca amintire în călătoriile prin străinătate & cărțile rare pe care le pândesc luni în șir. De când cu regula asta, am început să observ din nou cărțile lângă care trăiesc zi de zi. A, ia uite, uitasem de asta... Și de asta – și cât de mult mi-o dorisem la vremea respectivă!

12 ianuarie 

Mai rar asemenea eficiență: în doar două zile, am citit „Spuneți-i Zsofiei”, de Magda Szabó, iar în a treia zi am și scris despre carte pe blog. Ce grozav ar fi ca lucrurile să decurgă întotdeauna la fel de simplu și de firesc!

***

N-am făcut deloc fotografii cu La petite bouffe, așa că am preluat o poză de aici.

15 ianuarie

A doua vizită la Salonul literar găzduit de La petite bouffe din Cotroceni, de data asta prezidat de Cătălina, pe care am cunoscut-o mai demult prin intermediul blogului. Din cauza vremii, a venit puțină lume, dar a ieșit o discuție foarte mișto despre „Ce-am pierdut în foc” de Mariana Enriquez, mai ales că invitata serii a fost Ioana Pelehatăi de la Scena 9. M-am lămurit că un club de carte iese mult mai fain când grupul e ceva mai restrâns. La următoarea ediție se va discuta despre „Rătăcitorii”, poate cu ocazia asta citesc și eu cartea Olgăi Tokarczuk, care zace de multă vreme în bibliotecă și între timp a primit premiul Man Booker International.

Două cuvinte despre La petite bouffe: aflasem de cafeneaua-librărie-sufragerie-patiserie încă de anul trecut, la turul ținut de Arcen în Cotroceni, dar nu prea m-a atras și nu cred că i-aș fi călcat pragul dacă nu se ținea acolo salonul literar. La subsol e un spațiu foarte simpatic, au un delicios croissant cu unt și multe rafturi cu cărți (care pot fi răsfoite și/sau cumpărate), iar tipa care se ocupă de cafenea e foarte de treabă. Am revenit cu o prietenă și chiar mă gândeam să merg într-o zi să lucrez de acolo, pentru că tot zic că fac asta și n-am făcut-o niciodată (să-mi mut temporar biroul la o cafenea, adică).

***

Broscoiul din documentarul „Dreaming Murakami” (sursa)

20 ianuarie

Noroc cu Aniela, care și-a anunțat amicii că Dreaming Murakami se difuzează gratuit timp de 48 de ore, altfel nici că l-aș fi văzut, nici că aș fi auzit de el prea curând. Documentarul o are ca protagonistă pe traducătoarea daneză Mette Holm, care tocmai lucrează la „Hear the Wind Sing” și spre final se pregătește pentru o întâlnire cu Haruki la un mare eveniment literar (amănuntul neașteptat e că nu-l vedem și nu-l auzim deloc pe scriitorul japonez). Tipa îi traduce cărțile de peste 20 de ani și a devenit o adevărată expertă în ce-l privește pe Murakami. Sper să puteți găsi documentarul pe undeva – chiar merită, mai ales dacă sunteți fani ai autorului. E destul de lent, dar e montat mișto, are o atmosferă faină și o mulțime de simboluri preluate din universul murakamian, inclusiv un broscoi uriaș care apare în povestirea „Super-Frog Saves Tokyo”.

Eu eram cam certată cu autorul după ce am citit „Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj”, care mi s-a părut slabă și mi-a tăiat cheful de Murakami pentru o perioadă lungă (de la ultima lectură au trecut aproape cinci ani), însă după ce am văzut documentarul m-a apucat un dor nebun de cărțile lui. Oricât de comerciale ar fi unele volume și oricât de patetice mi s-ar părea anumite scene, adevărul e că, în lipsa ciudățeniilor imaginate de Murakami, viața mea parcă e un pic mai goală. Eram în stare să recitesc „Cronica Păsării Arc”, „1Q84” sau orice altă carte care-mi plăcuse, numai să pătrund din nou în lumea aia bizară și fascinantă care are forța de a-mi oblitera propria lume. 

Mă întreb ce mi-ar povesti Năsuc, dacă aș avea abilitatea lui Nakata de a vorbi cu pisicile. 

Am așteptat totuși să termin „4 3 2 1” pentru a mă apuca de „Kafka pe malul mării”, cartea de care nu m-am atins în toți anii ăștia și pe care o priveam ca pe o șansă de împăcare cu Murakami. Ei bine, da, romanul are niște porții zdravene de poțiuni magice, care mă fac să uit de lumea înconjurătoare și mai că mă aruncă în delir (probabil că, după perioada asta de abstinență, sufeream de sevraj fără să-mi dau seama). Am ajuns pe la jumătate și deocamdată n-am nimic de reproșat, sper să mă bucur de reîntâlnirea cu Murakami până la final. Cert e că trebuie să depun eforturi pentru a mă smulge din universul pisicilor vorbitoare pentru a mă ocupa și de alte chestii.

***

Când încă luam notițe pentru  „4 3 2 1” și pierdeam vremea pozând-o pe Năsuc.

26 ianuarie

După 18 zile de lectură on and off, am reușit să duc la capăt „4 3 2 1” și, spre marea mea ușurare, n-am fost deloc dezamăgită de uriașul roman al lui Auster. E undeva între 4 și 5 stele, dar înclin spre 4, pentru că nu e totuși genul de carte care să te ia pe sus și să-ți răstoarne concepțiile despre lume, deși e o experiență aparte și chiar mișto, la care nu regret că m-am înhămat. Auster mi-a trezit pofta să-i citesc pe Dickens și Thoreau, m-a învățat câte ceva despre istoria Americii în anii '50-'60 și mi-a pus creierul la treabă pentru a reține diferențele dintre cele patru povești care decurg în paralel. Probabil că o să scriu o recenzie pentru blogul editurii Art, însă deocamdată trebuie să revin la notițe, pe care le-am întrerupt cam pe la jumătatea volumului (altfel lectura ar mai fi durat încă o săptămână). (Later edit: În seara zilei de 1 februarie, m-am gândit destul de mult la Archie Ferguson în timp ce ascultam un concert la Sala Radio.) 

29 ianuarie

Am amânat până-n ultima clipă să mă apuc de cartea împrumutată, care s-a tot schimbat de-a lungul lunii. Din cartea Anamariei Smigelschi citisem cam jumătate anul trecut, deci nu se încadra la provocare. După ce m-am hotărât la „Bufnița oarbă”, prietena care mi-a împrumutat-o m-a anunțat că pot să o păstrez. M-am bucurat, ce să zic, dar partea proastă e că iar am amânat lectura. După aceea, am citit câteva pagini din „Restituiri boeme”, dar mi-am dat seama destul de repede că nu e pentru mine. Octavian Moșescu a fost de două ori primar al Balcicului în perioada interbelică, iar cartea cuprinde amintiri despre artiștii și scriitorii pe care i-a cunoscut. Premisa e grozavă, problema e că textele sunt prea scurte pentru a oferi o lectură savuroasă unui cititor nefamiliarizat cu viața acestor oameni. Unii dintre ei îmi sunt cvasi-necunoscuți, iar despre ceilalți nu știu atât de multe încât amintirile lui Moșescu să aducă o completare savuroasă. Într-un fel, e trist că între generația mea și a lor s-a creat o asemenea distanță și lipsă de familiaritate, care mă împiedică să gust prozele din acest volum.

În cele din urmă, am rămas cu „Pierdutul paradis”. Cu un mare efort de voință, am întrerupt „Kafka pe malul mării” pentru a mă achita de provocarea lunii ianuarie. N-aș fi vrut să mă fac de rușine tocmai eu. La prima întâlnire cu Nooteboom („Următoarea poveste”) am avut parte de o experiență călâie, dar o prietenă catalană citise cartea asta cu paradisul și-i plăcuse foarte mult, așa că am zis să-i mai dau o șansă autorului olandez. Într-adevăr, „Pierdutul paradis” mi s-a părut mult mai bună, sau poate că mi-am schimbat eu gusturile între timp. Are mulți îngeri și idei abstracte, referințe la Milton, literatură și Renaștere, dar și ceva povești interesante despre aborigenii din Australia și sistemul lor de gândire care rămâne un mister pentru neinițiați.

P.S.1: N-aveam în plan să reiau jurnalul de lectură, de care știu de pe acum că n-o să mă țin în fiecare lună, dar zilele trecute mi s-a făcut dor de el, așa că iată-l. Cum am primit plângeri că celelalte jurnale erau structurate nefiresc, adică de jos în sus, ceea ce s-a soldat cu nervi, lehamite și închis de pagini, de data asta l-am scris într-o rânduire normală și dintr-un foc, nu pe bucăți, cum făceam anul trecut.

P.S.2: Luna asta am primit propunerea de a organiza un club de carte. Prima mea reacție a fost să mă fofilez, din cauza emoțiilor iraționale care mă cuprind când vorbesc în public, dup-aia am zis: ce naiba, nu poate fi chiar așa de greu, și cu siguranță o să fie mai distractiv decât să vorbesc la o lansare. Prima întâlnire va fi probabil în martie – o să revin cu detalii de îndată ce proiectul prinde contur.