Planuri de lectură pentru următoarele luni

Firesc era să public mai întâi statistica lecturilor din 2019, înainte să-mi fac planuri de lectură, însă am de recuperat o carte împrumutată („Spuneți-i Zsofiei”), și fără ea n-ar fi fost completă poza de grup a cărților preferate citite anul trecut. Oricum, știam deja titlurile la care aș vrea să ajung în următoarea perioadă și, după cum se vede, planurile mele sunt neașteptat de cuminți. Deși e minunat să-mi fac liste elaborate, mai ales că asta implică o răscolire a bibliotecii și o nouă ordine pe rafturi, în momentul ăsta nu simt dorința să mă întind prea mult. Mă declar mulțumită dacă citesc cele șase cărți – în rest, lecturile vor fi la liber, în funcție de interesul și cheful de moment.

În poza de mai sus avem așa:

„Swann”, primul volum din serie, pe care l-am întrerupt pe la jumătate și încă nu l-am reluat, deși mi-aș fi dorit. Între timp, am scris despre experiența mea cu Proust pe blogul Art, dar hotărârea de a termina volumul până la finalul anului nu s-a materializat. Cum luna asta sunt prinsă cu „Zăpada”, mi-am promis că voi relua „Swann” în februarie (probabil de la prima pagină, chiar dacă mi-au rămas întipărite o sumedenie de scene și impresii), când sper să am măcar două săptămâni mai liniștite și să mă pot bucura de scriitura lui Proust fără întreruperi.

„Cina”, împrumutată cu ocazia mesei de Crăciun. O mai împrumutasem și altădată din aceeași bibliotecă, dar n-am reușit să o citesc și am dus-o înapoi. Interesul pentru acest roman mi-a revenit după ce am ascultat interviul pe care Marius Chivu i l-a luat autorului la emisiunea All You Can Read. Nu doar că mi-au plăcut răspunsurile și personalitatea lui Herman Koch, dar alegerile lui muzicale m-au distrat teribil (vezi minutul 24:53 – și acum mă bufnește râsul). 

„Tonomatul” e o altă carte împrumutată – mai bine zis, luată cu japca de la Alin, care o primise la Secret Santa, în decembrie. Moșul meu secret a lipsit de la întâlnire, astfel că eu am rămas cu buza umflată, pe când Alin a primit nu una, ci două cărți! Bine, bine, nu ăsta a fost motivul pentru care i-am suflat volumul, ci faptul că eram curioasă să citesc povestirile lui Andrei Panțu. (Mâine o să primesc și eu, în sfârșit, darul de la Moșu', ne-am dat întâlnire la o bere. )

Cum așez un teanc de cărți lângă geam, Năsuc se și urcă pe el. De data asta
a fost cam nemulțumită, fiindcă teancul era prea mic și nu vedea bine
ce se întâmplă în curte (trebuie să fie la curent cu tot ce mișcă).

„Cartea albă”, pe care voiam să o citesc încă din decembrie, dar nu mi-a ajuns timpul. Îmi place cum scrie Han Kang, e una dintre autoarele pe care le urmăresc și mă trage ața să le citesc imediat cum apare un titlu nou pe piața editorială. Cartea asta pare diferită de romanele dinainte („Vegetariana” și „Disecție”), dar sper să regăsesc doza de ciudățenie și duritate care mă atrage la proza lui Han Kang.

„Schiță” a fost cât pe ce să fie aleasă pentru clubul Bibliobibuli din decembrie, însă a pierdut la limită în fața cărții lui Dürrenmatt, „Pana de automobil” (uneori alegem cărțile prin vot, deși am impresia că mai degrabă ne complicăm). Mie mi-a rămas curiozitatea de a o citi, mai ales că o aveam de ceva vreme în listele de pe Goodreads (titlul original e „Outline”), iar dacă se dovedește o lectură faină, probabil că despre cartea lui Rachel Cusk vom discuta la clubul din februarie.

„Făgăduiala”, împrumutată recent de la bibliotecă. „Pana de automobil” a fost o surpriză foarte plăcută, astfel că am rămas cu dorința de a mai citi ceva de Friedrich Dürrenmatt – noroc că elvețianul are cărți scurte și îmi pot satisface curiozitatea fără mari bătăi de cap. Când un autor nou îmi trezește foarte tare interesul, simt nevoia să-i citesc și alte cărți, una după alta, însă trebuie să recunosc că, dacă a publicat numai volume de peste 400 de pagini, sunt șanse mari să îl amân.

[[Dare de seamă din culise: Ar fi trebuit să termin articolul ăsta încă de ieri, însă întotdeauna apar evenimente neprevăzute care-mi pun bețe-n roate. În timp ce pozam cărțile, am împins prea mult teancul, iar ghiveciul din spate a căzut după bibliotecă. Am înlemnit, fiindcă sunt foarte atașată de planta respectivă – în urmă cu trei ani, pe când era micuță, am furat-o de pe o stradă din Lisabona (mai erau multe asemenea ei în acel ghiveci, așa că n-am făcut mare pagubă), am transportat-o cu avionul, am plantat-o și am rămas uluită când următoarea iarnă a produs un ciorchine de flori micuțe și portocalii. Acum mi-o imaginam cu gâtul frânt, ceea ce ar fi fost o adevărată tragedie, fiindcă urma să înflorească în curând. Dar să nu mă mai lungesc: în afară de câteva frunze storșite, cele două tulpini au rămas intacte, la fel și bobocii. Sper să nu fie prea traumatizată și să nu-i fi dispărut cheful de a înflori.]]

Planta din Lisabona e cea din stânga, habar n-am cum o cheamă. E în continuare pleoștită,
sper să-și revină. În dreapta e cea mai recentă locatară de pe bibliotecă –
am adus-o aseară și am pus-o într-o ventuză (dintr-aia medicinală, da). 

Dar stați, că nu am terminat. Există și niște planuri de lectură secundare, nici astea prea elaborate și întru totul facultative. În timp ce scriam rândurile de mai sus, mi-am adus aminte de discuția cu Andreea, care mi-a spus că anul trecut l-a descoperit pe António Lobo Antunes și a fost foarte încântată de cărțile lui. M-a convins și pe mine să-l citesc, așa că am scotocit după singura carte pe care o aveam în bibliotecă, „Inima inimii”. Am găsit-o în bradul de Crăciun, pe care l-am și demontat cu ocazia asta.

„Inima inimii” este un volum de povestiri, fapt care se leagă de următorul plan de lectură: un teanc cu cărți de proză scurtă și nuvele din care mi-am propus să citesc, după chef, atunci când călătoresc cu autobuzul, trenul, avionul ș.a.m.d. Sunt cărți care nu-mi îngreunează rucsacul sau geanta și care se pretează la lecturi cu întreruperi dese. Cu timpul, m-am obișnuit să citesc cel puțin două cărți în paralel, nu mai am probleme să diferențiez lumile și personajele, iar proza scurtă mi se pare grozavă pentru lectura „din mers” (singurul neajuns e că subliniatul devine o aventură, mai degrabă mâzgălesc pagina). Obiceiul ăsta, de a purta mereu o carte cu mine, m-a ajutat anul trecut să citesc un pic mai mult și să termin, de pildă, un volum de 400 de pagini cu povestiri de Cortázar. 

La prima călătorie cu autobuzul din ianuarie, am început deja povestirile lui Arriaga din „Ritorno 201”, însă primele două m-au cam oripilat și nu sunt foarte convinsă că vreau să continui lectura. Nu mă dau în lături de la subiectele dure, însă cele abordate de Arriaga în volumul ăsta îmi depășesc limita toleranței și nici scriitura în sine nu mă atrage în mod deosebit – sunt un pic contrariată, fiindcă „Escadron Ghilotina” și „Un dulce miros de moarte” mi-au plăcut. O să-i mai dau totuși o șansă cu următoarele două povestiri, iar dacă nici astea nu sunt pe gustul meu, o să-i caut cărții un cititor mai potrivit. 

A, uitam să spun că, de când am început să folosesc Spotify (de care m-am îndrăgostit până peste cap), nu mai am probleme cu gălăgia din jur, fiindcă ascult la căști un playlist pentru citit și mă pot concentra mult mai bine. Chiar dacă nu citesc, am prins obiceiul să ascult muzică (ah, sublimul Discover Weekly! ), iar călătoria cu autobuzul sau plimbările prin orașul plin de trafic și claxoane au devenit infinit mai relaxante. 

Pe lângă planurile de mai sus, mi-am propus ca în august să reiau Luna literaturii mioritice, dar să citesc și în restul anului cărți de autori români. M-aș bucura să reiau și jocurile literare din punctul în care le-am abandonat (așadar, ar fi cazul să citesc în sfârșit „Laur”), dar să vedem cum vor decurge lucrurile anul ăsta, pentru că viața mea de freelancer are o doză destul de mare de imprevizibilitate. 

Voi ce planuri de lectură v-ați făcut pentru 2020?