Viața mea printre cărți XVI (Furnici, franceză, fereastră)

Faceți cunoștință cu Gogoașă, câinele Duracell, care foarte rar stă la pozat. 

În cele din urmă am făcut pace cu Facebook-ul și am reușit să postez mai des – mai des față de anul trecut, în orice caz –, însă acolo totul mi se pare efemer: poveștile dispar după un timp, comentariile cu idei bune sunt îngropate, cine mai are chef să sape prin miliardele de straturi ale platformei? Așa că o să consemnez și pe blog ce-am scris acolo în ultimele luni, strecurând printre vechituri și câteva povești noi, după care voi lua o pauză de la serie, promit. 

Odată cu izolarea, m-am trezit și fără lucru, după ce toate ședințele foto au fost anulate sau amânate. N-o spun cu intenția de a mă plânge, fiindcă deocamdată ne descurcăm și, în fond, n-am fost niciodată obișnuită să trăiesc pe picior mare. Însă la unele lucruri a trebuit să renunț. Așa că am înghițit în sec urmărind parada de reduceri care s-a ținut lanț pe site-urile editurilor și m-am consolat cu gândul că am o grămadă de cărți necitite în bibliotecă. Dar cât să reziști? Până la urmă, am găsit scuza perfectă: e vorba de autori români, dom'le! Și am comandat câteva cărți de la Polirom. Partea bună e că am și chef să le citesc – probabil că o să încep cu „Constantin”, deși toate mă tentează, că de-astea le-am cumpărat. 

Am citit deja „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, dar voiam să o am în bibliotecă.
Și mai e o carte pe care sunt foarte nerăbdătoare să pun mâna: „Toți copiii librăresei”,
de Veronica D. Niculescu, care mă așteaptă de vreo lună la redacția editurii. 

Vio ne întreabă pe unde am călătorit de la începutul anului până acum – eu am rămas uimită să constat că am avut un itinerar livresc destul de variat: Elveția, Turcia, Marea Britanie (6 cărți), Țările de Jos, Israel (2 cărți), Germania, Italia (2 cărți), Rusia, Japonia (2 cărți), SUA, Argentina și Franța (3 cărți). Îmi place să citesc autori din toate colțurile lumii și chestia asta vine natural, fără să mă străduiesc în vreun fel – sunt însă câteva țări în care n-am ajuns deloc și în cazul lor ar trebui, într-adevăr, să fac o alegere conștientă (cu literatura țărilor din Africa stau destul de prost).

Tot de la Vio am aflat de aplicația Drops, care e atât de simpatică, încât de aproape o lună reușesc să mă țin zilnic de lecțiile de franceză și spaniolă, mai ales că fiecare durează doar cinci minute. Cam pe când am ajuns la myrtille și pastèque, m-a apucat un chef grozav să citesc o carte în franceză, așa că am început imediat „Oscar et la dame rose”. Fiindcă mă descurc destul de bine și am prins curaj, urmează „La petite fille de Monsieur Linh”, de Philippe Claudel, „Mes amis”, de Emmanuel Bove și „La Sorcière de la Rue Mouffetard, et Autres Contes de la Rue Broca”, de Pierre Gripari.

Momentan am ajuns la 22 de cărți. Cu tot timpul liber pe care teoretic ar trebui să-l am, nu am citit mai mult în perioada asta, în schimb am citit constant, chiar dacă au fost numai câteva pagini pe seară. În ultima lună a început să prindă contur un ritual care-mi aduce bucurie: când e vreme bună și nu sunt ocupată cu altceva, pe la ora șapte seara scot scăunelul în pridvor, îl capitonez cu salteluța de la un fotoliu vechi, aduc și cana de cafea, cartea și creionul și mă pun pe citit. Însă citesc cu întreruperi: întâi apare Gogoașă, care trage de mine să ne jucăm cu mingea; apoi apare Năsuc, care vrea să intre în casă, pentru a ieși din nou peste cinci minute; mai târziu își face apariția și Nesimțitu', care se scuipă cu Gogoașă sau se încaieră cu Năsuc, depinde cine e prin preajmă; verific dacă s-au copt cireșele, urmăresc o rază de soare prin frunziș sau o albină care – ce ciudat! – tocmai decupează o frunză de trandafir. 

Habar n-aveam ce fain arată locul meu de lectură
până n-am ridicat obloanele ferestrei dinspre pridvor, care stau totdeauna închise.

Chiar eram curioasă ce senzații și tulburări mă vor încerca după 15 mai (ziua eliberării, pentru cei care stau departe și nu sunt la curent cu evenimentele din Ro), dar spre surprinderea mea am rămas la fel de calmă și n-am simțit deloc nevoia să plec într-o excursie sau să dau buzna în parc. O fi un soi de hibernare mentală, care mă împiedică să clachez în aceste circumstanțe neobișnuite? Sau am început să mă bucur de ce am prin preajmă, fără să tânjesc tot timpul după spații îndepărtate?

De fapt, ritualul cititului afară m-a ajutat să termin „Swann”. După o pauză de aproape doi ani, am reluat cartea prin februarie, cu mare avânt, pentru a mă împotmoli iarăși, odată cu harababura din martie. Proust e pentru oamenii cu mintea relaxată, eu mă trezeam după o oră la aceeași pagină, fiindcă seara nu mai eram bună de nimic. Mi-am zis că o să fiu de toată jena dacă nu termin nici de data asta primul volum din „În căutarea timpului pierdut”, așa că am adoptat o altă tactică: mi-am impus să citesc în fiecare după-amiază măcar zece pagini și, cătinel-cătinel, am ajuns la final. 

Cu notițele am rămas în urmă, sper să recuperez la un moment dat.

M-am obișnuit să caut tot felul de cărți pentru a afla dacă au fost traduse la noi și în ce perioadă, iar unul din locurile virtuale la care apelez în mod frecvent este arhiva digitală a Bibliotecii Metropolitane. Așa am observat că, după ce au fost închise filialele, a dispărut și arhiva – fapt care mi se pare de neînțeles. Măcar atâta consolare să ne fi lăsat și nouă: plăcerea de a scotoci prin arhivă cu gândul la ziua când va fi posibil să împrumutăm din nou cărți. Eu nu mă pot plânge, fiindcă o să ating în curând borna de 900 de cărți necitite, dar sunt destui cititori care, din diverse motive, se bazau pe aceste biblioteci publice.

O prietenă care s-a mutat în Australia îmi spunea că acolo i-au anunțat din timp că se închid bibliotecile și au extins și limita de împrumuturi, pentru ca oamenii să nu rămână fără cărți în perioada asta. În alte țări, bibliotecile publice s-au deschis deja. La noi, totul stă sub semnul imprevizibilului: pe pagina BMB se anunță doar că activitatea cu publicul nu va fi reluată în curând. În schimb, s-a redeschis Biblioteca Națională, unde n-am fost niciodată și nici nu mă trage ața să merg – cred că are de-a face cu aerul inospitalier al clădirii, care până acum m-a ținut la distanță. 

E drept că voi privi cu suspiciune o carte care a trecut prin atâtea mâini. Nu poți să o stropești cu clor, s-o fierbi sau să o freci cu spirt. Probabil că o voi coace lent la 70 de grade, pentru jumătate de oră, înainte de a îndrăzni să o răsfoiesc. Sau poate că o voi citi echipată cu mănuși și mască? Rămâne de văzut. Până una-alta, vreau să scap odată de cartea lui Radu Paraschivescu, pe care n-am reușit să o citesc – are un limbaj destul de elaborat, care nu mă atrage deloc în perioada asta.

Pe vremea când cireșul nu înflorise încă, iar neuronii mei puteau procesa tot felul de lecturi. 

Urăsc cu patimă gândacii de bucătărie. Într-o zi m-am trezit cu unul în cadă, în timp ce făceam duș – apăruse din gaura asta misterioasă al cărei nume științific îmi e neclar (preaplin?). Primul gând a fost să-l lovesc cu dosul parei de la duș, apoi mi-am amintit ce citisem în cartea lui Bernard Werber cu o seară în urmă: „Insectele n-au sistem de reglare a căldurii, ca noi. Când afară sunt optsprezece grade, optsprezece grade sunt și în corpul lor, iar atunci când e caniculă, sângele li se înfierbântă.” Așa că am dat apa caldă la maxim și l-am împroșcat pe nemernic cu un jet puternic și superfierbinte. A dispărut în dosul grilajului și dus a fost, odată cu toată apa din boiler. Însă ce voiam să spun de fapt e că „Furnicile” mi se pare o carte fascinantă, iar toate informațiile (reale) despre morfologia, organizarea și viața socială a acestor insecte mi-au deschis ochii spre o lume necunoscută, aflată chiar sub nasul meu. 

Între timp am terminat primul volum și l-am comandat pe al doilea
- singurul care se mai găsește, fiindcă celelalte sunt epuizate inclusiv pe site-ul Nemira.

Mi-e foarte, foarte dor să stau la o terasă, una din plăcerile de care începusem să mă bucur și de una singură. Cred că anul ăsta am fost doar o dată: pe 12 martie, când am făcut o plimbare lungă prin oraș și m-am oprit la Copac să mănânc o ciorbă. La cafea am citit câteva pagini din „A Girl Returned”, de Donatella Di Pietrantonio, o poveste care seamănă un pic cu tetralogia Elenei Ferrante (prima jumătate mi-a plăcut, după care n-am mai fost așa entuziasmată). 

Pe 16 martie a fost ultima oară când am mers într-un parc – chiar înainte de marea închidere. Am luat bicicleta lui C., care s-a dovedit cam mare pentru mine, și am dat o tură de Herăstrău. (Nu știu cum am reușit să mă întorc acasă, pentru că mă dureau toate cele.) Luasem și o carte în rucsac, dar până la urmă n-am citit deloc, am preferat să privesc: oamenii, lacul, copacii. Mi-am dat seama atunci că poate fi riscant să adulmeci un zarzăr înflorit – dacă mai înainte cineva a strănutat chiar peste flori? 

Iar pe 24 februarie a fost ultima oară când am vizitat un anticariat – preferatul meu, cel din orașul natal, unde am găsit „Învățături pentru delfin", de Mircea Horia Simionescu, o carte recomandată de Ana Maria Sandu.

Dar să închei într-o notă optimistă: până m-am moșmondit eu să public articolul, am rupt ieri lanțul melancolic de „ultime dăți când am făcut ceva” și am ajuns din nou în Herăstrău, împreună cu niște prieteni, fiecare pe păturica lui și respectând distanța regulamentară. Iar seara am avut parte de o experiență inedită: o întâlnire virtuală găzduită de David Collard, cu traducători, editori, scriitori și muzicieni din mai multe țări, unde am avut șansa să particip la invitația prietenului meu irlandez, Declan. Cred că n-ar fi rău să mă scutur de melancolie și să încep, în schimb, o listă cu „prime dăți când am făcut ceva”.