Familia mea și alte animale – Gerald Durrell

luni, 27 iulie 2020

recenzie Familia mea și alte animale Gerald Durrell

Familia mea și alte animale, de Gerald Durrell
Editura Art, 2014, 358 pag., traducere de Lidia Ionescu, ilustrații de Mircea Pop
Original: „My Family and Other Animals”, 1956 | Țara: Marea Britanie

Auzisem de Trilogia Corfu a lui Gerald Durrell în 2013, când deja vizitasem insula de două ori, dar iată că a trebuit să treacă multă apă pe Dunăre, sau multe bărci pe Mediterana, până când m-am îmbarcat și eu într-o călătorie plină de surprize alături de excentrica familie Durrell. În 1935, Louisa Durrell s-a hotărât să lase în urmă mohorâta Anglie pentru a se muta în însoritul Corfu, la insistențele fiului cel mare, Lawrence Durrell – autorul seriei „Cvartetul din Alexandria”, care la acea vreme locuia deja pe insulă, împreună cu prima lui soție, Nancy. Pe atunci, Gerry avea zece ani și o pasiune pentru animalele sălbatice care a rezistat întreaga sa viață: adultul Gerald a devenit un cunoscut naturalist și a pus bazele unei grădini zoologice, din dorința de a proteja speciile amenințate cu dispariția. De altfel, strângerea de fonduri pentru proiectele sale a fost unul din motivele care l-au determinat pe Gerald Durrell să se apuce de scris.

Dintre toate regiunile din Grecia unde am călătorit de-a lungul anilor (și au fost destule, căci ne petrecem vacanțele acolo de mai bine de zece ani), în Corfu am găsit o combinație aproape perfectă de plaje splendide, sătucuri pline de farmec și oameni primitori, plus una dintre cele mai frumoase capitale insulare. În orășelul de munte Agios Mattheos aveam chiar și un local preferat, ținut de un cuplu în vârstă foarte simpatic. Luna asta ar fi trebuit să mergem în Corfu pentru a patra oară, dar n-a fost să fie – în schimb, lucrurile s-au aranjat în asemenea fel, încât am ajuns totuși pe insulă, chiar dacă numai prin intermediul literaturii: propunerea neașteptată de a modera un club de lectură mi-a dat un brânci oportun, și iată-mă în brațe cu Familia mea și alte animale, după ani de amânare, curiozități și speculații legate de conținutul volumului.

Încetul cu încetul, vraja insulei s-a pogorât asupra noastră tot atât de domol și aderent ca polenul. Fiecare zi purta cu ea o pace, o lipsă a noțiunii de timp care te făcea să o dorești fără sfârșit. Dar după ce pielea neagră a nopții se jupuia, ne aștepta o nouă zi, lucioasă și colorată ca un abțibild și cu aceeași nuanță de irealitate. (pag. 43)

N-aș putea spune cu exactitate ce mă așteptam să găsesc în paginile cărții: menționări și descrieri ale satelor și plajelor pe care le-am vizitat în Corfu? Detalii despre viața locuitorilor insulei la mijlocul secolului 20? Poate istorii și legende locale, sau zone pitorești mai puțin cunoscute? Nu luasem în calcul faptul că povestea este narată din perspectiva unui puști pasionat de biologie și zoologie, un băiat curios, curajos și dezghețat la minte, care trăiește cea mai frumoasă perioadă a copilăriei sale. Se împrietenește cu localnicii, se vâră în tot felul de situații trăznite și aduce acasă, spre disperarea celorlalți, o varietate copleșitoare de insecte, păsări și reptile pe care le găsește în expedițiile sale prin împrejurimi.

Așa că am descoperit curând că Familia mea și alte animale nu este un ghid de călătorie, nici o monografie sau o istorie a insulei Corfu, ci o colecție de episoade adeseori amuzante și arareori serioase despre cei patru ani petrecuți de familia Durrell în diferite locuințe – vila zmeurie, vila galbenă ca narcisa (astăzi transformată în pensiune) și vila Albă-ca-Zăpada, ce au în comun un amănunt esențial: posedă o cameră de baie și o toaletă cu apă curentă, care în anii 1930 erau o raritate pe insulă (Dar la ce vă trebuie baie? Doar aveți marea! se miră un grec auzind pretențiile familiei). Se pare că la acea vreme nu exista nici electricitate, însă de lipsa ei familia nu face mare caz, în schimb e oripilată de nesfârșitele procesiuni funerare, care trezesc suspiciunea unei epidemii, sau de venerația cu care corfioții sărută moaștele Sfântului Spiridon, protectorul insulei.

„A călători în Corfu era ca și cum ai fi trăit într-una dintre cele mai viu colorate și mai comice opere bufe”, spune autorul în introducere, unde dezvăluie că intenția lui a fost să scrie o istorie naturală a insulei, însă membrii familiei s-au infiltrat în mod insidios în relatările sale, iar cartea a luat o cu totul altă direcție. Nu știu cât de realiste sunt portretele indirecte pe care Gerald le face fraților și mamei sale (Margo, sora lui, chiar s-a plâns ulterior că e înfățișată drept o adolescentă obsedată de coșuri și de diete), însă dialogurile capătă adeseori un aer burlesc, de comedie ușor neverosimilă, iar personajele au trăsături cumva caricaturale, duse un pic spre extrem, lucru care te determină să nu iei prea în serios istorisirile lui Gerry, care au acel ton bombastic al poveștilor vânătorești. Pe mine nu m-a deranjat deloc aspectul ăsta, fiindcă nu urmăream să citesc niște memorii în cheie serioasă despre familia Durrell – și să nu uităm că volumul e scris din perspectiva unui puști, deci la câtă seriozitate sau acuratețe te-ai putea aștepta de la un astfel de narator imatur, preocupat în primul rând de hoinăreală și de lărgirea colecției sale de animale?

Pachetul conținea un veșmânt fără nicio formă, din material negru, acoperit de sus și până jos cu sute de volănașe, pliuri și cute. 
― Ei, ce părere aveți? întrebă mama.
Privirăm atenți ciudata îmbrăcăminte, întrebându-ne ce naiba ar putea fi.
― Ce-i asta? întrebă în cele din urmă Larry.
― Un costum de baie, bineînțeles. Ce altceva v-ați închipuit că poate fi?
― Mie mi s-a părut că-i o balenă prost jupuită, mărturisi Larry, privind mai de aproape.
― Nu-i posibil să porți așa ceva, mamă, spuse Margo îngrozită. Pare făcut prin 1920.
― La ce servesc volănașele și toate chestiile astea? se interesă curios Larry.
― Garnitură, bineînțeles, se indignă mama.
― Ce idee nostimă! Să nu uiți să scuturi peștii din ele când ieși din apă. (pag. 179) 

Frații mai mari, Leslie și Larry, sora Margo și mama Louisa sunt principalii actori ai scenetelor amuzante din acest volum, în care este implicată și cel puțin o târâtoare, zburătoare sau ființă patrupedă care i-a stârnit interesul lui Gerry. Larry, pedant și cam înfumurat, își petrece timpul în fața mașinii de scris, împarte sfaturi necerute și are cele mai spirituale remarci în cadrul dezbaterilor familiale. Leslie este ahtiat după arme, Margo atrage ca un magnet tinerii greci din vecinătate, dar personajul care mi-a inspirat cea mai mare simpatie a fost mama – „asemenea unui Noe blând, entuziast și înțelegător, și-a pilotat cu multă dibăcie corabia încărcată cu progenituri bizare pe mările furtunoase ale vieții.” Louisa Durrell dă dovadă de multă răbdare și indulgență pentru capriciile și preocupările odraslelor sale, fie că e vorba de numeroșii oaspeți invitați de Larry sau de menajeria în continuă expansiune a lui Gerry.

Tabloul nu ar fi fost complet fără câteva personaje prezente în mod constant în viața familiei: Spiros Hakiapulos, șoferul de taxi descurcăreț care le rămâne prieten devotat în toți anii petrecuți în Corfu, sau doctorul Theodore Stephanides, care devine mentorul lui Gerry și partenerul său de expediții în natură, în ciuda diferenței de vârstă (am aflat ulterior că din carte a fost omisă fiica acestuia, Alexia, cu care Gerry a fost prieten bun). Chiar și personajele pasagere, precum bătrâna Agathi, de la care Gerry a învățat cântece țărănești, păstorul Yani, mereu darnic și ospitalier, misteriosul Om cu gândaci de trandafiri, care părea desprins dintr-un basm, sau lugubra Lugaretzia, pentru care ipohondria era o ocupație permanentă, au un farmec aparte pe care autorul reușește să îl surprindă în doar câteva rânduri.

Însă adevăratele vedete ale cărții sunt animalele: fie că e vorba de câinele Roger, tovarășul ideal pentru o aventură, de țestoasa Ahile, mare amatoare de fragi și de alpinism pe diferite părți anatomice, de porumbelul Quasimodo, care adoră muzica, sau de pescărușul Alec, primit în dar de la un pușcăriaș, toate paginile dedicate acestor necuvântătoare mi s-au părut minunate și nu de puține ori mi-au stârnit hohote de râs. E remarcabil felul în care autorul portretizează vietățile pe care le studiază cu atâta pasiune, încât acestea capătă o personalitate distinctă, adeseori comică și plină de candoare.

Din cauză că nu fusese crescut conform tradiției și nu avea părinți care să-l învețe realitățile vieții, Quasimodo ajunsese la convingerea că el nu-i deloc pasăre și refuza să zboare. În schimb, umbla peste tot, (...) ba chiar încerca să vină cu noi la plimbare. Când i-o luai prea mult înainte, auzeai cele mai frenetice și mai rugătoare uguituri și, obligat să te întorci, îl vedeai alergând disperat după tine. (...)
Într-o zi de tristă memorie, trezindu-l pe Quasimodo, am constatat că ne trăsese pe sfoară pe toți, căci între perne se afla un ou alb și lucios. Nu-și mai reveni niciodată după această întâmplare. Deveni iritabil, îmbufnat și începea să te ciupească supărat dacă încercai să-l ridici. Mai făcu un ou și caracterul i se schimbă cu desăvârșire. El, sau mai corect ea, se sălbătici tot mai tare, ne trata pe toți de parcă i-am fi fost dușmani de moarte, intra în bucătărie după hrană pe furiș, ca și cum viața i-ar fi fost amenințată. (pag. 60)

De fapt, ar fi grozav să existe un volum separat care să conțină o selecție de texte, însoțite de ilustrații, doar cu aceste portrete animaliere, căci ar fi una dintre cele mai încântătoare cărți despre animale din toată istoria literaturii. Chiar nu exagerez! Când Gerald Durrell își îndreaptă atenția spre viețuitoarele insulei, povestea se animă dintr-odată, capătă vervă și ingeniozitate, iar entuziasmul lui este molipsitor. Cine s-ar fi gândit să spună despre micii scorpioni negri că sunt amabili, modești și te tratează cu respect, sau că țestoasa pe nume Ahile are un deosebit simț al umorului?

Familia mea și alte animale va face deliciul unui cititor pasionat de observarea naturii, iar în ce mă privește, lectura a sosit la țanc, după recent reînviatul interes pentru lumea necuvântătoarelor, datorat Furnicilor lui Bernard Werber. Habar n-aveam că sunt scorpioni în Corfu, și cu siguranță n-o să-i caut la următoarea vizită, dar o să mă uit după șopârlele geko, pe care nu-mi amintesc să le fi văzut până acum. În schimb, îmi amintesc țestoasa masivă care traversa tacticos o șosea, în timp ce noi ne îndreptam spre ea pe scuter (am luat-o în brațe și am dus-o rapid pe partea cealaltă), sau aricii de mare în care C. s-a înțepat chiar de ziua lui, sau misterioșii cântăreți ascunși în măslini, care fac o gălăgie de nedescris la orele toride ale amiezii (până vara trecută nu reușisem să-i dibuiesc, fiindcă se opreau din scârțâit de îndată ce mă apropiam).

recenzie Familia mea și alte animale Gerald Durrell
Ediția din colecția youngart conține și ilustrații de Mircea Pop.

Deși cartea mi s-a părut în general foarte simpatică, au fost și aspecte care mi-au plăcut mai puțin: în primul rând, paginile legate de vânătoare, căci Leslie este pasionat de arme și pleacă adeseori în expediții din care se întoarce cu iepuri, păsări sau mistreți, iar toate relatările pe marginea acestui subiect mai degrabă mi-au repugnat. Înțeleg că era o activitate obișnuită în acele vremuri și a o trece sub tăcere ar fi fost probabil o formă de ipocrizie, însă, dacă detest ceva pe lumea asta, e tocmai vânătoarea.

Apoi, nu m-am împăcat prea bine cu faptul că Gerry intervine în viața animalelor sălbatice, luând pui de bufniță sau coțofană din mediul lor natural pentru a le aduce acasă, chiar dacă intenția lui nu este de a le face rău, ci de a studia îndeaproape toate aceste vietăți care-i stârnesc curiozitatea. În apărarea lui, pot spune totuși că se dovedește un copil responsabil, care se ocupă de bunăstarea menajeriei sale și nu o abandonează în grija adulților, deși Larry e convins că preocuparea lui Gerry pentru științele naturii e doar o toană trecătoare: Băiatul ăsta este un pericol public – are sticleți la cap!

― Numai Sfântul Francisc din Assisi s-ar simți la el acasă aici la noi. (...) Vă asigur că această casă este o capcană a morții. Fiecare colț imaginabil, fiecare cotlon este înțesat cu animale periculoase, gata să sară la tine. Cum de am scăpat nemutilat pe viață este mai mult decât pot eu să pricep. Cea mai simplă, cea mai inofensivă acțiune, ca de pildă să-ți aprinzi o țigară este încărcată de primejdii. Mai întâi am fost atacat de un scorpion, un animal hidos care împrăștie venin și pui peste tot. Apoi camera mea a fost făcută praf de coțofene. Acum avem șerpi în baie și un stol uriaș de albatroși fâlfâie în jurul casei. (pag. 338)

Familia mea și alte animale rămâne însă o versiune idealizată a realității, din care elementele triste și neplăcute au fost omise, astfel că viața familiei Durrell în Corfu pare o nesfârșită petrecere cu invitați excentrici și incidente hazlii, o felie de Paradis din care toate semințele amare au fost înlăturate. Eu am fost încântată de această variantă veselă, solară și lipsită de griji, și poate că nu aș fi săpat după amănunte, dacă nu urma să discutăm cartea la un club de lectură. Aflasem deja de la Andreea de existența cărții „The Durrells Of Corfu”, scrisă de Michael Haag, un prieten de familie, dar a fost suficient să citesc câteva articole pentru a aduna informații despre adevărul din spatele cărții.

În orice caz, nu e vorba de nimic scandalos. Se pare că, după pierderea unui copil în 1915, Louisa Durrell a suferit o cădere nervoasă și a început să bea în exces, iar problema s-a accentuat după moartea soțului, în 1928. Lawrence a decis că e nevoie de măsuri drastice și acesta ar fi adevăratul motiv pentru care familia s-a mutat în Corfu. Larry nu locuia împreună cu ei, ci cu soția sa, Nancy, ducând o viață boemă care stârnea indignarea corfioților respectabili. În iunie 1939, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, Louisa, Leslie și Gerald au părăsit insula fiindcă riscau să nu mai aibă acces la fondurile bancare din Anglia. Lawrence, Nancy și Margo au ales să rămână în Corfu, dar în cele din urmă au fugit și ei din calea trupelor naziste.

Gerald Durrell in insula Corfu

„Petreceam ore întregi stând pe vine sau întins pe burtă, urmărind cu privirea viața intimă a vietăților din jurul meu, în timp ce Roger aștepta alături, cu o expresie de resemnare pe față”, scrie Gerald Durrell, surprins în imaginile de mai sus în Corfu, cu o parte din animalele sale (în fotografia din dreapta apare câinele Roger). 

15 comentarii

  1. O recenzie minunata! Am citit cartea în tinerete si tin minte ca m-am amuzat copios. Am chicotit deja la scena cu vama, dar imaginea matusii venite din Anglia, care intona psalmi pentru a înlesni tranzitul intenstinal, m-a facut sa râd în hohote.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! (E., dacă bănuiala mea e corectă. :D) Într-adevăr, sunt o sumedenie de scene haioase în cartea lui Durrell, cred că cel mai mult mi-au plăcut cele în care e implicată cățelușa Dodo. Mă gândesc că ai citit cartea într-o altă ediție. Abia cu ocazia discuției de la club am aflat și eu că „Familia mea și alte animale” apăruse într-o ediție mai veche (la Editura Vremea, în 2002), iar după club am săpat un pic și am constatat că există o ediție și mai veche, probabil prima, apărută la Univers, în 1986. Nu știu dacă e vorba de aceeași traducere, dar cea a Lidiei Ionescu mi-a plăcut mult - n-am mai apucat să scriu despre asta în cronică. M-au încântat toate denumirile de plante și animale, de care nu auzisem până acum - de pildă, „zarnacadea”, care înseamnă „narcisă” și mi se pare un cuvânt tare frumos. :)

      Ștergere
  2. Da, n-am nicio sansa de anonimat aici:-) Nu mai tin minte în ce editie am citit cartea, doar c-o împrumutasem de la vecina de la etajul trei si ca ma amuzasem copios cu ea. Sper sa le fi placut si tinerilor de la club!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, la club au participat două adolescente trecute de 40 de ani. :)) Restul tinerilor cred că erau prea ocupați cu celelalte evenimente din cadrul Festivalului YA - glumesc, am anunțat cam din scurt clubul, e și perioada vacanței... Oricum, m-am bucurat că am citit în sfârșit cartea lui Durrell.
      Promit că de-acum nu mai lansez presupuneri cu privire la identitatea anonimilor care comentează pe blog. :D

      Ștergere
  3. Ca de obicei, un nou articol savuros şi amuzant, o nouă carte de adăugat în cele de cumpărat!

    Mmbine, Ema!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ți-am trezit interesul pentru cartea lui Durrell, Lupule de Zăpadă! :) Sper să fie pe gustul tău și să te amuze, dacă vei ajunge vreodată la ea. Într-un fel, îmi pare rău că n-am știut de ea în adolescență, dar și acum am găsit multe aspecte care m-au încântat.

      Ștergere
  4. Ema, cat de atractiva e descrierea pe care ai facut-o cartii ! Cum sa nu iti doresti sa o citesti? Desi pare o carte pentru copii / adolescenti...pe care nu m-as fi gandit niciodata s-o aleg daca nu imi faceai tu "pofta"! Va trebui sa o pun pe lista, nu am alta solutie :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, dacă pare să fie o carte pe gustul tău, nu pot decât să mă bucur, Krysia! Poate fi citită fără probleme și de adulți, de fapt chiar m-am întrebat dacă Durrell a avut un anumit public în minte atunci când a scris cartea - naratorul este un copil, dar unele subiecte (nu foarte multe) sunt pentru oameni mari. Iar pentru un cititor care și-a păstrat umorul și o doză de candoare, e o lectură tare amuzantă la orice vârstă. :)

      Ștergere
  5. Draga Ema, imi place la nebunie blogul tau ! Imi pare rau ca nu l-am descoperit mai repede, ca sa particip si eu la experientele petrecute aici.
    O sa scormonesc cu atentie peste tot, o sa citesc fiecare recenzie, imi voi trece pe listele si asa lungi cartile recomandate de tine care ma atrag, o sa ma bucur de viata ta printre carti si cate si mai cate surprize ma asteapta ! :)

    P.S. Daca nu ai citit Daniel Mendehlson - "O odisee", ti-o recomand, ar fi pacat sa o ratezi ! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Măi, Krysia, dar tare mă mai răsfeți cu aprecierile și cu entuziasmul tău! Sper să nu mi se urce la cap. 😅 Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase, chiar înseamnă mult pentru mine.

      „O odisee” e pe lista scurtă (care în realitate e destul de lungă 😁), sper să nu o amân multă vreme, căci și eu îmi doresc să o citesc. Mulțumesc pentru recomandare. :)

      Ștergere
    2. :))) Te rasfat pentru ca meriti !
      Cu drag, sa ne scrii cum ti s-a parut ... cand ii va veni timpul :)

      Ștergere
  6. Minunată recenzie,Ema.Am citit cu mulți ani în urmă cartea m-am amuzat copios,cățelușa Dodo a fost preferata mea;apoi am fost de două ori în Corfu și mă tot uitam după vile colorate prin livezi de măslini.Nema.Ceva asemănător am pățit în Provence,unde am intrat pe drumuri vicinale,ca să vedem de aproape muntele Saint Victoire al lui Cezanne;am o poză în care mă țin de pălărie,să n-o ia vântul și mă uit ca proasta la...un delușor,acolo.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, amuzantă povestea cu muntele lui Cezanne. :)) N-am fost în Provence, de fapt n-am ajuns deloc în Franța, nici măcar la Paris.

      La cât de mare e Corfu, greu de crezut că ați fi găsit taman vilele despre care vorbește Durrell, poate doar dacă le-ați fi căutat cu tot dinadinsul. :D Din câte am înțeles, peisajul s-a transformat radical, iar crângurile de măslini din jurul vilelor au dispărut - până și autorul a fost dezamăgit când a vizitat din nou insula ca adult.

      Am găsit aici informații despre vila galbenă ca narcisa, iar aici se vorbește despre vila zmeurie. De fapt, ambele sunt în prezent pensiuni: Villa Durrell din Kontokali (cea galbenă) și Strawberry-Pink Villa dintr-o suburbie a capitalei. M-am gândit să includ fotografii cu aceste vile în cronică, dar ieșise deja prea lungă, mai degrabă scriu un articol din seria „Pe urmele cărților”. :)

      Ștergere
  7. M-am lecuit să vânez ”nuda realitate” din spatele artelor;cum povestești și tu într-un articol despre Praga,casa lui Kafka nu mai are decât poarta originală.În fond admirăm transpunerea în artă a ființei profunde a creatorilor,realitatea poate să se ducă naibi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, cred că e un punct de vedere sănătos, fiindcă una e lumea imaginară și alta e realitatea, și nu de puține ori am fost și eu dezamăgită când am încercat să regăsesc în realitate ceea ce mă fermecase într-o carte. La fel, sunt de părere că autorul, în postura lui de ființă cotidiană, cu slăbiciuni și defecte, nu ar trebui amestecat cu cărțile sale, fiindcă se pot naște niște așteptări nerealiste.

      Ștergere

Un produs Blogger.