Noaptea dintre lumi – Irina Georgescu Groza

Noaptea dintre lumi, de Irina Georgescu Groza

Ed. Nemira, colecția n'autor, 2018, 266 pag. | Țara: România

În urmă cu trei ani citisem colecția de debut a Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unde am întâlnit și câteva povestiri fantastice, și eram tare curioasă cum va fi primul ei roman, Noaptea dintre lumi; m-am întrebat dacă voi regăsi ceva din duritatea care m-a surprins la prima întâlnire cu proza Irinei sau dacă nu cumva stilul autoarei s-a mai înmuiat între timp. Și oare cât de suprarealist și de ciudat va fi romanul ăsta? Văzusem deja câteva păreri pe Goodreads, în care unii cititori și-au exprimat preferința pentru partea realistă a cărții, nefiind însă prea încântați de dimensiunea ei fantastică. Curiozitatea mea a crescut, mai ales că mă atrag poveștile ireale și stranii – totul e să fie bine scrise și fără mari cusururi în logica narativă.

După această lectură, m-am lămurit că Irina Georgescu Groza chiar scrie bine: nu m-am împiedicat de nicio construcție stângace, scriitura curge fluid și își păstrează limpezimea cu care mă familiarizasem din proza scurtă a autoarei, însă aici am observat ceva mai multe figuri de stil, care din fericire sună natural și nu au acel aer chinuit de artificiu îndelung căutat. Și dialogurile mi s-au părut foarte reușite, iar structura cărții este neașteptat de complexă: mi-am dat seama de asta abia după ce am citit cea din urmă pagină și am început să mă gândesc la tot ce aflasem înainte, la dilemele care (aparent) și-au găsit un răspuns și la noul sâmbure de îndoială care se strecoară chiar la final, tocmai când credeam că piesele împrăștiate alandala prin narațiune s-au grupat într-o imagine logică, recognoscibilă, cu fiecare explicație la locul său.

Sunt anii '80 în Constanța, Ana are aproape cincisprezece ani și de șase luni s-a mutat la periferia orașului împreună cu bunica ei, Sofica, într-un bloc nou ale cărui geamuri se deschid spre cimitirul ciumaților. Din viața ei dinainte n-a mai rămas aproape nimic – nici casa veche din Piața Ovidiu, unde locuiseră până în iarnă, nici tatăl, care a dispărut într-o zi, nici prietenii din copilărie care acceptau firesc o particularitate neobișnuită a fetei: Ana are părul alb, strălucitor ca luna. Pentru ei, Ana era un fel de zână, însă colegii de la liceu o consideră ciudată și o evită, iar derbedeii de la bloc îi strigă că e vrăjitoare, o necăjesc și o bruschează cu orice ocazie. Mama adolescentei, plecată în căutarea tatălui, dispare și ea treptat din existența Anei, care rămâne aproape singură în confruntarea cu o lume ostilă, la vârsta când nici n-a apucat să afle cine este și ce își dorește. Fata își găsește refugiul în cimitirul de peste drum, unde se plimbă nestingherită și citește ascunsă într-o criptă cu o lespede ciudată, pe care este săpat un cărăbuș cu șase picioare și aripi. Însă un alt fel de refugiu prinde contur odată cu sosirea noului profesor de engleză, un tânăr atrăgător care îi împrumută Anei „De veghe în lanul de secară”.

Poate că e mai bine așa, unii aleg să nu ajungă adulți, ci să încremenească în copilărie, vezi puștiul Caulfield, ce neinspirat am fost să ți-l dau exemplu! Și totuși, nu degeaba ți-am cerut să citești De veghe, toate lecturile de la clasă trebuiau să te pregătească pentru momentul în care te vor exclude și pe tine, când te vor hărțui și alunga din realitatea lor, pentru că n-ai fost în stare să te adaptezi. Acum înțelegi? (pag. 221)

În timp ce citeam romanul Irinei Georgescu Groza, alcătuit din trei părți („Saltul”, „Povestea lui Lumen” și „Între cer și pământ” – Stefansson, anyone? 😋), impresiile mele au fost amestecate, oscilând între încântare, nedumerire, nemulțumire și din nou încântare. Prima parte, ancorată în realitatea dură și plină de lipsuri a anilor '80, a fost îndeajuns de interesantă, însă nu mi-era clar care este miza și încotro mă va duce: spre un parcurs al maturizării și al închegării sinelui? Spre o poveste de dragoste blamată de societate? Sau o radiografie a perioadei comuniste văzute prin ochii unei adolescente atipice? Oricum, ceea ce a urmat nu s-a încadrat într-un tipar previzibil.

Toate firele deschise în „Saltul” rămân în suspensie când trecem la partea a doua, iar de aici încolo, confuzia începe să-și facă loc tot mai mult. În realitatea pictată în culori posomorâte se infiltrează un plan fantastic, care pe mine m-a captivat imediat – pe de o parte fiindcă mă atrage realismul magic, pe de alta pentru că terenul este pregătit într-un mod subtil și ingenios: o bunică cu darul ghicitului, cimitirul (un spațiu prin excelență fantasmagoric și înfricoșător), părul alb al Anei și închipuirile ei morbide. Au fost multe scene care m-au încântat în „Povestea lui Lumen”, unde iese la iveală imaginația autoarei și înclinația ei spre zona întunecată și plină de ascuțimi a existenței, dar spre finalul acestei părți am fost cuprinsă de o frustrare crescândă, căci povestea pare să devină tot mai haotică și lipsită de sens.

Însă autoarea se oprește la timp, chiar înainte de punctul de rupere, când cartea ar fi luat-o vertiginos la vale, spre groapa de gunoi a narațiunilor eșuate. Schimbă macazul în partea a treia, unde realismul năvălește din nou în scenă și face ordine în haosul creat mai înainte, deși – însă la asta m-am gândit abia mai târziu – realitatea cea nouă pare zugrăvită în nuanțe tehnicolor, care-i dau un luciu ireal și strident. Toți actorii revin pe platou, inclusiv acea figură iluzorie din fanteziile Anei, deznodământul pare prea optimist, prea perfect ca să fie adevărat, are ceva din magia imposibilă de la Hollywood. Am alunecat într-o altă lume? Sau e doar o prelungire a celei dinainte? Dar care e de fapt dimensiunea reală? Ultima pagină clatină reperele ferme pe care credeam că le-am regăsit, nu mai e clar dacă povestea trebuie privită în cheie realistă sau fantastică, poate că numai indiciile presărate de-a lungul drumului mai pot face lumină în această încâlceală de lumi care se întrepătrund.

Îmi plac poveștile care stârnesc confuzie și nu simt nevoia ca totul să capete o rezolvare, mai ales dacă atmosfera creată de autor a fost puternică – nu degeaba David Lynch e unul din regizorii mei preferați –, iar Noaptea dintre lumi mi s-a părut tot mai atrăgătoare odată cu trecerea timpului, pe măsură ce am încercat să descifrez înțelesul anumitor scene din roman. Asta numesc eu o carte cu bătaie lungă, care rămâne cu mine multă vreme după lectură, și ce mi se pare interesant e că nu toate cărțile de genul ăsta mi-au plăcut foarte mult atunci când le-am citit. „Păsări în gură”, de Samanta Schweblin, ar fi cel mai recent exemplu: am fost destul de nemulțumită de unele proze din volum, pentru ca peste o lună să constat cu surprindere că încă mă mai gândesc la ele. Nu am menționat-o întâmplător pe Schweblin, fiindcă Noaptea dintre lumi se apropie un pic de starea de incertitudine pe care mi-a indus-o Vis febril.

O iau înainte și trec de umbrele care pentru ea, până atunci, fuseseră zidurile încăperii. Aici nu ajunge niciodată lumina. Cu mâna întinsă, încearcă să dibuiască o piatră, un perete, orice, dar fascicolul alb al lanternei continuă să se piardă în întuneric fără să atingă nimic. Camera devine fără sfârșit. Dintr-odată, alunecă și cade în gol, pentru ca în momentul următor să simtă cum plutește într-o noapte fără stele. (pag. 95)

Am recitit pasajele pe care le-am subliniat, am revizitat semnele de întrebare notate pe margine, am încercat să fac ordine în impresiile contradictorii și în ipotezele apărute pe parcurs. Cu ocazia asta, mi-am dat seama că și în Noaptea dintre lumi sunt prezente ferestrele și degetele – elemente recurente în prozele din volumul Dincolo de ferestre. Degetele care o împing, o mângâie sau o alină pe Ana, geamul spre care privește cu ardoare, fereastra din spatele căreia urmărește ce se întâmplă pe stradă și de unde, în întuneric, „vedea ca într-o oglindă clădirea, plutind fantomatică deasupra cimitirului. Aceleași ferestre, dar deschise, cu geamurile strălucind de la geana de lumină de pe stradă.”

Concluzia: dacă ești genul de cititor atras de lumi fantaste, care savurează o atmosferă stranie și plină de incertitudini, fără a căuta cu tot dinadinsul explicații, atunci Noaptea dintre lumi va fi o experiență foarte interesantă. Mie mi-a plăcut, deși au fost și câteva lucruri care m-au nemulțumit (dar despre asta voi vorbi la spoiler). Totodată, îmi dau seama că am destrămat un pic vraja cu încercările mele de a înțelege unele aspecte, fiindcă mai degrabă m-am afundat în confuzie, în loc să ajung la un liman. Uneori, e mai bine să te bucuri de o poveste fără să-i zgândări prea tare misterul.

[spoiler]

Să încep cu finalul. În ultima pagină aflăm că cea care a împins-o pe Ana a fost de fapt baba Vica, o răsturnare de situație care mi-a stârnit o mare nedumerire: de ce ar fi făcut așa ceva o bătrână trecută de 90 de ani, dacă nu cumva chiar ea este adevărata forță malefică? La prima vedere, pare neverosimil, și cu toate că am recitit cu atenție tot ce subliniasem, nu pot să spun că am înțeles cu adevărat motivele acestui twist. Chiar înainte de scena căderii (scriind asta, îmi vin în minte îngerii căzuți din poveștile biblice), Vica îi spune să nu se încurce cu „individul ăla” (p.76) iar la pagina 203 deplânge faptul că fata s-a încurcat „cu un pervers, cu un hoț de suflete”. Oare a împins-o pentru a o salva de un alt fel de cădere?

Am fost surprinsă să descopăr că larvele verzi au legătură cu Vica, de scâncetele ei par atrase, și nu de ale Anei, așa cum crezusem inițial. Privind povestea dintr-un anumit unghi, s-ar zice că bătrâna e de fapt epicentrul nefast, cea de la care pornesc toate relele, deși nu lasă impresia unui personaj negativ. N-am prea înțeles de ce a vizitat-o la spital pe Ana (dacă vizita a fost reală; atunci aduce cu ea larvele luminoase și îi spune „Te aștept acasă”), nici sensul capitolului „Vica” sau ce e cu larvele care intră în pământ și înțepăturile care o orbesc. Poate că-mi lipsesc niște cunoștințe legate de mitologie – sau, de ce nu, de științele naturii – care m-ar ajuta să descifrez povestea în cheia corectă.

Dar să nu credeți că n-am încercat să aflu mai multe. 😂 De pildă, există un miliped pe nume Motyxia, care este orb, strălucește intens și produce acid cianhidric. Apoi, gândacul verde de trandafir, din familia scarabeilor, iar scarabeii sunt insectele sacre din mitologia egipteană, cărora le este atribuită puterea de a mișca soarele pe cer, dar reprezintă și un simbol al renașterii după moarte, fiind adeseori asociați cu ritualurile funerare. Însă candidata cea mai potrivită pentru Lumen ar putea fi cicada, insecta care-l fascinase pe Aristotel prin ciclul reînvierii din pământ, prin trecerea de la forma larvară la cea cu aripi și cântecul care aduce cu un scârțâit; în Grecia Antică, cicada era un simbol al renașterii și al nemuririi.

Sau poate că merg eu prea departe, iar Irina Georgescu Groza nu a intenționat ca toate firele să se lege și să aibă un sens – recunosc însă că, dacă tot m-am apucat să deslușesc ițele încurcate, aș fi preferat să găsesc niște răspunsuri mai limpezi. Profesorul de engleză, de pildă. La prima lectură, am crezut că revenirea lui în viața Anei este doar o altă fantasmă adolescentină și asta mi-a plăcut, fiindcă nu mă dau în vânt după finalurile romantice, tipic hollywoodiene. Recitind însă capitolul „Nu ai greșit”, mi-am dat seama că acesta ar putea funcționa ca o certificare a realității și ca o justificare a personajului: Tinerețea ta a făcut asta, mi-a amintit ce-mi doresc. Ce vină aveam că alegeam frumusețea? Unii aleg să nu ajungă adulți, ci să încremenească în copilărie. 

Totuși, tipul îi oferă bere unei fete de 15 ani, ce naiba, ba mai are și antecedente! Chiar pare un pervers atras de minore, nu un adult care s-a îndrăgostit accidental de Ana, așa că n-am prea reușit să-l simpatizez, iar din acest motiv aș fi preferat să rămână la nivel de himeră. Și un detaliu: m-am întrebat ce e cu cârja din casa lui (p. 54). 

La pagina 161, n-am fost sigură dacă Ana i se adresează tatălui sau profesorului (care poate juca rolul de înlocuitor al figurii paterne absente) când întreabă: „îți poți imagina ce legătură ar putea fi între plecarea ta, a mamei și dizolvarea lumii noastre?” Iar la pagina 162 am avut impresia că Ana și Sofica află de moartea tatălui – un motiv suficient pentru a-i declanșa Anei o rătăcire a minții, căci după acest moment, în noaptea când îi vine prima menstruație, vede întâia oară gândacul. 

Este minunat fragmentul cu cele patru femei înlănțuite printr-o rețea albastră și luminoasă, imagine a patru vârste și a patru anotimpuri (p.165). N-aș vrea să merg atât de departe încât să speculez că Vica e de fapt Ana la finalul vieții, deși tocmai am făcut-o. :) Însă nu prea sunt indicii care să susțină o asemenea teorie – poate doar ciclicitatea sugerată de această frază: „trecutul și viitorul arată la fel, un nou punct de plecare, un ou perfect, ce se rostogolește sub cer.” (p.239)

Un cititor de pe Goodreads a remarcat că, uneori, Ana pare să aibă o gândire de clasa a cincea – în cazul meu a fost invers, mi s-a părut că vocea ei este mult mai matură. Dar și dacă nu ar fi așa, căci percepțiile sunt foarte diverse și subiective, mentalitatea ei întârziată s-ar justifica prin acele probleme psihice la care se face aluzie de câteva ori: faptul că nu a vorbit până la vârsta de cinci ani și „are ceva la cap”, deși nu ni se spune care este boala de care suferă. Oricum, cred că eu eram mult mai naivă și mai neștiutoare la vârsta Anei. 

Doar câteva lucruri și închei: 

Agresivitatea golanilor de la bloc mi s-a părut uneori exagerată, are ceva din anarhia unui scenariu violent și absurd (în unele momente m-am simțit ca în jocul Postal), deși nu mă îndoiesc că astfel de lucruri s-au întâmplat în realitate, însă pare greu de crezut că într-o formă atât de concentrată și neîntreruptă.

Cam exagerat mi s-a părut câteodată și comportamentul lui Chiriță, culminând cu faptul că vrea să îi încuie pe toți în bloc (p. 217), deși acest moment aparține planului fantastic, unde exacerbările își pot găsi o justificare. 

M-a fascinat lumea subterană în care pătrunde Ana la prima întâlnire cu Lumen și chiar mă așteptam ca lumea asta să fie dezvoltată mai târziu – o vizualizam deja ca pe o dimensiune misterioasă unde se vor petrece tot felul de întâmplări ciudate, așa că am fost cam dezamăgită când am constatat că acest fir plin de perspective promițătoare n-a fost continuat.

[spoiler]

Am impresia că la mijloc s-a strecurat un soi de magie, căci, fără să premeditez sau să grăbesc lucrurile în vreun fel, am scris despre Noaptea dintre lumi fix la un an de când am primit autograful autoarei. Chiar dacă am pentru Irina o simpatie aparte, am încercat să fiu un cititor imparțial și sper că am reușit. 

[spoiler#2 – indiciile autoarei]

Dragă Ema, mă bucur tare că ai observat (și de această dată) detalii strecurate de mine, precum cîrja din cuier, de la pagina 54 (pe de o parte pentru a stîrni curiozitatea – există o altă persoană în casa profesorului?, pe de alta, pentru a justifica ipostaza de terapeut în care apare la sfîrșit, în casa Anei – fără să vrei te întrebi, nu cumva e totuși un impostor? Eu l-am vrut unul fermecător, un personaj pe care să îl iubești pentru slăbiciuni, pe care să îl admiri la început, să îl detești mai tîrziu și să îl ierți la finalul cărții), ferestrele strecurate în roman și care sunt legătura mea cu volumul de povestiri (saltul dincolo, perspectivele noi, iluziile).

Aș vrea să îți spun și încerc să o fac fără a devoala prea multe, că Vica e simbolul iraționalului, vocea unei lumi care hotărăște destine fără a pune la îndoială judecățile și fără a cîntări conjuncturile, pînă la urmă ea pare să fie cea care face legătura între lumea subterană și viețile celor de la bloc. E poate, ca personaj, dusă prea mult spre extrem și da, deși părea o bătrînică cumsecade la început, am încercat să încurc ițele, cum ai spus, pentru a-l lua prin surprindere pe cititor.

M-am bucurat ca un copil cînd am văzut că ai aflat despre cicade, da, ele sunt, făpturile care simbolizează renașterea și care fac acel scîrțîit sîcîitor, am și încercat să îl desenez pe Lumen în timp ce scriam și căutam pe internet desene suprarealiste cu gîndaci verzi, ca să mă inspir :)

Chiriță e un mic ceaușilă, o caricatură a despotului care face regulile și îngrădește libertățile după bunul plac. Am avut în minte figura unui administrator de bloc care ne spiona cînd veneam acasă, să nu aducem musafiri, ne întreba cîte dușuri făceam, să nu cumva să consumăm apă, am pățit-o la alt bloc să rămîn noaptea pe stradă pentru că ușa se încuia între 11 și 5 dimineață (din motive de securitate, ordine și disciplină) și portarul dormea dus, la vreo 20 de metri de poarta în care băteam degeaba.

Mă bucur că ai observat atît de multe simboluri și că ți-a plăcut și laguna… Aici recunosc, nu am avut curaj să insist prea mult pe imaginile subterane, de teamă că cititorii vor căuta să regăsească partea realistă, să afle ce se întîmplă mai departe între cimitir și oraș, am încercat să ponderez dozele de magie cu realismul de la care plecasem.

Mi-au plăcut mult întrebările tale, mă stimulează, mă ajută să refac traseul, să revăd calculele, pe unde puteam scrie mai bine și mai ales cu ce sentiment ai rămas la sfîrșit. Multe îmbrățișări și mulțumiri pentru această mare bucurie! Ești o cititoare atentă și cu un spirit de observație extraordinar!

***

Eu: astea sunt observații de cititor – să scrii e cu adevărat greu, nu să observi ce-a făcut altcineva și să-ți dai cu părerea. Plus că reacțiile sunt foarte subiective, cum a fost reacția mea vizavi de proful de engleză: inițial m-am gândit că nici acel plan nu e real, ca și cum Ana alunecă în diverse versiuni ale realității înainte de a-și găsi drumul spre cea adevărată, dar apoi mi-am dat seama că proful chiar s-a întors – și din păcate eu rămăsesem cu părerea proastă pe care mi-o făcusem despre el. Înțeleg care a fost intenția ta și că acel capitol dedicat lui are rolul de a-l face mai simpatic, dar e un subiect destul de delicat și fiecare cititor va reacționa diferit, nah. Cred că pentru mine ar fi funcționat povestea asta de dragoste dacă proful ar fi fost mai „curat”, adică fără antecedente și fără să-i ofere berea aia pe plajă.  :)) Așa, am rămas cu un dubiu legat de moralitatea lui.

Irina: Interesant ce zici de profesor, nu mă gîndisem că poate deveni antipatic cititorilor, eu mi-am imaginat un tip inteligent, dar plin de metehne, pe care o copilă nu i le vede și astfel face o obsesie pentru el. El se simte vinovat, mai ales că a fost blamat și bîrfit că din cauza lui Ana s-a aruncat, de aceea se întoarce la ea și vrea să o ajute, așa am simțit eu, că el a greșit mult, dar vrea să o scoată din starea aceea. În ultimul moment, cînd ea nu vine la cimitir, o caută acasă, bunica îi spune unde e, intră în casa babei Vica, dar e prea tîrziu, Ana e trasă din nou în noapte și noaptea cîștigă. Am schimbat finalul de patru ori, a fost greu pînă m-am declarat mulțumită, apoi am refăcut primele pagini ale romanului, să se închidă ca o buclă. Dacă recitești, începutul e cumva o continuare a sfîrșitului. 

[spoiler#2 – indiciile autoarei]