Cum să lecuiești un fanatic – Amos Oz

Cum să lecuiești un fanatic, de Amos Oz

Ed. Humanitas Fiction, 2011, 120 pag, traducere de Dana-Ligia Ilin

Original: How to Cure a Fanatic, 2002 | Țara: Israel

La Amos Oz nu mai revenisem de la O poveste despre dragoste și întuneric (memoriile lui, care mi s-au părut fabuloase) și iată că, în loc să aleg un roman, așa cum aveam în plan, am continuat tot cu scrierile de non-ficțiune. Sub influența volumului Apeirogon, care m-a trimis la o documentare interminabilă despre conflictul israelo-palestinian, am luat de la bibliotecă Cum să lecuiești un fanatic, o cărțulie de dat gata într-o seară, care cuprinde două eseuri, un discurs și transcrierea unui interviu. Temele de bază sunt fanatismului și disputa dintre Israel și Palestina, însă Amos Oz atinge o mulțime de alte subiecte.

Printre altele, autorul vorbește despre perioada în care a fost și el un mic fanatic, „surd la orice idee diferită de puternicul curent sionist”, despre climatul de ambivalență și contradicții în care a crescut, despre cartierul natal locuit de o mulțime de idealiști, reformatori și adepți ai filosofiei lui Tolstoi („Când am văzut prima oară portretul lui Tolstoi, pe ultima copertă a unui roman, am fost convins că e din cartierul nostru”), despre trădare („Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care urăsc schimbarea și nu pot concepe schimbarea, cu excepția faptului că vor să te schimbe pe tine”), despre filonul de anarhie adânc înrădăcinat în cultura evreiască:

Vin dintr-o țară în care fiecare șofer de taxi* știe perfect cum să conducă țara și planeta, de ce n-aș ști și eu? Israelul e o colecție de dispute aprige și zgomotoase, un nesfârșit seminar stradal. Evreii au dintotdeauna obiceiul de a se contrazice. De fapt, e greu să găsești vreun evreu care e de acord cu sine însuși, deoarece toți au mintea și sufletul pline de contradicții în privința tuturor lucrurilor, toți sunt dostoievskieni tolstoieni sau invers. Și asta se întâmpla încă din zilele în care evreii de frunte obișnuiau să-l provoace pe Dumnezeu Însuși, în mod deschis. (pag. 82)

*Șoferii de taxi din Israel par să fie niște personaje remarcabile, i-am întâlnit și în volumul lui Etgar Keret, Șapte ani buni. 

Amos Oz propune câteva idei demne de luat în seamă, dintre care una chiar m-a surprins, pentru a recunoaște imediat că autorul are dreptate: anume că în aproape orice ființă umană se găsește o sămânță de fanatism, gata să încolțească și să ia proporții atunci când credem cu putere în ceva și simțim nevoia să-i convingem și pe cei din jur de adevărul opiniilor noastre – fie că e vorba de o opțiune politică sau religioasă, de efectele nocive ale fumatului sau ale consumului de carne, de importanța vitală a exercițiului fizic sau, mai nou, de corectitudinea politică care dă naștere unor situații aberante.

Lista e imensă, practic te poți preschimba într-un mic fanatic pornind de la orice aspect al existenței (inclusiv de la încercarea de a combate fanatismul, spune Amos Oz), însă bineînțeles că unele cauze sunt mai inofensive ca altele și câteva sunt chiar folositoare pentru planetă (ecologia, protecția animalelor etc.), iar fără implicarea pătimașă a anumitor oameni, unele lucruri nu s-ar schimba niciodată în bine*. În ce mă privește, am recunoscut sămânța asta de fanatism în vehemența care m-a cuprins la protestele din 2017-2018, când cei care nu erau cu noi erau automat împotriva noastră, iar calea de mijloc nu mai exista. Lectura cărții m-a făcut să mă gândesc la starea mea mentală din acea perioadă și la alte tendințe „fanatice” pe care le-aș mai putea avea – deocamdată am identificat un oarecare potențial în domeniul reciclării selective a deșeurilor. 

*Amos Oz abordează aici latura negativă a fanatismului și vorbește extrem de puțin despre nuanțele sale. Există, oare, și „fanatism pozitiv”? Conform definiției, implică o totală intoleranță față de părerile opuse, ceea ce lasă puțin spațiu de manevră. Legat de nuanțe, aflasem de la Aniela de o carte a lui Vlad Mixich, intitulată „Fanaticii. Portretele a zece oameni cu vocație”, a cărei prezentare sună promițător.

După cum am înțeles eu, părerile ferme și entuziasmul sunt una (căci rolul lor nu este de a influența, ci cel mult de a inspira), pe când fanatismul se manifestă atunci când pasiunea pentru o cauză sau un mod de viață depășește sfera personală și încearcă să pătrundă în ograda celorlalți, pentru a le modela existența după propriile noastre convingeri. Tendința de a uniformiza, versus acceptarea unei mari varietăți de concepții și stiluri de viață. E important să păstrăm un simț al relativismului, un simț al proporțiilor, spune Amos Oz – iar Cum să lecuiești un fanatic mi se pare utilă pentru un reality check lăuntric.

Fanaticul este un mare altruist. Vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau lipsei de credință, vrea să-ți îmbunătățească alimentația sau să te vindece de năravul băuturii ori al votării cu cine nu trebuie. Într-un fel sau altul, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuși, pentru simplul motiv că sinele lui este foarte redus, sau chiar inexistent. (pag. 24)

În ceea ce privește conflictul dintre israelieni și palestinieni, Amos Oz îl consideră unul teritorial, nicidecum religios – „o încleștare între dreptate și dreptate”, fiindcă ambele părți aduc pretenții solide și convingătoare asupra aceluiași petic de pământ pe care-l numesc patrie. Totodată, autorul observă că ambele părți sunt victime ale Europei – cea care, pe de o parte, a colonizat lumea arabă și i-a călcat în picioare cultura, iar pe de alta i-a persecutat pe evrei și i-a asasinat în masă. „Fiecare dintre părți se uită la cealaltă și vede imaginea asupritorilor din trecut”. Însă, așa cum Israelul nu poate fi transplantat într-o parte arbitrară a lumii, nici poporul palestinian nu-și poate afla un cămin în celelalte țări arabe, iar singura soluție pe care o vede Amos Oz este împărțirea teritoriului în două state naționale.

Evreii israelieni sunt în Israel pentru că nu există altă țară din lume pe care evreii, ca popor, să o poată numi patrie. Ca indivizi, da, însă nu ca popor, nu ca națiune. (...) Când tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau pline de graffiti: „Evreilor, cărați-vă în Palestina!” Când tata a mers din nou în Europa, după cincizeci de ani, zidurile erau acoperite de noi graffiti: „Evreilor, cărați-vă din Palestina!” (pag. 40)

Această soluție este un compromis dureros, spune Oz – care nu vede în compromis un semn al lipsei de integritate sau o capitulare, ci o cale către viață, opusă fanatismului. Din punctul lui de vedere, conflictul nu poate fi soluționat printr-o împăcare (direcție în care merge Apeirogon, unde, apropo, nu-mi amintesc să fi găsit informația că jumătate din populația Israelului e compusă din evrei izgoniți din țările arabe și islamice), ci printr-un „divorț echitabil” și crearea a două state împărțite după hotarele stabilite înainte de Războiul de Șase Zile din 1967. După ce am urmărit o mulțime de documentare despre sioniștii care se stabilesc în Cisiordania, cu acordul tacit al guvernului israelian, soluția propusă de Amos Oz pare tot mai puțin probabilă.

Mi-a plăcut teoria că fiecare om este o peninsulă, pe jumătate legat de continent și pe jumătate întors spre ocean, căci nimeni nu se poate contopi pe deplin cu altcineva: „O jumătate legată de familie, prieteni, cultură, tradiție, țară, popor, sex, limbă și multe altele, și cealaltă jumătate dorind să fie lăsată în pace să se uite la ocean. Orice sistem social și politic care ne transformă într-o insulă, prefăcând restul omenirii în dușman sau rival, este monstruos. Condiția peninsulei este condiția corectă a omului.” Și, bineînțeles, mi-au plăcut fragmentele în care vorbește despre parcursul lui ca scriitor și concepțiile legate de scris.

Conform statisticilor UNESCO, israelienii citesc mai mult decât oricare altă națiune de sub soare, cu excepția islandezilor – care, oricum, nu sunt sub soare. Dar, spre deosebire de oamenii din Europa, israelienii nu citesc literatură ca să se destindă sau să-și lărgească orizontul. Nici vorbă, citesc ca să se înfurie! Citesc ca să contrazică! Citesc ca să caute pricină autorului, sau personajelor, sau tuturor. Șoferii de taxi se iau la harță adesea cu mine sau, prin intermediul meu, cu personajele din cărțile mele. Nu numai că îmi spun că o carte ar fi trebuit să se sfârșească altfel, sau alta să nu fie scrisă deloc. Dar mai vor și să le spun personajelor, din partea lor, că au păreri periculoase, sau că ideile lor sunt trădătoare, sau că nici măcar nu știu prin ce a trecut neamul evreiesc. (pag. 92)

Titlul Cum să lecuiești un fanatic creează niște așteptări, dar „leacurile” propuse de autor mi s-au părut mai degrabă teoretice și greu de pus în practică. Ar trebui ca fiecare om cu picioarele pe pământ să aibă acces la câte un fanatic (sau mai mulți) căruia să-i stimuleze imaginația, simțul umorului și al autoironiei, capacitatea de a se pune în locul altuia și, pe deasupra, să-i dea de citit Kafka, Gogol sau Shakespeare. Very unlikely. La minusurile acestui volum trec și reluarea unor idei pe parcursul celor patru părți, fapt care mi-a trezit senzația un pic supărătoare că autorul se repetă, fără a introduce completări sau unghiuri noi. La final m-am întrebat de ce Cum să lecuiești un fanatic n-a fost reunită într-un volum cu eseurile din Dragi fanatici, mai ales că tema e comună.

Deloc întâmplător, unele din „simptomele” fanatismului seamănă destul de bine cu cele ale prostiei. Amos Oz nu aduce în discuție legătura dintre prostie și fanatism, poate pentru a nu tulbura și mai tare apele, dar nu mă îndoiesc că în multe cazuri sunt interconectate. Așa că vă las cu o discuție foarte mișto despre prostie dintre Pleșu și Liiceanu, care merită urmărită, indiferent de părerea pe care o aveți despre cei doi interlocutori (eu n-am niciuna și, în general, încerc să mă mențin într-un teritoriu neutru și să-mi văd de treburile mele).