Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, de Yōko Ogawa
Ed. Humanitas Fiction, 2020, 272 de pagini, traducere și note de Raluca Nicolae
Original: Neko o daite, zō to oyogu, 2009 | Țara: Japonia
Am început „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” cu destule așteptări, fiindcă îmi place mult cum scrie Yōko Ogawa (anul trecut m-a dat pe spate cu The Memory Police), iar acest roman promitea o poveste magică despre șah, cu un protagonist-copil care refuză să mai crească, cu pisici, elefanți și alte ingrediente fermecate pe care urma să le descopăr pe parcurs – aveam încredere că scriitoarea japoneză mă va surprinde cu imaginația ei. Într-adevăr, am găsit un soi de basm straniu și întunecat, care m-a dezamăgit însă pe parcurs prin accentele patetice și turnura lacrimogenă a multor scene. Nu m-au încântat nici repetițiile și coincidențele neverosimile, nici plasarea convenabilă a unor personaje și întâmplări, care-i dau romanului un aer artificial.
Unul din lucrurile cu care nu mă împac e să fiu manipulată emoțional de un autor, iar din nefericire Yōko Ogawa cade și ea în păcatul ăsta cu „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica”. La început, am acceptat faptul că-și împovărează protagonistul cu o istorie nefericită: băiatului i-a murit mama și e crescut de bunici, iar un defect din naștere, care va deveni un laitmotiv al cărții (un element ușor fantastic și destul de respingător, pe care nu-l voi dezvălui), îl împinge spre o existență solitară și interiorizată. Băiatul fără nume, cunoscut mai târziu drept Micul Alehin, poartă dialoguri imaginare cu Mira, o fetiță captivă în spațiul îngust dintre casa bunicilor și clădirea vecină, și cu elefănțica Indira, care a trăit toată viața pe acoperișul unui centru comercial – absențe care prind formă și viață în imaginația copilului de șapte ani. De fapt, întreaga carte este presărată cu dispariții, absențe și personaje incapabile să înainteze, care mi-au indus o stare melancolică și m-ar fi întristat îngrozitor, dacă aș fi fost ceva mai implicată în toată povestea asta (deși trebuie să recunosc că la final am suferit un pic, dar m-am și enervat).
Totuși, cartea are și părți luminoase, iar bucata care mi-a plăcut cel mai mult e cea legată de întâlnirea băiatului cu Maestrul, un bărbat obez care locuiește într-un autobuz dezafectat împreună cu motanul Pion. Pasionat de șah și de prăjituri, Maestrul devine prietenul și mentorul copilului, care dă dovadă de un uimitor talent pentru șah. E drept că stilul său de joc e unul neobișnuit – se simte în largul lui doar când stă sub tabla de șah, ținând în brațe pisica –, însă înoată cu o tot mai mare siguranță în Oceanul-Șah, sub îndrumarea fostului șofer de autobuz care, pe zi ce trece, capătă proporții îngrijorătoare. „Să crești e o dramă” va deveni mantra rostită cu teamă de Micul Alehin, care-și dorește să rămână pentru totdeauna la statura unui băiețel de unsprezece ani.
Pe tabla de șah iese la iveală adevăratul caracter al unui jucător, a continuat Maestrul pe un ton ceremonios. Filozofia, emoțiile, educația, personalitatea, eul, dorințele, memoria, viitorul, totul e la vedere. Nu poți ascunde nimic. Șahul este o oglindă care-ți spune sute de povești despre om. (pag. 60)
Mi-au plăcut și alte elemente ale poveștii, multe atinse de o tușă fantastică: cârpa bunicii (bucată din trupul ei și talisman împotriva duhurilor rele, care nu fusese niciodată spălată), porumbelul care o însoțește pe fiica magicianului, bătrânul care păstrează într-un cărucior obiecte ce-i trezesc amintiri din viața de șahist, păpușa mecanică inspirată de Turcul, automatul de șah construit în 1769 de baronul maghiar Kempelen. Însă la Ogawa componenta magică este arareori blândă și reconfortantă, ci are mai degrabă o asprime tăioasă. Unele întâmplări au doza potrivită de emoție, care înduioșează atât cât trebuie. Dacă scriitoarea n-ar fi întrecut măsura, ar fi ieșit o carte minunată, pe care aș fi recomandat-o fără rețineri.
Chiar dacă n-am fost prea mulțumită de acest roman, interesul meu pentru ceea ce scrie Yōko Ogawa nu a scăzut deloc. Mă uimește varietatea de subiecte și stiluri abordate de autoarea japoneză, care trece de la istorii sensibile și melodramatice (Profesorul și menajera & cea de față) la povești stranii și neliniștitoare (The Diving Pool, Revenge, The Memory Police) sau la unele de-a dreptul violente și incomode (Hotel Iris, cu scenele sale sado-masochiste). Ca și în alte cărți de Ogawa, există puține indicii că acțiunea s-ar petrece în Japonia, fapt care-i conferă un aer de universalitate (deși nu mi-ar displăcea mai multe elemente cu specific local).
„Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” pare să aplice aceeași rețetă de succes din „Profesorul și menajera”, unde un băiat de zece ani este inițiat în tainele matematicii de un profesor a cărui memorie durează doar optzeci de minute. (Ogawa are în mod clar o predilecție pentru personaje cu beteșuguri fizice sau psihice, pe care le plasează în scenarii foarte interesante.) De aici am aflat că 28 este un număr perfect, pentru că suma divizorilor săi este tot 28 (1+2+4+7+14), iar 28 e și suma a șapte numere naturale consecutive (1+2+3+4+5+6+7). Însă în ciuda premisei foarte ofertante, fragmentele axate pe meciurile de baseball m-au plictisit teribil. Cartea despre șah nu m-a plictisit, în schimb m-a enervat prin accentele exagerat de triste și explicațiile inutile, prin reluarea unor teme și secvențe care la un moment dat devin redundante.
Una peste alta, mi-a plăcut pledoaria adusă șahului, un sport al minții căruia i-am descoperit cu această ocazie latura filozofică și poetică. De șah nu m-am mai atins din facultate și nu pot spune că lectura cărții mi-a trezit cheful de o partidă (n-am avut niciodată suficientă răbdare și nici vreun talent deosebit în această direcție), însă m-a încântat prezentarea partidei de șah drept o partitură muzicală în care mutările celor doi adversari se armonizează – iar cu cât oponentul este mai bun, cu atât muzica pieselor este mai cristalină.
Șahiștii ar trebui să nu scape niciodată din vedere esențialul. Un stil personal, viziunea asupra vieții, performanțele proprii, strădaniile de a apărea într-o lumină favorabilă – toate acestea sunt lucruri de prisos, care nu folosesc la nimic. Universul șahului este mult mai vast. Cineva care pune prea mult preț pe sine n-o să fie vreodată în stare să joace șah. Cred că n-o să putem călători în voie în universul șahului decât dacă ne vom elibera de noi înșine, dacă ne vom depăși dorința egoistă de a obține victoria cu orice preț. (pag. 191)
Înainte de a vorbi despre unele aspecte sub spoiler, las câteva imagini cu Alexandr Alehin și Turcul. Alexandr Alehin, supranumit „Poetul tablei de șah”, dublu campion mondial la șah și mare iubitor de pisici, este sursa de inspirație pentru protagonistul lui Yōko Ogawa. Pisica lui preferată, siameza Chess, este imortalizată pe mormântul șahistului din cimitirul Montmartre. (În carte e pomenită pisica Caissa, botezată după zeița șahului.)
 |
| Turcul, automatul de șah inventat de baronul Kempelen în secolul 18 (mai multe informații aici, de unde am preluat și imaginea) |
[spoiler]
De ce, de ce nu s-a întors băiatul să-l caute pe Pion? Mi s-a părut de neconceput că nu a încercat să-l găsească pe motan, pe care mi l-am imaginat pe tot parcursul lecturii flămând, jigărit și speriat. Probabil că e un element folosit cu bună știință de Ogawa, fiindcă renunțarea la Pion face parte dintr-un lung șir de abandonuri mai mult sau mai puțin voite: băiatul se desparte de bunic, de frate și de Mira, asemenea unui ascet care se dezbară de legăturile materiale și afective pentru a se concentra asupra laturii spirituale. El renunță totodată la șansa de a deveni celebru, de a călători prin lume (însă pe tabla de șah face călătorii fabuloase, spune Mira) și de a-și face cunoscut chipul, pentru ca în final să renunțe cu totul la ego, ultima piedică în calea imersiunii depline în Oceanul-Șah.
Au fost câteva aspecte care mi s-au părut trântite din senin: rapiditatea cu care Maestrul devine convins de talentul băiatului (deși n-avea niciun indiciu) și cu care tabla de șah devine refugiul Micului Alehin (nici măcar nu învățase regulile jocului). Pentru ca o poveste să mă absoarbă, e nevoie de aspecte care se leagă lin și credibil, fără să-mi trezească vreo împotrivire. Nu m-am lăsat convinsă nici de explicațiile legate de modul în care băiatul poate să joace șah ascuns în interiorul păpușii mecanice.
Totodată, m-am săturat de câte ori se face referire la Indira prizonieră pe acoperiș și Mira prinsă între ziduri, la firele de păr de pe buze, la mirosul dulceag din autobuz, la prăjituri și la pisica din brațe. Iar Ogawa exagerează unele scene care sunt deja înduioșătoare, cum e cea în care băiatul află de moartea Maestrului – de ce a mai fost nevoie ca cineva să-l calce pe mâini și să se aleagă cu niște palme însângerate? Mâini însângerate cu care, la pagina 93, cară masa de șah, of, of.
În șah, personalitatea unui om se dezvăluie cel mai bine nu atât în modul său de atac, cât în capacitatea de a face sacrificii. Este sacrificiul de la final necesar? Mă refer la faptul că autoarea l-a sacrificat pe Micul Alehin asemenea unei piese de șah – nebunul (neadaptatul) care îi este atât de drag băiatului. Cu toate că moartea lui mi s-a părut absurdă în primă fază, nu-mi dau seama ce alt destin ar fi putut avea personajul. Buzele sale năpădite de păr („zămislite pentru comunicarea cu cei de pe lumea cealaltă”), inadecvarea socială și statura firavă de copil par să-i pecetluiască soarta: Micul Alehin e o curiozitate de circ, menită singurătății, care nu se poate împlini printr-o dragoste romantică. Mi-a fost neclar dacă Mira simțea pentru el ceva mai mult decât prietenie, dar posibilitatea unei intrigi amoroase a fost eliminată crud de autoare prin scoaterea din scenă a băiatului.
La final am rămas cu un sentiment de zădărnicie: care a fost rolul Micului Alehin, ce fel de amprentă a lăsat el asupra lumii și a oamenilor care l-au cunoscut? M-a întristat faptul că după dispariția unui asemenea geniu au rămas atât de puține urme – sau poate că tocmai în asta constă mesajul lui Yoko Ogawa? Mă depășește chestiunea și nici nu mă simt motivată să mă gândesc la ea pe îndelete.
[spoiler]
Niciun comentariu