Șapte ani buni – Etgar Keret

„Șapte ani buni”, de Etgar Keret

Ed. Humanitas, 2018, 186 de pagini | Traducere din engleză de Ioana Miruna Voiculescu

Original: שבע השנים הטובות , 2013 | Țara: Israel

Cu fiecare carte de un autor israelian pe care o citesc, mă apropii afectiv tot mai mult de acest spațiu îndepărtat pe care, culmea, nu-mi doresc să îl vizitez în realitate, așa cum mi s-a întâmplat când am citit cărți din Islanda sau din America de Sud. Sunt atrasă însă de viața și de mentalitatea celor care trăiesc în Israel, poate dintr-un interes mai general pentru evrei și cultura ebraică. Mai mult decât atât, scriitorii care aparțin acestei culturi par dăruiți cu un talent nemaipomenit de a spune povești, în care se amestecă, în doze variabile, sensibilitatea, umorul și fantezia. Meir Shalev m-a cucerit cu istoriile lui fantastice, Amos Oz cu bogăția senzorială a scriiturii dense, Eshkol Nevo cu acuitatea temelor sociale și psihologice, Aharon Appelfeld cu meditațiile sale pline de substanță, iar acum am ajuns la poveștile miniaturale și pline de haz ale lui Etgar Keret, care adaugă o nouă tușă la imaginea pe care mi-am format-o despre viața în Israel, din diferite perioade de la înființarea statului. Sper să ajung, poate chiar anul ăsta, la David Grossman și Zeruya Shalev, pe care nici eu nu-mi explic de ce-i amân de atâta vreme.

Am remarcat cărțile lui Etgar Keret atunci când au apărut la Humanitas, am fost curioasă să citesc măcar una, dar ulterior mi-au ieșit din minte. Noroc cu biblioteca publică, unde cărțile uitate îmi răsar pe neașteptate în față. În autobuz, am făcut eforturi să-mi stăvilesc chicotelile, fiindcă în unele proze umorul lui Keret este irezistibil, iar tonul său jovial imprimă o notă de lejeritate până și subiectelor mai serioase, de parcă totul pe lumea asta – și atacurile teroriste, și criza financiară, și antisemitismul, și boala, și moartea – poate fi privit într-o cheie ironico-amuzantă. Sunt și câteva povestiri în care autorul supralicitează, exploatând excesiv anumite situații, iar atunci am avut într-adevăr senzația că asist la un spectacol de stand-up comedy, cum remarcă Mircea Cărtărescu pe coperta a patra.

Sub stratul de umor percepi însă emoția, melancolia, neliniștea sau mâhnirea autorului, căci „Șapte ani buni” este un volum autobiografic, cu întâmplări și momente semnificative din viața lui Etgar Keret și a familiei sale. Cele 36 de proze scurte și foarte scurte (unele au mai puțin de trei pagini, însă cele mai multe reușesc să pară „pline”) sunt grupate în cicluri anuale, începând cu nașterea fiului său, Lev, și încheindu-se la scurtă vreme după moartea tatălui său, Efraim. Volumul mi se pare un bun punct de plecare pentru a-l cunoaște pe Etgar Keret, cu personalitatea lui nevrotică și mucalită, cu observațiile fine despre societatea israeliană și cu tendința de a face haz de fricile și frustrările sale, strâns legate de statutul de evreu și de teama de moarte.

Întorcându-se într-o zi acasă, soția m-a găsit pe spate, ca un carcalac* mort. I-au trebuit douăzeci de minute să-și dea seama că ceva nu era în regulă cu mine, și, când a înțeles, primul lucru pe care mi l-a zis a fost: „Trebuia să te aștepți la asta”. Al doilea lucru pe care mi l-a spus a fost despre pariul pe care îl făcuse cu vărul meu din Ramat Gan că voi muri de infarct înainte să împlinesc cincizeci de ani. Potrivit soției mele, singurul lucru care l-a convins pe el să parieze bani pe longevitatea mea a fost afecțiunea puternică pe care mi-o poartă; în schimb, ea avea bunul-simț și medicina modernă de partea ei.
Adevărul este că am încercat să fac yoga acum câțiva ani. La sfârșitul primului curs pentru începători, instructoarea palidă și foarte slabă a venit la mine și, pe un ton blând, dar ferm, mi-a explicat că nu eram încă pregătit să lucrez cu începătorii și că ar trebui să mă alătur unui grup „special”. Grupul special s-a dovedit a fi o mână de gravide în stadii avansate ale sarcinii. A fost chiar plăcut – pentru prima dată după mult timp, am avut burta cea mai mică din încăpere. Femeile lucrau foarte încet, gâfâind și transpirând când li se cerea să execute mișcările cele mai simple, de bază, exact ca mine. Eram sigur că mi-am găsit în sfârșit locul în lumea crudă a exercițiilor fizice. Însă grupul s-a tot micșorat: ca într-un reality show, în fiecare săptămână era eliminată câte o femeie, iar prietenele ei entuziasmate ne anunțau, cu voci tremurânde, că născuse. („Poseur”, pag. 113)

*Termenul „carcalac” nu există în DEX online, dar am aflat de pe net că înseamnă „gândac de bucătărie”. În ciuda sensului, cuvântul are o sonoritate care-mi place. 

„Șapte ani buni” se deschide cu ziua când Etgar Keret așteaptă pe holul spitalului nașterea fiului său, Lev, în vreme ce medicii și asistentele se ocupă de răniții dintr-un atac terorist, și se încheie, șapte ani mai târziu, cu un sandviș uman la marginea autostrăzii, în timpul unui raid aerian, când autorul și soția lui joacă rolul feliilor de pâine, iar Lev este bucata de pastramă. Fiul său devine un filtru prin care Etgar Keret observă lumea, trezindu-i noi înțelesuri și corelații, dar și noi motive de îngrijorare. Lev este prima ființă iluminată pe care o cunoaște, căci trăiește cu adevărat în prezent, fără ranchiună, fără orgoliu și fără planuri de viitor, interesat doar de satisfacerea propriilor dorințe și impulsuri imediate. Viclenia cu care Lev aranjează înțelegeri secrete îi dezvăluie ceva despre oamenii puternici care încalcă legea; Lev este cel care observă că tatăl lui nu plânge niciodată și vrea să înțeleagă de ce, și tot el stârnește o ceartă între părinți pe tema înrolării, deși e doar un puști de trei ani „care încă nu știe să-și pună chiloții singur”: mama nu e dispusă să-și dea copilul pe mâinile iresponsabile ale unui guvern care nu vrea să găsească o soluție pașnică, pe când tatăl consideră că supraviețuirea lor depinde de armată și nu e corect ca fiii altor oameni să-și sacrifice viețile, în timp ce Lev nu-și asumă niciun risc și nicio obligație.

Însă doar o parte din proze au legătură cu Lev, căci autorul acoperă o paletă largă de subiecte, personaje și locuri, creând un mozaic divers și pitoresc, colorat de amănunte inedite: colecția de experiențe antisemite pe care a adunat-o în călătoriile sale prin lume, noaptea petrecută în Muzeul de Artă Contemporană din Zagreb, un Turn Eiffel construit din bețe de chibrit, un borcan de gem și o sticlă de whisky cu semnificații aparte, taximetriști morocănoși, vorbăreți sau cu o nevoie urgentă la toaletă, prima povestire pe care a scris-o la 19 ani, în timpul serviciului militar, festivaluri de literatură și cititori care-i spun că, în ebraică, prozele lui au probabil mai mult sens. 

Tonul meditativ și concluziile la care autorul ajunge adeseori imprimă anumitor proze un caracter de eseu. Privită prin ochii lui Keret, viața în Israel apare drept una marcată de derută și ambiguități morale, în care singura constantă rămân conflictele și atacurile teroriste, iar nimeni nu crede într-o pace posibilă în viitorul apropiat. Oamenii pendulează între încrederea în justețea cauzei lor și confuzia trezită de o populație civilă dușmană care luptă pentru independență; sunt mai conștienți de propria mortalitate și majoritatea dezvoltă tendințe agresive față de necunoscuții care încearcă să le irosească puținul timp pe care îl mai au de petrecut pe pământ. Ajuns la Taormina pentru un festival de literatură, Keret este uimit să vadă aceeași Mediterană, dar fără norul existențial negru, înspăimântător, care se întinde deasupra ei în Israel.

Este de-a dreptul surprinzător cât de multe subiecte și amănunte interesante împachetează autorul în doar câteva pagini și cu câtă naturalețe transmite idei, emoții și imagini de impact. Aș fi putut rămâne cu frustrarea unor narațiuni insuficiente, dar, cu câteva excepții, povestirile mi s-au părut îndestulătoare, iar dacă un subiect sau altul mi-a trezit interesul, am căutat mai multe informații pe internet. De pildă, despre evreii ultra-ortodocși, care pentru mine au fost mereu înconjurați de mister, iar ceea ce am aflat din proza „Regretata mea soră” (una dintre preferatele mele) m-a trimis la o documentare mai amănunțită. Proza începe într-un fel remarcabil: Acum nouăsprezece ani, într-o mică sală de nunți din Bnei Brak, sora mea mai mare a murit, iar acum trăiește în cel mai strict cartier religios al Ierusalimului. 

Faptul că sora mea nu va citi niciodată o povestire scrisă de mine mă întristează, recunosc, dar faptul că nu țin Sabatul sau cușer o întristează pe ea și mai tare. Am scris la un moment dat o carte pentru copii și le-am dedicat-o nepoților mei. În contract, editura a fost de acord ca ilustratorul să pregătească un exemplar special în care toți bărbații au yarmulke și payot, iar fustele și mânecile femeilor sunt suficient de lungi pentru a fi considerate cuviincioase. Până la urmă însă, rabinul surorii mele, cel pe care-l consultă în chestiuni de disciplină religioasă, a respins și această versiune. Povestea pentru copii era despre un tată care fuge cu circul. Rabinul a considerat pesemne că este ceva iresponsabil și a trebuit să duc varianta „cușer” a cărții – cea la care ilustratorul lucrase multe ore cu atâta pricepere – înapoi cu mine la Tel Aviv. („Regretata mea soră”, pag. 94)

Cu ocazia acestei lecturi, am adăugat și primul obiectiv pe harta Varșoviei, oraș pe care sper să-l vizitez cândva: Dom Kerete, casa de numai 120 de centimetri lățime, pe care un arhitect polonez i-a construit-o autorului în spațiul îngust dintre două clădiri – o casă care are exact proporțiile povestirilor lui: cât mai mică și minimalistă posibil. Despre casa asta e vorba în „Gem”, una dintre cele mai emoționante proze din volum, căci se leagă de copilăria mamei lui Keret, care și-a pierdut întreaga familie în ghetoul din Varșovia și a găsit puterea de a merge mai departe datorită cuvintelor tatălui ei: E misiunea ta să răzbești prin război și să te asiguri că numele nostru supraviețuiește. Pentru ca toată lumea care merge pe străzile din Varșovia să-l știe.

Nu mai puțin emoționantă este povestea tatălui lui Etgar, un om de un optimism extraordinar, care încheia afaceri fără niciun sfanț în buzunar și, asemenea soției sale, era un supraviețuitor al Holocaustului. În timpul războiului, a stat ascuns împreună cu părinții săi, timp de aproape șase sute de zile, într-o groapă strâmtă din Polonia, iar mai târziu s-a împrietenit cu mafioții dintr-un oraș italian, care i-au oferit cazare gratuită într-un bordel. Povestirile în care Etgar Keret vorbește despre familia lui mi s-au părut și cele mai reușite, sau poate că au fost cele cu care am rezonat eu cel mai bine. 

Când eram mic, părinții îmi spuneau povești ca să adorm. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, poveștile spuse de părinții lor nu se găseau în cărți, pentru că nu se găseau cărți în general, așa că le inventau ei. Deveniți părinți, au continuat tradiția și, de la o vârstă foarte mică, am simțit o mândrie aparte pentru că poveștile pe care le ascultam în fiecare seară la culcare nu puteau fi cumpărate de la magazin; erau ale mele în exclusivitate. Poveștile mamei erau mereu cu pitici și zâne, în schimb (...) eroii din poveștile cu care mă adormea tata erau întotdeauna bețivi și prostituate, iar mie, copil fiind, îmi plăceau foarte mult. Încă nu știam ce e un bețiv sau o prostituată, dar recunoșteam magia, iar poveștile spuse de tata la culcare erau pline de magie și compasiune. („Perspectivă lungă”, pag. 53)

Nu toate prozele din „Șapte ani buni” mi s-au părut remarcabile, dar am simțit o afinitate instantanee pentru vocea narativă și personalitatea lui Keret, așa cum se desprind din aceste frânturi de memorii. Pe la mijlocul cărții, simpatia pentru autor mi-a stârnit dorința de a-l vedea live și așa am dat peste trailerul unui documentar care mi-a trezit o asemenea stare de bine, încât l-am urmărit de cel puțin zece ori. Ulterior am descoperit că scena în care muzicanții merg în urma lui pe malul mării se regăsește în povestirea „Dragoste la primul whisky”, unde aflăm circumstanțele neobișnuite, demne de un roman, în care s-au întâlnit părinții autorului, iar Shira, soția lui Etgar, face observația interesantă că modul în care s-au cunoscut cuplurile pare să conțină un indiciu despre cum își vor trăi viața împreună.

Tot Shira este cea care îi spune la un moment dat lui Etgar: Viața noastră e una, iar tu o reinventezi tot timpul ca să pară mult mai interesantă. Într-adevăr, câteva proze m-au făcut să mă întreb unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea, fiindcă am perceput în ele o doză pronunțată de irealitate, de invenție, accentuată de tendința autorului de a parodia anumite situații. Așa mi s-a părut, de pildă, „Să cadă bombele”, unde, în așteptarea unei iminente bombe nucleare care va spulbera Tel Avivul, autorul și soția lui neglijează treburile casnice și se uită toată ziua la televizorul nou-nouț cumpărat cu un împrumut la bancă.

Inițial, am fost contrariată când am observat că „Șapte ani buni” a fost tradus din limba engleză, dar ulterior am aflat că volumul nu a fost publicat în ebraică, fiind destinat cititorilor din afara Israelului. Acest lucru se datorează, în parte, amănuntelor pe care autorul le dezvăluie despre viața sa personală: „Mă simt mult mai confortabil când scriu ficțiune, pentru că, indiferent cât de sincer aș fi, nu mă simt expus. În schimb, acestea sunt povești pe care le-aș putea destăinui unui străin întâlnit în tren, dar nu aș vrea să le spun prietenilor sau vecinilor.” Titlul volumului este inspirat de povestea biblică despre visul Faraonului, în care apar șapte vaci grase și șapte vaci slabe, vis pe care Iosif îl tălmăcește drept șapte ani de abundență în Egipt, urmați de șapte ani de foamete. Într-un interviu pentru The Guardian, Keret spune că „Cei șapte ani buni au fost anii în care am fost atât fiu al tatălui meu, cât și tată al fiului meu”. De altfel, autorul a scris prima proză de non-ficțiune în ziua în care s-a născut Lev.

Nu știu cum sunt povestirile din celălalt volum, „Și, deodată, cineva bate la ușă” (care n-a stârnit păreri prea bune la noi, din câte am observat), însă acum sunt și mai curioasă să le citesc, chiar dacă sunt aproape sigură că voi găsi un alt stil și tematici diferite. Poate voi regăsi, în schimb, acest mod de a privi lumea: nu dorința de a înfrumuseța realitatea, ci de a persevera în căutarea unui unghi din care urâțenia să apară într-o lumină mai blândă.

Scriitorul Etgar Keret împreună cu tatăl și fiul său (fotografie preluată de aici).