sâmbătă, 24 mai 2014

Hotel Iris - Yōko Ogawa



Îmi place felul în care scrie Yōko Ogawa și subiectele pe care și le alege. Stilul ei este simplu, curat, lipsit de zorzoane literare și înțelesuri opace. Subiectele, prea puțin sau deloc legate de Japonia, au un aer de universalitate - întâmplările și personajele pot aparține oricărui loc. Înainte de a citi Hotel Iris, trecusem prin alte două cărți ale autoarei - The Housekeeper and the Professor și The Diving Pool: Three Novellas. Ultima mi-a plăcut cel mai mult, ba chiar pot spune că aceste nuvele sunt printre cele mai bune pe care le-am citit până acum. 

Din păcate, editura a ales să o publice pe Yōko Ogawa, pentru prima oară în România, cu acest mini-roman care nu va fi pe gustul tuturor. Până și eu, deși îmi place scriitoarea și încerc să am o minte cât mai deschisă când vine vorba de literatură, am digerat cu greu scenele sadomasochiste în care eroina este umilită și chinuită (mai bine zis, torturată). Însă nu mă îndoiesc că aceste scene sunt infinit mai bine scrise decât în altă carte „celebră” în tonuri de gri (pe care nu am de gând să o citesc vreodată).

Mari o ajută pe mamă la administrarea hotelului Iris dintr-un orășel de la malul mării. Fata de șaptisprezece ani nu are niciun fel de viață personală și a fost nevoită să renunțe la liceu pentru a o ajuta pe mamă, o femeie avară care și-a transformat fiica într-o sclavă. Într-o seară, glasul unui client al hotelului o subjugă prin tonul poruncitor, iar Mari ajunge să îl cunoască în cele din urmă pe bărbat, un traducător de limbă rusă care trăiește izolat pe o mică insulă din larg. Asupra lui planează suspiciunea că și-a omorât nevasta, dar acest fapt nu o oprește pe tânără să se arunce într-o relație atipică și periculoasă cu bărbatul de peste 50 de ani, care alternează între două stări opuse - în public este timid și stângaci, iar în dormitor devine sigur pe el și dominator. Însă Mari nu este o victimă; în ciuda durerii, ea experimentează plăcerea și dependența de bărbatul care i le oferă pe amândouă.

Mari este o ființă senzorială, percepând acut mirosuri, culori și imagini prin simțurile sale. Prin intermediul ei, ca naratoare a poveștii, romanul capătă dimensiuni vizuale, auditive și cromatice - descrieri minimaliste ale mării, cerului, norilor sau ploii, mâncărurile viu colorate pe care le pregătește traducătorul, peștii morți ce împânzesc plaja, emanând o duhoare insuportabilă. Până și scenele greu de digerat sunt relatate prin intermediul simțurilor, ceea ce le imprimă o anume poezie: 

Biciul se unduia liber prin spațiul îngust, fără să atingă ce nu trebuia. Fiecare lovitură cădea asupra mea. Ce mă captiva, mai degrabă decât durerea, era sunetul. Era pur și înalt, aidoma aceluia scos de un instrument cu coarde. Se întindea pe fiecare părticică din trupul meu, provocându-mi convulsii în măruntaiele și oasele ascunse dedesubt. Nu-mi venea să cred că propriul meu corp scotea niște sunete atât de fermecătoare, ca susurul unui izvor ascuns în cele mai adânci caverne dinlăuntrul meu. (pag. 169)

Deși la început pare o fată normală, Mari își dezvăluie, direct sau indirect, părțile ascunse ale psihicului ei. O fire docilă, „dresată” de-a lungul anilor de mama severă, ea dovedește resurse nebănuite când o șantajează pe slujnica cleptomană sau când o minte pe mamă cu seninătate, pentru a-și ascunde întâlnirile amoroase. Mari fuge dintr-un loc al umilinței (hotelul) pentru a ajunge în alt loc în care este batjocorită (dormitorul), însă aici găsește plăcerea care i-a lipsit dincolo. Nu este foarte clar cum a ajuns să aibă asemenea preferințe, însă este cert că respectul de sine este inexistent în cazul lui Mari - deși este frumoasă, ea se consideră urâtă, și tot ce își dorește este să fie pedepsită. 

Adolescenta are și o obsesie pentru moarte, în strânsă legătură cu decesul violent al tatălui, al cărui cadavru l-a văzut pe când era copil (iar odată cu el, a dispărut și singura persoană apropiată). Mai târziu, l-a îngrijit pe bunicul bolnav de cancer, o priveliște dureroasă căreia a trebuit să îi facă față. În relația cu traducătorul, ea își păstrează o luciditate aparte în fața pasiunii, căci observă permanent semnele de îmbătrânire pe trupul bărbatului - ureche, picioare, piele. 

Personajele sunt lipsite de nume în acest roman, cu excepția eroinei, Mari, și a unei vizitatoare pe nume Iris. Yōko Ogawa pare a avea o predilecție pentru personajele bolnave sau cu infirmități, pentru că în Hotel Iris întâlnim o oarbă (clienta hotelului) și un mut (nepotul traducătorului), iar în celelalte cărți am găsit un olog și un profesor cu probleme de memorie. Traducătorul este un om ciudat și singuratic, care se eliberează prin sex de frica lui cea mai mare - aceea de a dispărea din lume fără ca cineva să observe. Mari percepe izbucnirile lui de furie ca pe o destrămare a conturului său, iar ceea ce vede ea este mai degrabă suferință decât mânie. Probabil că fata este singura care îl poate înțelege și accepta - și singura care îi va deplânge dispariția.  


Îmi plac clipele astea când stau și mă gândesc la tine pe vapor, înconjurat de lume. Sunt atâția oameni acolo, dar nimeni nu știe ce ai făcut cu picioarele mele. Chipul tău palid, când te asfixiai și încercai să-mi ceri ajutorul era atât de frumos! Eu sunt singurul care te-a atins peste tot. Stând pe vapor, savurez aceste secrete și mă îmbăt de fericire. (pag. 114)


Am regăsit în Hotel Iris aerul încărcat de tensiune și un ușor mister pe care l-am întâlnit în The Diving Pool. Bănuiesc că este o artă faptul că, în fraze scurte și cuvinte puține, scriitoarea își magnetizează cititorul, dându-i sentimentul vag al dezastrului. În ceea ce mă privește, acest roman nu mi-a schimbat părerea despre autoare - nu știu însă cum o vor percepe cei care o vor citi pentru prima oară... 


Editura: Humanitas, 2014
Traducere: Iuliana Oprina
Număr de pagini: 183


7 comentarii:

  1. Recenzia asta trebuia sa apara azi, sambata - dar cum am publicat-o de pe mobil din UK... A aparut in alta zi! Eh, rezolv la intoarcere. :) Sper sa reusesc sa raspund si la comentarii, caci net gasesc mai rar. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. la mine a fost prima intalnire cu aceasta autoare. n-as putea spune ca mi-a placut mult aceasta lectura, probabil ca sunt cam rezervata si retinuta vis-a-vis de scenele tari si de placerea de a impleti sexul cu violenta. dincolo de asta, recunosc ca lectura a fost una invioratoare si am apreciat stilul ei simplu, curat de a scrie dar si curajul de a aborda un astfel de subiect.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E foarte amuzantă situația, cred că am publicat recenzia la „Hotel Iris” cam în același timp, dar am văzut asta abia azi, după ce m-am întors din Londra. :) O s-o citesc pe-a ta ceva mai încolo, sunt curioasă ce experiență ai avut.
      Celelalte cărți sunt total diferite, nu au astfel de scene și subiecte - doar stilul de a scrie este același. Dar pot să pun pariu că următoarea care va fi publicată - dacă au de gând să mai scoată ceva - va fi „The Housekeeper and the Professor” (preferata mea rămâne totuși „The Diving Pool”). Dar mă gândesc că mulți cititori vor ocoli următoarele cărți traduse din cauza romanului de față, și ar fi tare păcat...

      Ștergere
  3. Oricum ar fi nu suna atat de rau, probabil ca ai starnit ceva curiozitati. Pare insa a se axa prea mult pe scenele sado din ce descrii tu aici.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Coffee, dacă știi că ai toleranță și curiozitate pentru subiecte sado-maso, atunci nu ocoli romanul, este interesant și scris într-un stil aparte. Scenele dure ocupă doar o parte (cred că nici o treime) din carte, dar sunt atât de intense, încât predomină în impresia finală pe care ți-o lasă romanul. Pe lângă aceste scene, naratoarea Mari vorbește despre viața la pensiune, despre familia ei, turiști și alte aspecte din orășel, iar toate bucățile astea au un farmec aparte (dacă le mai poți separa de restul, ha).

      Ștergere
    2. Nu-i vorba neaparat de toleranta, trebuie sa acceptam ca pentru unii e singurul mod de a obtine satisfactia. Nu am citit asa ceva, nu stiu daca m-ar prinde.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...