miercuri, 24 septembrie 2014

Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică - Kjersti Skomsvold



Iată o cărțulie de la care nu aveam mari așteptări, dar care s-a dovedit a fi o lectură densă și plăcută, tristă și amuzantă în același timp. Mathea, protagonista romanului - cea care ne povestește totul cu o voce de grumpy old (wo)man - este un personaj cu totul aparte, a cărui potențială unicitate este știrbită, însă, de asemănarea izbitoare cu Leo Gursky din Istoria iubirii; nu știu în ce măsură (sau dacă) s-a inspirat Kjersti Skomsvold din romanul lui Nicole Krauss, dar Mathea pare a fi sora geamănă a evreului Leo, cu care seamănă, în unele privințe, ca două picături de apă: amândoi sunt complet asociali, și-au petrecut întreaga viață în invizibilitate, se gândesc obsedant la moartea care se apropie, ies din casă în speranța că vor fi observați de cineva, au un soț - respectiv, un prieten - care este prezent constant în relatările lor. Personajul lui Nicole Krauss este, însă, mult mai autentic decât Mathea, în privința căreia am manifestat, uneori, un soi de incredulitate și confuzie - căci nu am înțeles, pe deplin, personalitatea acestei femei ciudate. Dar, una peste alta (și, mai ales, dacă nu ați citit Istoria iubirii) acest roman de dimensiunea unei nuvele vă va cuceri de la primele pagini.

Am apreciat faptul că scriitoarea nu dezvăluie totul de la început, ci îl lasă pe cititor să descopere, progresiv, cine este Epsilon sau cine este Stein, păstrând totodată un oarecare mister referitor la partenerul de viață al Matheei, despre care nu știm cu siguranță dacă este bărbat sau câine, dacă mai este în viață sau a plecat. La început, nici măcar nu este foarte clar cine este protagonista care ne povestește, fragmentar, momente ale vieții sale. Însă aceste mici confuzii nu m-au deranjat absolut deloc, pentru că prefer să descopăr o poveste treptat, fără a primi totul mură-n gură de la autor.

Când eram copil visam să fiu transportată cu ambulanța. Dacă se întâmpla să fie vreuna prin preajmă, îmi împreunam degetele și șopteam „Dă să fiu eu, dă să fiu eu”, dar nu erau niciodată pentru mine. Acum iarăși aud sirena ambulanței în depărtare. Ar trebui să vină după mine, pentru că am chiloți curați și voi muri în curând. (pag. 13)

Mathea este bătrâna de la trei care nu a mai fost văzută de la Crăciunul trecut. Ea este femeia ciudată care-și spionează, de după perdele, vecinii care fac curățenie în curte. Îi ocolește pe oameni cu sârguință și este un chin să vorbească cu străinii, dar, în același timp, se teme că nimeni nu va observa că ea a murit - și, mai ales, că nimeni nu-și va aduce aminte cât de frumoasă și de inteligentă a fost. Asemenea lui Leo Gursky, Mathea povestește, cu o candoare aproape senilă și cu un ton mucalit, momente din viața ei prezentă și cea trecută. 

Ajunsă la o vârstă venerabilă, gârbovită și singură, femeia încearcă să se împace cu gândul că, la un moment dat, va trebui să moară, la fel ca toți acei oameni despre care citește zilnic în anunțurile mortuare. Obișnuită să trăiască în singurătate și invizibilitate, cu o viață lipsită de evenimente memorabile și cu o teamă patologică față de societate, Mathea se întreabă cum să-și petreacă puținul timp care i-a mai rămas; la bătrânețe, ea încearcă, timid și stângaci, să facă primii pași în lume - iar de aici decurg dorințele contradictorii care o asaltează și pățaniile amuzante prin care trece. 

Privesc afară pe geam la apartamentele din blocul de vizavi. Ce ciudat! Când te gândești câți oameni locuiesc aici, ducându-și liniștiți traiul. Nimeni nu dă pe la mine și pe la Epsilon. Atunci, la ce sunt buni vecinii de peste drum? Se plimbă prin apartamentele lor și se prefac că nu vor muri, dar vor muri, și cei de la magazin vor muri, și bătrânul ăla cu cadrul poate că a murit. (pag. 28)

Calitatea indiscutabilă a acestui roman este umorul, de multe ori ironic, cu care Mathea își povestește gândurile, temerile, amintirile și pățaniile. Acest umor mucalit îndulcește realitatea extrem de tristă și acoperă, ca o draperie groasă, pustiul imens din viața protagonistei. [spoiler] Mathea n-a avut copii și n-a făcut nimic pentru nimeni, trăind în bula ei ideală pe care a împărțit-o cu o singură persoană, soțul cel inteligent și obsedat de statistici. A fost întotdeauna pricepută la tricotatul bentițelor de urechi, la sortatul cărților de joc și la desfăcutul sulurilor de hârtie igienică fără a strica prima foaie, dar cam atât. S-ar mai putea spune că a fost o soție iubitoare (cu toate ciudățeniile ei aferente), mereu acasă în așteptarea soțului, croșetând și făcând prăjturi, însă izolarea ei și firea exclusivistă (ba chiar egoistă, după cum aflăm mai târziu) și-a pus, în cele din urmă, amprenta asupra căsniciei. [/spoiler] 

Prefer să fie mai mulți clienți în magazin, ca să nu atrag atenția. Obișnuiesc să cumpăr cam ceea ce cumpără și alții - este superb să mănânci cod cu sos la prânz când știi că și doamna dinaintea ta va găti același lucru. „Nu suntem singurii care mănâncă azi cod”, îi spuneam lui Epsilon. Știam că prețuiește acest lucru. (pag. 19)

Izolarea și invizibilitatea Matheei sunt duse la extrem de către autoare și par un pic forțate (la școală, directorul uită să îi înmâneze diploma de final), ceea ce scade din credibilitatea personajului. Un alt minus al romanului este că femeii îi place să scrie cu rimă și ne atrage atenția de fiecare dată când o face, lucru care devine obositor și previzibil după un timp. Dar, lăsând la o parte aceste „defecte”, cartea garantează destule momente plăcute și hilare în compania ciudatei și asocialei Mathea.

Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică este romanul de debut al scriitoarei Kjersti Annesdatter Skomsvold, publicat în 2009 și distins cu premiul „Tarjei Vesaas” al Uniunii Scriitorilor Norvegieni. Autoarea în vârstă de 35 de ani a mai publicat un roman în 2012, Monsterhuman, care presimt că va fi tradus și la noi. 

Despre carte au mai scris: Mihaela (de la care am, de fapt, cartea), C.P. (care are și un interviu cu scriitoarea pe blogul lui).

***

Din acest roman am aflat (pe lângă o nouă modalitate de a-mi tunde bretonul, prin lipirea unei benzi adezive pe păr) despre două feluri de mâncare tipic norvegiene:

Brunost, un fel de brânză (sau cașcaval) caramelizată obținută din zer, brună și cu un gust dulce-acrișor, preparată prin fierberea unui amestec de lapte, smântână și zer până când apa se evaporează. Zaharurile din lapte se caramelizează, iar produsul capătă un aspect închis la culoare și un gust tipic dulceag. Sunt foarte, foarte curioasă să încerc acest tip de brânză! (sursa imagine)


Skolebrød (care în norvegiană înseamnă „chiflă pentru școală”) este un tip de chiflă dulce tipică Norvegiei, preparată din aluat și șarlotă de vanilie, cu glazură din fulgi de cocos. Numele îi vine de la obiceiul de a pune acest desert în pachetele de masă ale copiilor. Pentru cine vrea să o testeze (căci eu nu prea sunt gospodină de felul meu), am găsit o rețetă în românește aici, iar una în engleză, aici



Editura: ALLFA, 2013
Traducere: Ivona Berceanu
Număr de pagini: 120


2 comentarii:

  1. Din punctul meu de vedere este un roman care te lecuieste de sobrietate, un excelent mijloc de relaxare si buna dispozitie.
    In timp ce lecturam Kjersti Skomsvold gandul imi zbura involuntar catre Albert Camus si temele absurdului explorate, dezvelite fara mila de el.
    Mathea este, dupa parerea mea o "Straina" fata de societate, o inadaptata a relatiilor sociale, incapabila de a dezvolta minime legaturi cu cei din jurul ei, anxietatea ei fiind triumfatoare.
    Singura exceptie de la regula o reprezinta partenerul ei de viata, o persoana opusa ei din majoritatea punctelor de vedere.
    Relevant este decesul acestuia chiar in prima zi de pensionare – ruperea lui fata de mediul social in care activa si perspectiva unei vieti preponderent sedentara si fara orizont, alaturi de jumatatea lui – au o contributie la trecerea acestuia catre vesnicie.
    Inca de la debutul romanului, Mathea constientizeaza finitudinii vietii, iar gandul ca si ea se va alatura candva in randul celor “drepti” i se instaleaza in membranele constiintei si o va urmari, pe parcursul paginilor acestei carti incantatoare.
    Aceste ganduri, uneori deghizate , imbracand o varietate de simptome vor da nastere starilor de irascibilitate, grija, incordare.
    Relevante sunt doua episoade :
    descrierea mortii dintelui " ramas captiv in castravete" (hazlie tentativa de a il repune la loc ) , precum si ramanerea alunitei in asternut ( pe care si-o va lipi mai tarziu intr-o amagitoare iluzie a revenirii la viata).
    Absurdul ( fardat statistic din abundenta) ramane amfitrionul acestui roman.
    O carte reconfortanta, o doctorie potrivita pentru zilele cenusii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Scuze pentru întârzierea răspunsului, Adi, dar clepsidra timpului s-a comprimat din nou și nu-mi place să răspund în grabă (prefer să o fac mai târziu).
      Mulțumesc pentru acest comentariu care punctează foarte bine câteva aspecte esențiale ale romanului, ba chiar aduce câteva perspective noi care mie mi-au lipsit (cum este paralela cu ”Străinul” lui Camus, pe care vreau să îl citesc și eu).
      Este interesant modul în care fiecare cititor găsește amănunte care îi rămân în memorie și i se par relevante pentru poveste și înțelegerea ei. Eu nu am pus atât de mult accent pe dintele rămas în castravete, deși am înțeles semnificația episodului. Îmi amintesc, în schimb, pâinicile pe care Mathea le pregătește pentru vecini, dar care sfârșesc prin a fi mâncate tot de ea, pentru că nu și-a făcut curaj să pătrundă în lumea celorlalți
      Absurdul și umorul sunt într-adevăr punctele forte ale romanului. Ai zis bine, este o carte reconfortantă, care merită lecturată. Mă bucur că ți-a plăcut.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...