Gould's Book of Fish (Cartea cu pești a lui Gould) - Richard Flanagan

marți, 11 noiembrie 2014


La sfârșitul acestui roman, după ultima frază care dă un cu totul alt sens poveștii, am simțit nevoia să o iau de la capăt - dar n-am făcut-o, pentru că Gould's Book of Fish m-a stors deja de puteri. Pe cât de dificilă și de chinuitoare a fost lectura, pe atât de intensă și de obsedantă a fost povestea. Frumoasă, minunată - nu, nu a fost așa. A fost sumbră, densă, un adevărat labirint de personaje și întâmplări care se năruie spre final, când elementele poveștii nu se mai potrivesc, iar înțelegerea noastră se clatină și ne aruncă în confuzie. 

Chiar dacă nu totul este extraordinar la această carte, scriitura excelentă a lui Flanagan și atmosfera obsedantă pe care o creează au făcut din Gould's Book of Fish unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit până acum. Unele pasaje sunt adevărate opere de artă, în felul în care scriitorul îmbină cuvintele, sensul, ritmul, muzicalitatea. Cu un limbaj care trece de la sordid la lirism, de la oroare la umor și de la registrul grotesc la cugetări filozofice, autorul reușește un tur de forță cum rar mi-a fost dat să cunosc. Însă toată această putere hipnotică a scriiturii se poate simți doar în original, căci traducerea românească face un mare deserviciu romanului (dar despre asta îmi vărs năduful la final).

William Buelow Gould - bețiv, falsificator, pușcăriaș, Artist. Dacă viața de șarlatan nu l-ar fi adus, împotriva voinței lui, din Anglia secolului XIX în închisorile din Tasmania, poate că nu ar fi pictat niciodată peștii ce i-au asigurat ulterior nemurirea - căci acest William Buelow Gould, pe care Richard Flanagan îl readuce la viață într-o poveste nebunească, a fost un om în carne și oase. Picturile lui cu pești, create într-una din cele mai crunte colonii penitenciare ale Imperiului Britanic, fac parte astăzi din patrimoniul UNESCO. Extraordinar, nu-i așa? Acest fapt nu este menționat explicit în roman, dar povestea capătă o cu totul altă dimensiune știind de la bun început că protagonistul a existat în realitate. Însă Richard Flanagan nu ne menține prea mult timp pe tărâmul realității - cu o imaginație debordantă, susținută de o scriitură puternică, autorul ne poartă într-o aventură la granița irealului, construind o istorie alternativă, încărcată de simboluri, a țării sale natale. 

Sunt William Buelow Gould - criminal condamnat, pictor & numeroase alte lucruri lipsite de importanță. Sunt constrâns de lipsa mea de virtute să vă spun că sunt ghidul cel mai puțin demn de crezare în care v-ați putea încrede vreodată, un om mort înainte de vreme, un falsificator condamnat. [...] Puteți să-mi ziceți cum vreți: alții o fac & nu are nicio importanță pentru mine; eu nu sunt ceea ce sunt. Povestea unui om are puțină însemnătate în această viață, o carapace inutilă pe care o poartă, în care crește, în care moare. [...] Sunt William Buelow Gould - iar numele meu e un cântec ce va fi cântat.

În zilele noastre, Sid Hammet - un escroc din Tasmania care vinde turiștilor mobilă recondiționată pe post de antichitate - găsește într-un anticariat o carte ciudată, cu picturi ale unor specii de pești înconjurate de însemnări în toate direcțiile, colorate și aproape neinteligibile, care relatează o altfel de istorie a coloniei penitenciare Macquarie Harbour de pe insula Sarah. Un adevărat curcubeu clandestin de povești incredibile ce frizează coșmarul, un jurnal plin de inconsistențe, dificil de citit, dar cu o frumusețe stranie (descriere ce se potrivește perfect și romanului de față), cartea nu pare a avea început sau sfârșit, căci Sid Hammet găsește noi și noi însemnări care-l leagă obsesiv de ciudatul jurnal al unui anume pușcăriaș Gould. 

Așa începe o poveste grandomană, ridicolă, fabuloasă, mizerabilă, grotescă și memorabilă, în speță o poveste în poveste care atinge o paletă vastă de teme: identitate, reinventarea eului, istorie și adevăr istoric, artă, știință, superioritate și inferioritate rasială, realitate versus iluzie. Nu știu cum poate fi încadrat acest roman, pentru că are câte ceva din toate - aventură, dragoste (deși într-un mod mizer, chinuit), mister, elemente fantastice, filozofie, ficțiune istorică - dar Gould's Book of Fish este, totodată, un picior în dosul Impreriului britanic, care a făcut atât de mult rău băștinașilor din teritoriile colonizate. 

Pe lângă povestea ficționalizată a lui William Buelow Gould, Richard Flanagan reconstituie o parte din istoria colonizării Tasmaniei (Țara lui Van Diemen pe numele european), care, la începutul secolului XIX, era o întindere necunoscută populată de aborigeni - hăituiți și nimiciți în final de colonizatori și vânătorii de balene. Pe atunci, orașul Hobart devenise o adevărată colonie a artiștilor, transportați în Australia pentru diferite crime care astăzi par minore, dar în acele vremuri erau aspru pedepsite de Imperiul Britanic (șapte ani de închisoare în colonii pentru furtul unor perechi de pantofi). 

În celula lui construită sub nivelul mării, care se inundă de două ori pe zi la perioada fluxului, William Gould duce o viață mizeră, bătut și hămesit, așteptându-și pedeapsa cu moartea; el își împarte celula cu vietățile marine și cu Regele, nevăzut și tăcut, care la început pare o plăsmuire a minții sale rătăcite. Pe ascuns, cu hârtie furată și cerneluri obținute în cele mai ingenioase și grotești moduri, Gould reface picturile cu pești pe care le-a creat odinioară pentru chirurgul închisorii, scriind totodată și povestea incredibilă a coloniei penitenciare de pe insula Sarah, a cărei adevărată istorie a fost falsificată și pierdută pentru totdeauna. În doisprezece capitole scrise în culori diferite, fiecare purtând numele unei specii de pești, Gould încearcă să explice legătura sa cu subiecții picturilor sale - peștii care i s-au strecurat în suflet și au ajuns să îl obsedeze, ființe al căror adevăr este greu de redat în pictură, mai ales că Gould nu a știut niciodată cum să spună un adevăr.

Gould ne avertizează de la început că nu putem avea încredere în el, însă uităm destul de repede acest avertisment, fascinați de limbajul său rudimentar cu sclipiri lirice, declamatorii și filozofice. Cunoaștem viața mustind de oroare, abjecție și grotesc din crunta colonie penitenciară, dar și câteva personaje remarcabile: Comandantul dependent de mercur și laudanum, care-și pune în aplicare idealurile absurde și proiectele babilonice, în încercarea de a transforma mica insulă într-o nouă națiune și un imperiu comercial; danezul Jorgen care se crede regele Islandei și, cu imaginația sa bolnavă, reinventează și rescrie realitatea, eliminând toată oroarea, barbaria și absurdul acelei lumi; chirurgul Lempriere care se pudrează cu pulbere de plumb și al cărui vis este să rearanjeze lumea naturală după modelul unei colonii penitenciare, în care omul este cel care deține cheile; aborigena Twopenny Sal, răpită de vânătorii de balene și devenită amanta Comandantului, dar și obiectul unei iubiri chinuitoare pentru Gould.

It sometimes seemed as if the author of the Book of Fish had been born with a memory but neither experience nor history to account for it, and had spent forever after seeking to invent what didn't exist in the curious belief that his imagination might become his experience, and thereby both explain and cure his problem of an inconsolable memory.

Este foarte greu de cuprins intensitatea și complexitatea acestui roman într-un text care și așa a devenit prea lung. Sincer, n-am înțeles ce se întâmplă la finalul - se pare - de sorginte postmodernistă, n-am înțeles foarte bine care este legătura dintre pești, oameni și posibila intruziune a lui Richard Flanagan în poveste. Acesta este, pentru mine, unul dintre minusurile romanului, laolaltă cu alte artificii postmoderniste pe care nu le-am prea digerat. Chiar dacă cineva m-ar fi avertizat dinainte să fiu atentă la personaje și la legăturile dintre ele, să privesc cu neîncredere tot ceea ce se întâmplă, probabil că aș fi uitat repede avertismentele, sub influența poveștii fantasmagorice a lui Gould. În mod clar, Cartea cu pești a lui Gould este un roman de recitit.

Maybe we have lost the ability, that sixth sense that allows us to see miracles and have visions and understand that we are something other, larger than what we have been told. To be honest, I have come to the conclusion that there is not much in this life that one can be sure about. 

***

Portret al lui William Buelow Gould (autor necunoscut)
și diferite picturi ale artistului realizate în Tasmania

William Buelow Gould (1801-1853) a ajuns ca prizonier în orașul Hobart în 1827 și nu s-a mai întors niciodată în Anglia. A devenit unul dintre cei mai importanți artiști ai coloniei, fără a renunța vreodată la apucăturile „criminale”. Pe numele adevărat William Holland, Gould a fost condamnat în 1826 la șapte ani de închisoare în Tasmania pentru furtul unei haine. În Hobart a devenit servitorul chirurgului coloniei, care - ca naturalist amator - l-a însărcinat pe Gould să picteze flora locală (picturi considerate și astăzi ca având un înalt nivel tehnic). Condamnat în 1832 la încarcerare pe insula Sarah, Gould a devenit aici servitorul doctorului William de Little, un alt naturalist amator. Pentru acesta, Gould a realizat acuarele ale speciilor de plante, păsări și pești, precum și peisaje ale insulei. Când Macquarie Harbour a fost închis în 1833, Gould a fost transferat la închisoarea Port Arthur, de unde a fost eliberat în 1835. După un an, s-a căsătorit în orașul Hobart, chiar dacă era deja însurat și avea doi copii în Anglia. Deși a continuat să picteze, calitatea lucrărilor sale a scăzut, iar Gould a intrat într-un cerc vicios de beții și condamnări repetate pentru furt. A murit în 1853 din cauze naturale. 


Insula Sarah, Macquarie Habour, 1833
pictură de William Buelow Gould (sursa)

Macquarie Harbour de pe insula Sarah a fost una dintre cele mai severe colonii penitenciare din Imperiul Britanic. A funcționat între 1822 și 1833, fiind închisă după ce întreaga pădure de pe insulă a fost tăiată pentru construcția de nave, iar comunitatea a devenit complet neproductivă. Locația izolată a insulei, greu accesibilă pe mare printr-un canal îngust denumit Hells Gates, o făcea ideală pentru încarcerarea celor mai periculoși deținuți. Unii dintre ei mureau chiar înainte de a ajunge pe insulă din cauza curenților puternici care zdrobeau bărcile de stânci (chiar și transportul ce l-a adus pe Gould a eșuat într-un golf). Pedepsele corporale erau violente, iar o insulă din apropiere era folosită pentru detențiile solitare. Șansele de evadare erau aproape zero, însă deținuții încercau să scape în mod frecvent; printre cei care au reușit să evadeze s-a numărat și Matthew Brady, menționat și în romanul lui Flanagan drept un tâlhar cu maniere de gentleman, care devine o amenințare pentru guvernul colonial. Însă cel mai faimos evadat al insulei a fost Alexander Pearce, care a reușit să scape de două ori, de fiecare dată recurgând la canibalism pentru a supraviețui în sălbăticie. 

***

Ed. Paralela 45, 2011, 390 pag.,
trad. Constantin Husti-Răduleț
Gould's Book of Fish este un roman foarte dificil în original, așa că am luat de la bibliotecă ediția de la Paralela 45, pentru a o consulta la pasajele mai greu de înțeles. Am rămas șocată: traducerea e de multe ori pe arătură, iar Constantin Husti-Răduleț și-a cam băgat picioarele în stilul autorului. La început am fost așa de furioasă încât am notat tot felul de exemple pentru a arăta diferențele dintre cele două ediții, dar apoi am obosit - erau prea multe. 

Îmi dau seama că, pentru a păstra ritmul, structura frazei, sensul și farmecul narațiunii, traducerea acestui roman este o muncă titanică. Însă Constantin Husti-Răduleț ori n-a avut destul timp, ori nu este îndeajuns de pasionat și de ambițios pentru a oferi o traducere excelentă, așa cum merita acest roman - pe care l-a transformat într-un fel de variantă a originalului, cu cuvinte în plus sau în minus, cu sensuri schimbate, cu stilul lui Flanagan călcat în picioare. Evident, nu am avut răbdare să citesc traducerea cap-coadă pentru a vedea ce impresie lasă per total. Am pierdut destul timp pentru a scrie mai jos câteva exemple absolut jenante (mai sunt destule pe care le-am notat, dar cred că acestea sunt suficiente). Dacă domnul Husti-Răduleț e mândru de ce a realizat, atunci lumea asta e cu susul în jos. Ar trebui să traducă din nou acest roman, pe gratis, ca să spele rușinea. Sau poate că doar de atât este în stare, n-am idee.

✿ It's not because I think the future is like this darkened, wet cell, on the damp sandstone walls of which you might scratch your name alongside so many others before you too disappear like the last tide, vanished. (En, pag. 44)

☢ N-o fac pentru viitorime, pentru c-aș crede că numele meu, vezi Doamne, va rămâne astfel scrijelit în istorie, cum or fi crezut-o nefericiții ce s-au nemurit pe zidurile bolnave & negre ale acestei celule, gândind că marea va avea mai mult de furcă cu numele decât cu trupul. (Ro, pag. 52)

Dar dacă-mi va fi rușine cu acestă traducere în viitor? Hai că n-am timp și de gânduri de-astea, iar romanul e oricum varză, n-am înțeles nimic din el.

✿ As I drift around out wretched cell, I sometimes look back with - well let's just admit it - an envy of my life at that time I arrived here. (En, pag. 52)

☢ Mie însă mi se întâmplă să mă gândesc uneori cu un sentiment de - hai s-o spunem pe-a dreaptă - un sentiment de invidie când îmi aduc aminte ce trai am prins pe insulă chiar la început. (Ro, pag. 58)

La naiba, nu știu cum de-mi ies frazele mai lungi chiar dacă elimin o parte din original. Și mi-au zis să mă încadrez într-un număr de pagini, la naiba!

✿ No. I could see the King thought it better to cack your dacks & smear it over the page than to write such rubbish, for who would ever wish to sing this country anew? (En, pag. 52)

☢ Nu. Se vedea clar ce părere avea Regele - crăcănează-te & varsă tot, slobozește-ți mațele în pagină & lasă naiba aiurelile, căci numai unui aiurit i-ar putea trece prin minte să își dedice pana unui nou imn închinat țării ăsteia, nu?! (Ro, pag. 59) 

Hmm, nu prea înțeleg ce vrea să zică Flanagan aici, hai că trec mai multe cuvinte, poate cu unele nimeresc și sensul, păi nu?! 

✿ Long after these bars have fallen away, they'll sing & paint the bars anew & imprison you & yours forever after, gleefully singing & painting: Less! Less! Less! (En, pag. 53)

☢ Și chiar după ce rugina le va mânca & pământul le va înghiți, ei tot vor dezgropa gratiile acestea din nou, cu penele & cu penelul lor le vor învia, un soi de gratii din spatele cărora să nu mai scapi în vecii vecilor, tu și cu neamul tău, căci arta lor răsună voios: Ești mai puțin, sau nu prea ești - Nu ești! Nu ești! Nu ești! (Ro, pag. 59)

Cine-o să-și dea seama că traducerea nu are legătură cu originalul? Românii abia-și cunosc propria limbă, darămite engleza... De romanul ăsta oricum n-a auzit nimeni, să-l ia naiba, ce greu e de tradus!


Am fost răutăcioasă, știu, dar nu m-am putut abține.



24 de comentarii


  1. -pina anul asta, cu Bookerul, eu (si sper ca nu numai) nici n-am auzit de autor, felicitari pt fler, ziceai pe GR ca ai luat-o prin primavara. Si subiectul pare interesant, ma fascineaza falsificatorii de arta.
    - pt ca incerc sa ii acord citeva circumstante atenuante, cred ca traducatorul a vrut, din ce pricep eu, sa ii imprime personajului o voce care sa sune cumva autentic (artist, betiv, puscarias), stilul lui F. e un pic mai frust, si traducind cuvint cu cuvint ar fi fost un pic searbad si fara prea multa personalitate. E drept ca si brodeaza mult pe linga, in plus si fara sens.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, nu e fler deloc, s-a întâmplat! Auzisem de cartea asta mai demult și mi-o doream foarte tare, deși nu era prea cunoscută. Făcusem o fixație că o să-mi placă - deși uneori mă înșel amarnic, ha. :) Prin rețeaua mea de pe Gr o citiseră foarte puțini, așa că Flanagan nu prea era un autor popular, stai liniștită. :) Acum sunt foarte curioasă cum e cartea pentru care a luat Booker-ul.

      În legătură cu traducerea, da, sunt de acord, nu se poate traduce mot-a-mot. Însă ce m-a enervat a fost faptul că pare o traducere dintr-o bucată, fără prea mult efort - ce vine la prima mână, adică. Nu înțeleg de ce traducătorul a eliminat bucăți din unele fraze sau a adăugat atât de multe cuvinte la altele. Iar în primul exemplu, traducerea pur și simplu nu are legătură cu originalul, sensul e total schimbat! Sunt împăciuitoare de felul meu, dar în cazul ăsta nu i-am putut găsi scuze traducătorului. Lipsa de timp (dacă asta a fost) nu mi se pare o scuză bună pentru a arunca pe piață o ediție care nu prea reflectă originalul...

      Ah, uitam să zic, Gould a fost condamnat pentru falsificarea de bancnote, deși a făcut și copii după tablouri celebre la cerere - însă nu prea se pune accent pe asta în roman.

      Ștergere
    2. Vai ce m-am distrat cu viitorimea! :))

      Ștergere
  2. hahaha... :))) m-am distrat maxim, ai fost foarte haioasa cu parerile traducatorului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Of, am fost cam rea, cum nu sunt de obicei, doar mă știi! M-am bucurat când am găsit cartea la bibliotecă, căci originalul era uneori peste puterile mele lingvistice și aveam impresia că nu-l voi putea termina fără ajutor. Dar m-am bucurat degeaba, căci mai mult am pierdut timpul cu căscatul gurii la diferențele de traducere. :) Cu ocazia asta m-am ambiționat și am reușit să citesc totuși de una singură, cu dicționarul alături.

      Ștergere
  3. Foarte interesantă recenzia, cu totul. Se simte clar ca ti-a placut enorm cartea.
    Dacă până acum eram curios să văd ce fel de carte este, și o pusesem pe lista mea de citit la batrânețe (fiindcă pe celelalte nu prea mai am loc), cu recenzia asta m-ai făcut să las botoseii deoparte pentru cititul ei si sa o mut pe o lista de actualitate (citit cu adidasi, sa zicem).
    Imi pare rau ca nu ti-a placut traducerea. Acum, dupa ce am scris o carte, stiu cat de mult depinde starea de spirit in care te afli cand scrii. Poate ca traducatorul nu a fost intr-o perioada tocmai buna a vietii sale, sau poate ca nu i-a placut cartea, fiind nevoit sa o traduca pentru a fi platit (si a trai). Oricum, pacat, fiindca aveam de gand sa o citesc intai in romana. Acum ma mai gandesc pe care sa o iau la rand :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-adevăr, mi-a plăcut foarte mult, pentru că am o slăbiciune pentru poveștile sumbre și ciudate. Dar, tocmai din acest motiv, nu mă aștept să fie o favorită universală - mai ales că are niște elemente care nici mie nu mi-au fost pe plac (mă refer la „ciudățeniile postmoderniste”). Sper să nu mă iei la o bătaie virtuală dacă citești cartea și nu-ți place. :)) Dar eu zic că merită experiența, pentru că romanul ăsta parcă nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum. Sunt în favoarea originalului, evident.

      Mda, e posibil ca cel mai rău scenariu să fi fost valabil în cazul acestei traduceri, cine știe... Dar asta nu-mi temperează dezamăgirea, mai ales că oamenii îl vor citi acum pe Flanagan, din moment ce a primit Booker-ul. De obicei nu sunt prea critică, încerc să văd și părțile bune acolo unde sunt. E drept că și în această situație există o parte bună, și anume notele explicative, care sunt într-adevăr de ajutor. Ar trebui să specific asta și în recenzie. Dar e ciudat, notele explicative înseamnă timp în plus, așa că nu mai înțeleg nimic. Oricum, sunt foarte curioasă care vor fi reacțiile la acest roman - presupun că îl vor citi și alții.

      Ștergere
  4. Buna Ema,
    Am "descoperit" blogul tau datorita lui...Flanagan si a sa carte cu pesti! :) Ca sa fiu mai explicit, incepusem sa citesc cartea (da, recunosc, dupa ce am aflat de Booker prize!), ajunsesem pe la jumatate si am cautat, pur si simplu, pe net, o recenzie/un comentariu/ceva referitor la aceasta carte extrem de ciudata si atipica...si asa am gasit blogul tau. Se pare ca esti singura persoana care a citit si a comentat aceasta carte (pana acum, cel putin)!
    Prima data cand am citit recenzia ta (daca nu-ti place termenul, pot folosi "impresiile" tale!) despre Cartea cu pesti a lui Gould, mi s-a parut extrem de incarcata in explicatii, detalii si tot felul de legaturi...asa, cam ca si cartea! :) Am recitit-o (recenzia) dupa ce am terminat cartea si acum mi s-a parut mult mai solida, consistenta si foarte bine construita.
    Da, e o carte diferita de tot ce am citit pana acum. Am vazut (inclusiv pe verso-ul editiei in lb romana) o anumita paralela cu literatura lui Garcia Marquez...are cateva influente, mai ales in paginile ce descriu delirul Comandantului si pornirile sale babiloniene (cum spuneai tu); e un fel de Patriarh a lui Marquez (daca ai citit Toamna Patriarhului). Eu am sesizat, in schimb, o alaturare mai degraba cu proza lui Le Clezio (si m-am gandit la Raga sau la Hazard), acelasi stil invaluitor si bogat, aceleasi fraze complexe si pline de profunzime...la fel ca marea, cum ar spune Gould!
    Mi-a placut foarte mult ce ai spus referitor la sensul romanului (si eu impartasesc opinia ta): ca e un tribut adus istoriei si adevarului istoric, identitatii si reinventarii eului. E mai mult, un strigat impotriva falsificarii istoriei si o incercare, fara siguranta de a reusi, de a face lumea (sau macar istoria Australiei) mai usor de inteles si mai buna ("Voisem ca picturile mele sa poata vorbi, insa intrebarea e, asculta cineva? [...] Eu nu sunt impacat cu lumea aceasta. [...] Strigatele mele au ramas neauzite, picturile mele au fost mai intai scuipate, apoi s-au pierdut si ele pentru eternitate. iar acum stau doar & privesc & am ajuns sa cred, absurd & ridicol; lumea e buna, cred, lumea e buna, da, lumea e buna."
    Cred ca se pot spune atat de multe despre cartea asta, incat...ma opresc aici! Deocamdata. Mi-ar face placere sa citesc si comentariile tale la cele spuse/scrise de mine mai sus...

    Andi
    PS: m-am abtinut de la a face orice fel de comentariu despre traducere, pentru ca nu am citit originalul; e clar, insa, ca e vorba despre o carte "grea" si ca munca de a o traduce e cam la fel de dificila cu aceea a lui Gould de a surprinde toate detaliile pestilor sai...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Andi, chiar m-am bucurat să găsesc comentariul tău - în sfârșit, un semn de la cineva care a citit romanul lui Flanagan în limba română! :) Îți mulțumesc foarte mult pentru timpul pe care l-ai acordat recenziei mele (sau impresiilor, e foarte bine și așa) și pentru comentariul tău care deschide o discuție interesantă. Aș vrea să acord și eu timpul necesar unui răspuns pe măsură, așa că sper că nu te vei supăra dacă revin mai pe seară, pentru a nu scrie acum în grabă și incomplet. :)

      Ștergere
    2. Așa... Da, e drept că scriu de obicei prea mult (încerc totuși să nu mai dau spoilere - sper că nu am dezvăluit nimic din momentele cruciale ale poveștii), iar în cazul acestui roman am simțit nevoia să vorbesc mai pe larg despre el - și tot am rămas cu senzația că nu am atins toate aspectele importante. Scriu în primul rând pentru mine, dar ar trebui să iau în considerare și eventualii cititori - voi încerca să îmi structurez un pic mai bine impresiile, pentru a cuprinde ce este esențial în primele paragrafe, iar apoi mă pot întinde cât vreau eu. :)

      Oricum, mă bucur că recenzia a căpătat un sens după ce ai terminat lectura romanului (altfel, nu era de bine!). Mulțumesc. :) Dar mă bucur mai ales că ți-a plăcut romanul lui Flanagan. După cum am spus mai sus, nu mă aștept să fie un favorit universal, e prea ciudat și diferit pentru a fi pe gustul tuturor. Și te cam stoarce de puteri, tu nu ai pățit la fel?
      Chiar eram curioasă ce impresie lasă ediția românească și, mai ales, dacă traducerea scade din forța narațiunii și farmecul poveștii. Se pare că traducerea nu aduce un deserviciu atât de mare pe cât am crezut eu inițial, dar unele lucruri tot s-au pierdut, din păcate.
      Nu am citit Le Clezio, așa că nu am putut face o comparație cu stilul lui Flanagan (poate că ai dreptate). Nu mi-a adus aminte nici de Marquez, de ce să mint. Dar, cum n-am citit nici Toamna Patriarhului, e posibil să fie o paralelă viabilă. Pe mine m-a izbit noutatea vocii lui Flanagan (mai bine zis, cea din povestea propriu-zisă a lui Gould), dar un cititor mult mai „bazat” ar putea regăsi influențe de la anumiți scriitori.
      Da, ai dreptate, unul dintre sensurile romanului se leagă și de falsificarea istoriei, punând la îndoială adevărul istoric așa cum este acceptat el în prezent, dar și adevărul contemporan istoriei, modificat la scară micro sau macro în funcție de interesele vremii. Cu siguranță sunt o mulțime de evenimente distorsionate sau trecute sub tăcere în istoria colonizărilor și nu numai. Oricum, va trebui să recitesc romanul la un moment dat, prima lectură m-a copleșit. Dar și acum mă bântuie imaginea lui Gould în celula inundată de apele mării...

      Ștergere
    3. Ema, multumesc pentru timpul tau si pentru raspunsul "pe masura" pe care l-ai dat :)
      M-am gandit la finalul cartii si la legatura dintre pesti si oameni, pe care spuneai tu ca nu o intelegi...S-ar putea sa fie mai multe explicatii, dar eu ma voi limita la una dintre ele: cred ca tot romanul vrea sa scoata in evidenta o "lupta" permanenta a omului cu sistemele in general (sisteme juridice, etice, morale, estetice etc.). Pe de o parte, Flanagan vorbeste despre oameni si despre viata, in general, ca despre ceva impredictibil si greu de descifrat (si de clasificat!), pe cand sistemele sunt rigide si incearca sa puna totul in ordine si sub control. Pestele apare ca un simbol a tot ceea ce NU poate fi clasificat si inregimentat. E lunecos si alunecos, e imprevizibil si greu de inteles (si de reprodus in pictura!), "un monstru tridimensional". "Pestele e adevarul" zice Gould undeva.
      Cat despre finalul romanului, cred ca "regele" (Jorgensen), chirurgul (Lempriere) si comandantul sunt proiectii ale lui Gould, maestri / maniaci ai fictiunii, pana la urma. Toti, daca ne gandim bine, seamana cu pestii descrisi de Gould, intr-o carte grotesca, frumoasa si violenta, plina de umor si, mai ales, trista.
      Andi

      PS: desi sunt convins ca ai multe carti in "waiting list" (sau o fi un "wish list"?), ti-as recomanda un autor care merita cu prisosinta descoperit: Guillermo Cabrera Infante, un scriitor cubanez caruia i s-au tradus 3 carti in romana, din care mi-au placut enorm de mult "Trei tigri tristi" si "Trupuri divine". Daca ai timp doar pentru una, ti-as recomanda "Trupuri divine"! In privinta traducerilor, don't worry, mie mi s-au parut foarte reusite!

      Ștergere
    4. Ha, mă bucur că ai avut un răspuns la întrebarea pe care am uitat să ţi-o pun, Andi! Intenționam să te întreb ce ai înțeles tu la final, dar până am terminat de scris am uitat, iar acum văd că ai venit cu o idee cât se poate de interesantă și chiar satisfăcătoare pentru a fi cheia romanului (sau una dintre cheile lui). Felicitări, eu cred că ai dreptate! :)
      Chiar este vorba de o luptă a omului cu sistemele rigide impuse de societate, politică, știință sau religie. Dar, cum zice Gould, odată cu fiecare tiran se nasc și slugile dispuse să fie înrobite. Îmi amintesc cât de mult mi-au plăcut paginile în care Gould vorbește cu patos despre artă și modul în care picturile lui vor fi forțate într-o clasificare, cel mai probabil sfârșind prin a fi considerate fără importanță (cam pe la pag. 96 în ediția românească). Mi se pare că acele pagini conțin fraze care ajută la înțelegerea altor instanțe ale romanului, dar uite că, până să pui tu punctul pe i, eu n-aș fi putut formula o idee coerentă în această privință. Mulțumesc pentru această părere, iată cum unele păreri vagi s-au mai așezat cu ajutorul tău! :)

      Are importanță și încercarea lui Gould de a suprinde esența, spiritul unei ființe, demers care se dovedește a fi foarte dificil în cazul peștilor. Poate că, identificând peștii cu oamenii, Gould a încercat să le surprindă acestora din urmă esența, adevărul lor intrinsec. Gould spune că peștii au ceva ce trebuie redat asemenea realității (odată morți, ei se îndepărtează de esența lor, nu pot fi aranjați ca păsările lui Audubon) - probabil o încercare de a atinge adevărul lipsit de orice falsificare/distorsionare și, în același timp, faptul că peștii scapă cumva de clasificări, cum spui și tu, împiedicând astfel o sistematizare totală a naturii. Mai e și paragraful despre dragostea care dispare odată cu peștii (undeva pe la pag. 200 în ediția în engleză), pe care nu pot spune că l-am înțeles prea bine - dar s-ar putea lega de ceea ce am scris mai înainte: odată cu peștii, ar dispărea ultima „redută” în fața catalogărilor științifice, ar dispărea uimirea, descoperirea, misterul, necunoscutul.

      Mulțumesc pentru recomandări, mă bucur de ele întotdeauna, chiar dacă am și reading list, și short list, și wish list, de toate. :) De Infante am citit ”Nimfa nestatornică”, dar a fost așa și așa (am scris despre ea pe undeva pe aici). Tu ai citit-o? Cum ți s-a părut comparativ cu celelalte? Am "Trei tigri triști" în bibliotecă, dar nu m-am apucat de ea, m-am cam desumflat după Nimfă. Îmi trec și "Trupuri divine" în wish list, dacă o susții așa de convingător. :)

      Ștergere
  5. Ema, ma bucur ca am scos-o cu Gould, cumva, la capat! :)
    Cat despre GCI (adica scriitorul cubanez mai sus amintit), Nimfa e un fel de aperitiv intre cele 3 carti traduse la noi...Tres tristes tigres e un fel principal consistent (a se citi stilistic si lingvistic, cu o traducere la inaltime!), iar Cuerpos divinos e desertul desavarsit! Daca in Tigres, GCI se limiteaza la a se juca cu frazele si sensurile, pe fundalul unei Cube (Havane) de la sfarsitul anilor 50, plina de boemie si frenezie de tropice, iar contextul politic e doar intuit si tangential, in Cuerpos divinos stilul imbibat de jazz si daiquiri e completat de fundalul politic al aceleiasi perioade, ce se incheie cu victoria revolutionarilor lui Castro si Che si sfarsitul dictaturii lui Batista. GCI, puternic implicat politic in viata reala, surprinde, fara sa plictiseasca, convulsiile politice ale acelei perioade speciale din istoria Cubei...iar romanele urmatoare vor continua sa descrie frustrarile, deceptiile si lupta din exil a scriitorului impotriva regimului Castro...Nu spun mai multe, dar astept sa citesc comentariile tale la momentul potrivit (al short/wish/waiting list-ului) :)

    Andi

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chiar m-a bucurat intervenția ta, Andi. Mulțumesc încă o dată.
      Observ că ai citit multe romane de Infante, de unde deduc că este un scriitor preferat (poate chiar l-ai citit în original?). Ca să nu mai spun că, în comentariul tău, ai scris deja două blurb-uri concise și foarte atractive pentru ambele cărți. :)
      Am recitit mai devreme ce am scris despre ”Nimfa nestatornică” (de fapt, mi-au sărit în ochi niște greșeli și le-am corectat, iar cu această ocazie am parcurs tot textul, pe care îl cam uitasem între timp - asta e principala funcție a blogului, aceea de jurnal de lectură) și mi-am reamintit unele aspecte care mi-au plăcut la proza lui Infante. Dacă tot am Tigrii, probabil că va fi următoarea carte de Infante pe care o voi citi - deși habar n-am când anume, pentru că sunt cel puțin 50 de romane pe care vreau să le citesc acum, dacă se poate - dar nu prea se poate. :)

      Ștergere
  6. Incredibil! Romanul ăsta trebuie tradus din nou de cineva care se pricepe...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ah, mi-a scăpat acest comentariu. Între timp m-au apucat remușcările, pentru că traducătorul se pricepe în mod clar la ceea ce face, însă probabil că circumstanțele nu i-au fost favorabile (timp, bani, redactori... Este o meserie ingrată în România).

      Ștergere
  7. cine o fi tradus nordul indepartat? o sa aflu abia maine, cand ies din garda. cartea va fi venit deja de azi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A, ți-ai comandat-o? Fain. :)
      M-am uitat pe site-ul editurii, din păcate ei nu au bunul obicei de a trece și numele traducătorului. L-am găsit în altă parte: Paul Iamandi. Sper că a fost un traducător mai riguros. :)

      Ștergere
    2. da, de obicei militarii sunt rigurosi.
      http://i.ytimg.com/vi/_w8L7VhaWmg/hqdefault.jpg

      Ștergere
    3. a, paul. nu e el.

      Ștergere
    4. M-ai speriat pentru o clipă cu link-ul tău. :)) M-am gândit cu groază că voi citi o traducere făcută în timpul liber de inspectorul șef al IJSU Iași. :))

      Ștergere
  8. pai era urgent sa se traduca.

    RăspundețiȘtergere
  9. Mie traducerea mi s-a părut foarte-foarte-foarte faină, aș îndrăzni să zic că redă incredibil stilul smucit & sbuciumat & sincopat al personajului. E adevărat că am citit-o doar în română, dar m-a cucerit. Uitându-mă peste pasajele inserate de tine la final, pe bune dacă nu îmi vine să zic că vocea personajului îmi sună mult mai bine & autentic în română. Dar poate am eu o problemă...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dora, mă bucur pentru tine că ai fost încântată de traducere și, de fapt, că ți-a plăcut cartea – asta e cu adevărat important. Și mie mi-a plăcut cartea, însă diferențele dintre original și traducere sunt mult prea mari pentru a le putea trece cu vederea. Nu e vorba de felul în care sună vocea personajului în română (preferința ta ține mai degrabă de familiaritatea cu limba, în condițiile în care originalul e complicat și greoi), ci de multele adăugiri sau omisiuni din ediția românească, care transformă efectiv conținutul romanului – lucru de care poate n-aș fi avut habar, dacă nu aveam acces la original.
      Pe de altă parte, mi se întâmplă uneori să încep o carte tradusă din engleză și urechea mea să perceapă ceva disonant, moment în care caut varianta originală și, cam în 90% din cazuri, constat că sensul cuvintelor a fost schimbat sau că, pur și simplu, traducătorul și-a impus prea mult vocea, în detrimentul vocii autorului. În cazul traducerilor din limbi pe care nu le înțeleg nu pot decât să citesc și să sper că sunt cât mai fidele originalului.

      Ștergere

Un produs Blogger.