vineri, 22 mai 2015

Călărețul suedez & Palatul Viselor



Călărețul suedez - Leo Perutz
Humanitas, 2006, trad. Ana Popa, 232 pag.

Călărețul suedez, cea mai cunoscută carte a lui Leo Perutz, este un amestec interesant de ficțiune istorică, alegorie, fantastic și mister, cu o atmosferă stranie care m-a absorbit. Realitatea se împletește cu miturile și credințele populare, până în punctul în care acestea nu mai pot fi deosebite. Romanul lasă senzația unui basm medieval, căci fundalul pe care se desfășoară acțiunea este Silezia secolului al XVIII-lea (o regiune istorică a Europei centrale, aflată în mare parte pe teritoriul Poloniei, cu mici porțiuni în Cehia și Germania). 

Romanul începe cu un fapt aparent real, memoriile Mariei Christine von Tornefeld, care relatează strania dispariție a tatălui ei și o întâmplare bizară: deși se știe că tatăl a fost omorât pe câmpul de luptă, fata l-a văzut la fereastra ei, după ce el a fost înmormântat. Înainte de plecarea tatălui la bătălie, ea - un copil de numai șase ani - cususe o punguță cu pământ și sare în interiorul tunicii lui, pentru ca părintele să fie legat prin promisiunea de a se întoarce, indiferent de ceea ce avea să se întâmple. Pornind de la acest eveniment istoric „autentic”, Perutz a conceput o poveste uimitoare despre înșelăciune și schimb de identitate, un puzzle în care toate piesele se îmbină perfect. Doi bărbați fugari își intersectează drumurile într-o iarnă: un hoț cunoscut drept Șnapanul, care se ascunde de autorități, și Christian von Tornefeld, un cavaler care a dezertat din armată. Ceea ce urmează este o faptă reprobabilă pusă la cale cu cele mai bune intenții, care declanșează o schimbare în destinele celor doi bărbați. 

Romanul mi-a plăcut mult și abia ulterior, când am citit nuvela Kostandin și Doruntina de Ismail Kadare, am remarcat asemănările dintre cele două povești, la nivel de credințe populare și mituri; ar fi fost interesantă o comparație între ele, mai ales că provin din spații geografice diferite - însă pentru asta ar fi necesară o recitire. 

sursa
Pe coperta cărții stă scris: „Prozator de limbă germană și matematician, Leopold Perutz (1882-1957) ar fi putut rămâne in posteritate doar pentru ecuațiile care îi poartă numele, dacă Borges nu l-ar fi redescoperit, aducând din nou în atenția publicului cele unsprezece romane ale sale, scrise în perioada interbelică.” Leo Perutz a fost numit un Kafka picaresc - de altfel, scriitorul, născut la Praga în 1882, a fost coleg cu Kafka la o firmă de asigurări -, iar lucrările sale au fost apreciate de scriitori precum Borges, Italo Calvino, Ian Fleming sau Graham Greene; astăzi, romanele sale par căzute în uitare, iar autorul este aproape necunoscut în America. 



***


Palatul Viselor - Ismail Kadaré
Humanitas, 2007, trad. Marius Dobrescu, 206 pag.

Palatul Viselor a fost primul roman de Ismail Kadaré pe care l-am citit și cel care mi-a deschis apetitul pentru alte scrieri ale autorului albanez - devenit între timp unul dintre scriitorii mei preferați. Romanul nu este întru totul original, căci mi-a amintit de Castelul lui Kafka și Toate numele a lui Saramago, iar alți cititori spun că are reminiscențe și din 1984 al lui Orwell - însă a fost o lectură fascinantă, mai ales prin ideea sa centrală, dezvoltată extrem de bine de scriitor. Este o carte pe care vreau să o recitesc la un moment dat, pentru că îmi dau seama că prima lectură a fost destul de superficială. Sunt multe aspecte pe care le-am trecut cu vederea - în primul rând, faptul că citesc o poveste despre regimul comunist, îmbrăcată în haine alegorice.

Mark-Alem, protagonistul romanului, provine dintr-o influentă familie albaneză, Quiprili (Köprülü). Rudele sale îl îndeamnă să aplice pentru o slujbă la cea mai importantă instituție a Imperiului Otoman - Tabir Saray, Palatul Viselor. În această imensă mașinărie de control, visele din întregul imperiu sunt adunate, sortate și analizate, pentru ca în final să fie ales unul singur, Marele Vis, care este prezentat sultanului în fiecare vineri. Visele sunt considerate de o importanță covârșitoare pentru Imperiu, prin aparenta lor capacitate de a prezice evenimentele politice importante.

Temător și confuz, niciodată pe deplin conștient de atribuțiile sale și de mecanismele instituției, Mark-Alem își începe ascensiunea către vârful ierarhiei. Îl însoțim în drumurile sale prin Palatul Viselor, cu culoarele sale fantasmagorice, unde se pierde adeseori, cu miile de vise îngrămădite în pântecoasele arhive subterane, cu birocrația kafkiană și întâmplările sumbre și bizare care îi aduc pe oameni în pragul paranoiei. Fără să își dea seama de ceea ce se petrece cu adevărat, Mark-Alem devine o parte activă în mecanismul instituției, aducând nenorocire asupra familiei sale.

Absorbit și fascinat de lumea viselor, Mark-Alem începe să fie convins că aceasta este lumea reală, singura intensă și vie, pe când realitatea de dincolo de pereții Palatului îi apare cenușie, lipsită de viață și din ce în ce mai puțin atrăgătoare. Rudele sale rămân unica legătură cu realitatea exterioară, pe măsură ce tânărul se adâncește tot mai mult în izolare. Deși este la vârsta însurătorii, Mark-Alem pare să-și fi pierdut interesul pentru orice fel de relație amoroasă, iar singura mențiune a unei posibile neveste vine din partea unchilor săi - însă nu ajungem să o cunoaștem niciodată pe fata respectivă. Lipsa unei dimensiuni sexuale îl aplatizează și îl dezumanizează pe protagonist, însă contribuie la imersiunea lui totală în fantastica lume a viselor - un iad cu aspect de rai, imaginat cu măiestrie de Ismail Kadaré. 


6 comentarii:

  1. Prima o am de mult în WL. Iar Kadaré îmi place la nebunie - citesc acum The Ghost Rider dar sigur voi mai citi de el!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, ce chestie, mai ales că nu erai prea convinsă să-l adaugi pe Kadare pe lista ta de lecturi... Sincer, nu mă așteptam să îți placă atât de mult, dar mă bucur foarte tare că e pe gustul tău! „Călărețul suedez” ar merge perfect după „The Ghost Rider” (aka „Kostandin și Doruntina”), era tare bine dacă-l aveai în bibliotecă. Eu am citit o carte împrumutată, altfel ți-o trimiteam. :)

      Ștergere
  2. Nu-i nimic, o sa-l gasesc si o sa-l citesc cu siguranta, e în lista mea :). Cît despre Kadare, de aia e bine sa never say never :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O, da, nici eu nu refuz un autor recomandat de persoane cât de cât de încredere! :))
      Ei, aștept cu nerăbdare să văd ce vei scrie despre cartea lui Kadare. :)

      Ștergere
  3. "Romanul nu este întru totul original, căci mi-a amintit de ... Toate numele a lui Saramago"

    Palatul Viselor a fost scris în 1976-1981 . Toate numele a lui Saramago a fost scris în 1997 :)


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru observație, aveți dreptate, Kadare a scris Palatul Viselor înainte de romanul lui Saramago. Oricum nu sunt eu foarte mulțumită de recenzia aceasta prea scurtă, pe care am scris-o înainte de blog (chiar îmi propusesem să recitesc romanul, dar n-am reușit). Între timp am devenit mult mai atentă și mai riguroasă, dar apreciez când cineva îmi atrage atenția asupra unor erori sau inadvertențe. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...