duminică, 31 mai 2015

Pe urmele personajelor lui Carlos Ruiz Zafón: Umbra vântului



După ce m-am întors din Barcelona și am început să scriu acest articol, mi-am dat seama cât de neglijent mi-am făcut temele. Am plecat numai cu câteva repere extrase din Jocul îngerului și cu un traseu cu locații importante din Umbra vântului, traseu care s-a aflat până nu demult pe website-ul scriitorului. Nu-mi explic de ce PDF-ul a dispărut între timp, dar nu-i problemă, se poate găsi la alții (de exemplu, aici). Ba, mai mult, întreprinzătorii organizează chiar tururi ghidate pe urmele locațiilor din Umbra vântului - contra cost, desigur (cam 14 euro pentru 2 ore și jumătate de plimbare și povești). De ce spun că m-am organizat prost? Păi, în primul rând, n-am luat cărțile la puricat pentru a scoate mai multe locații, și abia adineaori am realizat că am trecut foarte aproape de multe dintre ele, cum ar fi Calle Flassaders din cartierul El Born, unde, la numărul 30, s-ar fi aflat sumbra casă cu turn în care a locuit David Martín în Jocul îngerului. Și mai sunt destule pe lângă care am trecut în necunoștință de cauză. 

Acum mă consolez cu faptul că nu am pierdut mare lucru, pentru că multe dintre aceste locații sunt inventate, iar la fața locului m-a cam încercat dezamăgirea. Ce diferență uriașă între atmosfera sumbră, absolut fascinantă din romanele lui Zafon și realitatea colorată și însorită, încărcată la refuz de turiști în espadrile și maieuri, nici măcar un criminal sau o prostituată în perimetru, care să mai coboare cu câteva octave respectabilitatea locurilor! Mda, un astfel de traseu s-ar apropia de atmosfera autentică numai pe la orele două sau trei noaptea, pe o vreme înecată în ceață, eventual cu tunete și fulgere - sau măcar burniță -, și cu câteva personaje dubioase prin preajmă, care să îți bage spaima-n măruntaie. Altfel este aproape imposibil să regăsești ceva din impresia puternică pe care o lasă romanele lui Carlos Ruiz Zafón.

Acțiunea romanului Umbra vântului se desfășoară în cartierele El Raval și Barrio Gotico, cu câteva „escapade” spre Avenida Tibidabo - unde, la numărul 32, se află reședința familiei Aldaya pe care Daniel o recunoaște din schițele tânărului Carax și, ulterior, o vizitează de câteva ori. Trebuie să mărturisesc că nu mai țin minte aproape nimic din roman (pe care l-am citit acum trei ani), așa că a trebuit să consult cartea pentru toate referințele și citatele de mai jos - traduse de mine, apropo, pentru că am avut la îndemână doar ediția de limbă engleză. Nu am reușit să ajung până la Avenida Tibidabo (unde s-ar părea că există o vilă la nr. 32), cum nu am ajuns nici în cartierul Sarrià, pe urmele Marinei lui Zafon. Poate la a treia vizită în Barcelona... Dar să purcedem la drum!


Cimitirul cărților uitate

Probabil că toți fanii lui Zafon și-ar dori să existe în realitate această locație absolut fabuloasă - dar, cum era de așteptat, cimitirul este doar o plăsmuire (grozavă) a imaginației autorului. Am intrat pe Calle Arco del Teatro cu ochii în patru, încercând să dibuiesc o clădire cu fațadă barocă și poartă veche de lemn, în care, eventual, aș fi putut bate cu un ciocan cu aspect de căpățână de demon - dar așa ceva nu exista nicăieri. Cum am venit eu din partea opusă Ramblei, dinspre Av. de les Drassanes, strada a devenit din ce în ce mai îngustă și mai sumbră, căpătând chiar un aer ușor amenințător prin prezența unor negri cam dubioși și a unor maldăre de gunoaie - iar asta doar la o aruncătură de băț de strălucitoarea și luxoasa La Rambla. După însemnările de pe harta lui Zafon, cimitirul ar fi cam în zona pozelor de mai jos (făcute cu spatele la Rambla - vezi pe Google Maps). 

Când am ajuns aproape de Calle Arco del Teatro, am înaintat pe sub arcadă spre cartierul Raval, pătrunzând printr-o boltă de pâclă albăstruie. L-am urmat pe tata pe acea alee îngustă, mai mult o cicatrice decât o stradă, până când licăririle Ramblei s-au estompat în spatele nostru. Tata s-a oprit în fața unei uși mari din lemn sculptat, înnegrită de timp și umiditate. Ceea ce se contura înaintea noastră îmi apărea drept carcasa unui palat, un loc plămădit din ecouri și umbre. 



Librăria familiei Sempere

Ajunsă pe Calle Santa Ana, am uitat pentru ce am venit acolo, adică să fotografiez posibila locație a librăriei Sempere. Era ultima oprire în Barcelona înainte de a prinde autobuzul spre aeroport, nu înainte de a-mi lua bagajul pe care-l lăsasem la Gara Sans. Eram deja obosită după ce umblasem de nebună de la nouă dimineața, poate așa se explică de ce am uitat de librărie și m-am apucat să fotografiez ferestrele de la etajele întâi ale străzii, convinsă că trebuie să caut ceva sugestiv pentru apartamentul Nuriei Monfort (cel din Plaza Felipe Neri). Haha, trebuie să mă credeți că abia la întoarcerea acasă am realizat treaba asta. Oricum, pe stradă nu era nici urmă de vreo librărie, așa că n-am pierdut mare lucru. Calle (sau Carrer) de Santa Ana este foarte aproape de Plaça de Catalunya, unul dintre capetele ei fiind chiar în La Rambla (vezi pe Google Maps). 

Locuiam împreună cu tatăl meu într-un apartament modest pe Calle Santa Ana, la o aruncătură de băț de piața bisericii. Apartamentul era chiar deasupra librăriei, o moștenire de la bunicul meu, care se specializase în ediții rare de colecție și cărți la mâna a doua - un bazar încântător, pe care tata spera să mi-l lase mie într-o zi.

Take your pick - care din ele o fi fost apartamentul familiei Sempere?


Plaza de San Felipe Neri

Conform romanului, într-o clădire de la intrarea în Piața San Felipe Neri se afla apartamentul Nuriei Monfort, fiica Dlui Monfort (care deține cheile Cimitirului Cărților Uitate) și cea care îi dezvăluie lui Daniel Sempere mai multe informații despre Julian Carax. Micuța piață, miraculos de liniștită și pustie în aglomerația zonei turistice, este ceva mai greu de găsit în păienjenișul de străzi din cartierul gotic. Este foarte aproape de Catedral de Barcelona, dar cel mai ușor se ajunge din Carrer del Bisbe (vezi pe Google Maps). Piațeta este unică în Barcelona prin istoria sumbră care o însoțește: ridicată pe un antic cimitir medieval, a fost distrusă în timpul Războiului Civil Spaniol, când, în 1938, o bombă a ucis 42 de persoane, majoritatea copii, care se refugiaseră în subteranele bisericii adiacente pieței. Și astăzi pot fi văzute craterele lăsate de șrapnele pe pereții bisericii San Felipe Neri, alături de urmele de gloanțe de la execuțiile în masă ordonate de Franco. 

În labirintul străzilor care se încrucișează în Cartierul Gotic, Plaza de San Felipe Neri este ca un mic spațiu care respiră, ascuns în spatele vechilor ziduri romane. Găurile lăsate de tirul mitralierelor în timpul războiului acoperă zidurile bisericii ca ciupiturile de vărsat. În acea dimineață, câțiva copii se jucau de-a soldații, ignoranți în fața memoriei pietrelor. O femeie tânără, cu șuvițe cărunte, îi privea de pe banca unde stătea cu o carte deschisă în poală și cu un zâmbet absent. Adresa arăta că Nuria Monfort locuia într-o clădire de la intrarea în piață. Anul construcției era încă vizibil pe arcada de piatră înnegrită ce încadra ușa de la intrare: 1801.


Clădirea din mijloc ar putea fi cea a Nuriei Monfort


Azilul Santa Lucia 

Daniel și Fermin o caută în acest azil pe Jacinta Coronado, devotata dădacă a Penélopei Aldaya, pentru a afla mai multe despre povestea Penélopei și a lui Julian Carax. M-am plimbat pe Calle Moncada din cartierul El Born (departe de a fi acel „canion sinistru de piatră și umbră” din roman), încercând să găsesc o locație cât mai apropiată de un azil, mai bine spus un antic palat în ruină, cu o istorie zbuciumată. Spre norocul meu, un domn binevoitor și glumeț, care mi s-a adresat insistent cu „rubia” (adică blondă), deși eram în mod evident brunetă, m-a lăsat să intru în curtea minunat decorată a unui fost palat baroc din secolul XVII, Palau Dalmases, care astăzi pare a fi un restaurant de lux. Tare am fost fericită că am putut intra în această curte, care aduce un pic cu locația azilului Santa Lucia (bine, mai puțin mesele). Vezi pe Google Maps.

Azilul Santa Lucia era o instituție cu o reputație dubioasă, găzduită în ruinele unui palat antic de pe Calle Moncada. Legenda care însoțea locul îl făcea să pară o încrucișare între purgatoriu și morgă, cu condiții de igienă mai rele ca oricare dintre ele. Începând cu secolul al XI-lea, palatul adăpostise, printre altele, felurite familii cu stare, o închisoare, un salon de curtezane, o bibliotecă cu manuscrise interzise, o cazarmă, atelierul unui sculptor, un sanatoriu pentru ciumați și o mănăstire. [...] O ușă putrezită de lemn ne-a introdus într-o curte străjuită de felinare cu gaz, care licăreau deasupra statuilor de îngeri și garguie, cu trăsăturile dezintegrate în piatra veche. O scară ducea spre primul etaj, unde un pătrat de lumină indica intrarea principală în azil. 




Biroul profesorului Velazquez 

Abia la întoarcere mi-am dat seama că, din pură întâmplare, am văzut una dintre locațiile din Umbra vântului, atunci când nevoia urgentă de a găsi o toaletă m-a împins pe holurile Universității din Gran Via de les Corts Catalanes. Aici am fotografiat, printre altele, și galeria cu pardoseală din plăci ceramice ce se aseamănă cu o hipnotică tablă de șah, inundată în lumină pudrată ce se revarsă dinspre arcade. La capătul acestei galerii, la etajul al doilea al Facultății de Litere din Plaza Universidad, se afla biroul profesorului Velazquez, unde Daniel Sempere se îndrăgostește de Bea (Beatriz Aguilar), sora celui mai bun prieten al său, Tomás. (vezi pe Google Maps).



Cafeneaua Els Quatre Gats

Am ținut neapărat să vizitez această celebră cafenea aflată pe Carrer de Montsió la numărul 3 (vezi pe Google Maps), care a fost unul dintre centrele artistice și culturale ale Barcelonei între anii 1897-1903. Modelul localului (care, în acei ani, a funcționat și ca hostel, restaurant, bar și cabaret) a fost stabilimentul parizian Le Chat Noir - însă, în catalana colocvială, „patru pisici” înseamnă și „doar câțiva oameni”. În această tavernă au mâncat și au băut personalități precum Pablo Picasso, Salvador Dali, Isaac Albeniz, Federico Garcia Lorca sau Ramon Casas. Un alt motiv al vizitei a fost frumoasa clădire în stil modernist, la parterul căreia se află cafeneaua - este vorba de Casa Martí, proiectată de arhitectul Josep Puig i Cadafalch în 1896, pentru un magnat al industriei textile. Pe colțul clădirii se află statuia Sf. Iosif a sculptorului catalan Josep Llimona - de fapt, o reproducere după originalul distrus în timpul Războiului Civil.

Els Quatre Gats se afla la doar cinci minute de mers de casa noastră şi era unul dintre localurile mele preferate. Părinţii mei se cunoscuseră acolo în 1932 şi farmecului vechii cafenele îi atribuiam parţial biletul meu de intrare în lume. Dragoni de piatră străjuiau faţada luminată de felinare. Înăuntru, vocile păreau să poarte ecoul unor umbre din alte timpuri. Contabili, visători şi aşa-zise genii împărțeau mesele cu spectrele lui Pablo Picasso, Isaac Albeniz, Federico Garcia Lorca și Salvador Dali. Acolo, orice coate goale putea trece drept o figură istorică pentru prețul unei cafele scurte.




Apartamentul lui Gustavo Barcelo din Plaza Real

Plaza Real este acea piață largă cu palmieri, aflată foarte aproape de Rambla. Este plină de turiști și terase, pe care am încercat să le exclud din cadrul fotografiei cât de bine am putut. N-am stat acolo mai mult de două minute, cât a fost nevoie să mă uit pe harta lui Zafon și să fac pozele. Nu spun prea multe despre ea, pentru că nu m-a fascinat în mod deosebit.

Am sosit acasă la Gustavo Barcelo pregătit să-mi fac debutul ca cititor personal și parazit de sufragerie. Librarul și nepoata sa locuiau într-un apartament somptuos din Plaza Real. Apartamentul, care se afla la etajul întâi, înconjura clădirea, formând un cerc de galerii, camere de zi și coridoare care îmi păreau un Palat Escorial în miniatură, obișnuit cum eram cu căminul nostru modest din Calle Santa Ana. 



Am văzut aproape toate locațiile de pe harta întocmită de Carlos Ruiz Zafón, care indică și localizarea aproximativă a obiectivelor; prima dintre ele, Casa Batlló, nu este însă menționată în roman. De fapt, sunt două trasee: unul desenat de mână (cel de la începutul articolului) și un altul pe Google Maps, care are câteva locații în plus (cel de mai jos, „compactat” de mine - aici găsiți varianta originală). Nu am reușit să găsesc magazinul unde Daniel este fascinat de acel stilou Montblanc Meisterstuck care, chipurile, aparținuse lui Victor Hugo (conform hărții, zona se află aproape de Plaza San Felipe Neri, undeva la intersecția dintre Calle del Call și Calle Freneria, care naiba știe unde e) și nici magazinul de pălării al lui Antoni Fortuny, pe undeva în Ronda de San Antonio, aproape de Plaza de Goya. Ah, de-aș fi locuit la Barcelona! Cred că publicam deja ediția ilustrată a cărții lui Zafon - cu poze făcute noaptea, pe o vreme groaznică, să fie totul cât mai aproape de atmosfera romanului. 

Click pentru o poză maaare


PS: Inițial am vrut să scriu un articol comun pentru locațiile din Umbra vântului și Jocul îngerului, dar textul a căpătat proporții îngrijorătoare, așa că a trebuit să îl împart în două. Poate e mai logic așa. 


13 comentarii:

  1. Excelent articolul! Imi amintesc totusi ca nu ai fost atat de entuziasmata de Zafon.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Coffee! Am muncit ceva la articol, parcă nu mai reușeam să-l termin! :)
      ”Umbra vântului” mi-a plăcut foarte mult, dar despre ea nu am scris pe blog. Tu ai citit despre ”Jocul îngerului”, care mi s-a părut mai slabă decât prima - însă Barcelona gotică a lui Zafon m-a fascinat și în Jocul. La acest capitol nu am ce să-i reproșez scriitorului, atmosfera pe care o creează e magică. :)

      Ștergere
  2. daca tot aveţi o aplecare pentru autori d-aştia comerciali, ar fi trebuit să încercaţi a căuta casa neurologului din prins, de petru popescu. pe strada amiral murgescu. la 2 paşi de strada eufrosin potecă. nu trebuia să bateţi atâta drum până în barţelona. aţi mers la vreun meci? & nu uitaţi să reveniţi la pozele din street view pe care le-am postat azi pe fb atunci când veţi citi the children act, numero zero & soumission

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu am dorit sa vizitez Stadionul Camp Nou, dar tocmai in ziua aia era inchis pentru ca se pregateau pentru concert U2. La Madrid nu am tinut sa vad nici Bernabeu, nici Calderon. La Riga am stat la doua strazi distanta de mult mai putin celebrul Skonto stadions. In Bucuresti am locuit peste drum de 23 August unde am fost la zeci de meciuri. Sa amintesc acum unul dintre cele mai frumoase. Rapid-Dinamo 4-4, in sezonul in care Dinamo a terminat neinvinsa. Marea echipa cu Demolari. Dar mai bine sa vedem rezumatul: https://www.youtube.com/watch?v=ndVWy7aM_5c

      Ștergere
    2. Nu prea mă pasionează nici fotbalul, nici stadioanele.
      Drumul până-n Barcelona l-am bătut (zburat) din cu totul alte motive, traseul a fost un bonus. Unul cu mult mai frumos decât o plimbare prin Pantelimon (unde văd că mă trimiți, Radu).

      Ștergere
    3. nu prea e pantelimon acolo, e mai curând cartierul gării obor. am așteptat tramvaiul în zona aia multe ore, niciodată însă nu m-am urnit să fac o mică plimbare pe străzile cu pricina

      Ștergere
    4. da, gabriel, îmi amintesc că prima dată te-am văzut pe un stadion. cotroceni, mai exact. erai cu un om care avea să devină celebru. eu eram cu progresiștii mei. a fost un meci nefericit pentru noi.

      Ștergere
  3. Super, Ema, si pozele si comentariile - mi-a placut "indignarea" cu care ai apostrofat soarele barcelonez ca strica atmosfera cartilor lui Zafon :))))) ! Si mie mi s-a parut interesant romanul "Umbra vîntului", dar n-am avut curiozitatea sa mai citesc altceva de el

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Stela, mă bucur că ți-a plăcut articolul! :) Eu am zis că nu mai citesc și Prizonierul cerului (ultima carte a trilogiei), după ce am fost cam dezamăgită de Jocul îngerului, dar Lavinia mi-a spus că merită citit, și asta o să fac. Acum sunt curioasă mai ales de locațiile care vor fi pomenite în carte - pretext pentru un nou traseu, când voi ajunge din nou în Barcelona. :))

      Ștergere
  4. Ema draga, iti admir rabdarea (pe linga poze!) de a-ti construi trasee si cauta adresele cu pricina.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, uneori reușesc să mă organizez foarte bine, dacă mă ambiționez. Însă am ratat destule locații din Jocul îngerului, pe care am omis să le scot înainte de a pleca la Barcelona. Anyway, pot spune că am văzut destule! Din păcate, n-am mai avut timp și de cartierul Sarria, poate data viitoare...

      Ștergere
  5. io am fost pe urmele marinei
    http://chestiilivresti.blogspot.ro/2013/06/prin-barcelona-1-cu-marina-lui-carlos.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce fain! N-aș fi zis că te ocupi cu de-astea (deși văzusem articolul despre Muzeul Inocenței). Eu n-am mai reușit să ajung în cartierul Sarria, dar e bine că mi-au mai rămas locuri de vizitat în Barcelona. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...