miercuri, 6 mai 2015

O delicatesă - Muriel Barbery



O delicatesă este un mic roman „pe fugă”, care s-ar citi foarte repede, dacă nu te-ai întrerupe la fiecare pagină pentru a înghiți în sec și a-ți imagina cum vei găti rețeta de blanquette de vițel sau de pot-au-feu, ori, de ce nu, chiar o salată mechouia. Pentru cei care iubesc gastronomia, cartea lui Muriel Barbery este un festin imaginar al papilelor gustative. Din acest motiv, cititul ei pe burta goală este contraindicat, altfel te pomenești cu niște pofte chinuitoare - sau, dacă ai noroc, cu un chef teribil de gătit, chiar dacă nu ești foarte priceput în bucătărie. Eu nu prea mă remarc la acest capitol, dar mi-am propus să încerc măcar unul dintre felurile de mâncare prezente în această carte (cu rețete care, după cum reiese din minuțioasele note de subsol ale traducătorului, nu par a fi foarte complicate). Cum anul trecut am gătit pentru prima dată în viața mea ardei umpluți, de care mi-a făcut poftă cartea lui Ovidiu Verdeș, Muzici și faze, sper că „magia” literaturii va funcționa și de această dată.

Spuneam că O delicatesă este un mic roman „pe fugă” pentru că protagonistul, un celebru critic gastronomic, se află într-o cursă contra-cronometru: în ultimele patruzeci și opt de ore pe care le mai are de trăit, bărbatul încearcă să își amintească o savoare din copilărie care îl obsedează, pentru că ea pare să dețină cheia unei inimi pe care, de atunci, a făcut-o să tacă. Criticul este nimeni altul decât Pierre Arthens, locatarul de la etajul al patrulea al clădirii de pe Rue de Grenelle no. 7, unde se petrece acțiunea din Eleganța ariciului - carte apărută, de fapt, ulterior acestui roman de debut. În Eleganța ariciului (care mi-a trezit reacții amestecate), impozantul și trufașul Pierre Arthens, văzut prin ochii lui Renée - portăreasa luxoasei clădiri -, își irosește talentul scriind despre lucruri cărora, de fapt, nu le poate percepe adevărul intrinsec. 

Sunt cel mai mare critic gastronomic din lume. Cu mine, această artă minoră s-a înălțat la rangul celor mai prestigioase. [...] Am creat și am stricat reputații, am fost mentorul lucid și nemilos al tuturor agapelor somptuoase, împrăștiind cu pana mea veninul sau mierea. [...] Mie și numai mie mi se datorează mai întâi mărirea și apoi decăderea Casei Partais, prăbușirea Casei Sangerre, strălucirea mereu mai puternică a Casei Marquet. Pentru eternitate, da, pentru eternitate le-am făcut ceea ce sunt acum. Am avut eternitatea în coaja cuvintelor mele și mâine voi muri. (pag. 8)

În acest roman, îl cunoaștem pe Pierre Arthens din interior, pe măsură ce îl însoțim în căutarea-i febrilă pe drumul sinuos al amintirilor. Îl cunoaștem însă și din exterior, prin capitole scurte în care apropiații săi etalează o paletă de sentimente contradictorii. Resemnat la gândul morții iminente, criticul este preocupat doar de regăsirea acelei savori uitate, care i se dezvăluie la apusul vieții drept singurul adevăr rostit sau înfăptuit. De când se știe, lui Pierre i-a plăcut să mănânce. El caută acum printre zeci de gusturi, de la bogăția caldă a cărnii înăbușite până la simplitatea de cristal a stridiei, începându-și călătoria savuroasă din vremea copilăriei, aureolată de iubiri vechi precum cartofii bunicii, înecați în sos de coq au vin, sardinele fripte la grătar ale bunicului sau roșiile coapte din grădina mătușii Marthe.

În capitolele lui Pierre Arthens, timpul pare că încetinește, iar noi ne trezim proiectați, din camera de pe strada Grenelle, în Tangerul marocan, cu zahanalele din cartierul vechi, sau pe țărmul din Bretagne, cu minunatele veri care miros a libertate și a ocean, ori în grădina de zarzavaturi a mătușii Marthe, o adevărată comoară într-o gospodărie altfel murdară și urât mirositoare. În centrul amintirilor se află figura impunătoare a bunicii, o femeie simplă, dar o bucătăreasă desăvârșită. Întreaga carieră a lui Pierre își are originea în efluviile și aromele care se răspândeau din acel locaș magic, bucătăria bunicii. De la ea i-a rămas afinitatea pentru oamenii simpli, pentru gastronomia rurală, pentru bătrânele de la țară înzestrate cu o intuiție senzorială ieșită din comun. 

Bunica mea oficia la cuptoare cu un aer calm și maiestuos. Cântărea peste o sută de kilograme, avea mustață, râdea ca un bărbat și, când ne aventuram în bucătărie, zbiera la noi cu o grație de camionagiu. Dar sub vraja mâinilor ei măiastre substanțele cele mai banale se transformau în miracole. (pag. 36)

Vocea muribundului este acompaniată de un cor de voci plângărețe, cinice sau acuzatoare, aparținând oamenilor care l-au cunoscut pe Pierre de-a lungul vieții: doctorul personal, un critic novice, un maestru bucătar, soția care-l iubește cu ardoare și resemnare, copiii ale căror vieți le-a distrus. Portretul care se conturează treptat este unul întru totul antipatic: celebrul critic este o întruchipare a egoismului și a trufiei, un om care și-a sacrificat familia în ascensiunea pe culmile gloriei gastronomice. Însă el nu regretă felul în care a trăit; nici măcar la finalul vieții nu este cuprins de sentimentalisme și remușcări față de copiii pe care i-a ignorat și i-a disprețuit, față de soția pe care a tratat-o nu ca pe o ființă, ci ca pe o operă de artă însuflețită. Cu un cinism greu de suportat, Pierre recunoaște că nu și-a iubit copiii și că singura paternitate pe care și-o revendică este cea asupra operei sale.

Eu nu am știut decât să-mi distrug copiii - să-i distrug în cel mai strict sens al cuvântului. I-am pervertit și i-am stricat, trei ființe fade ieșite din viscerele nevestei mele, cadouri pe care eu i le făceam cu indiferență în schimbul devotamentului ei de soție decorativă - teribile cadouri, dacă mă gândesc astăzi, căci ce sunt copiii, dacă nu monstruoase excrescențe din noi înșine, jalnice substitute ale năzuințelor noastre neîmplinite? [...] Nu îi iubesc, nu i-am iubit niciodată și nu mă încearcă nicio remușcare. (pag. 35)

[spoiler] Pierre Arthens neagă, la finalul vieții, toată știința și opera lui, neagă însuși imperiul pe care l-a clădit pe cuvinte meșteșugite, gusturi fine și cariere distruse sau înălțate - căci înțelege că locul său nu este în restaurantele luxoase, că lumea lui nu este cea a oamenilor snobi și avuți; locul lui este într-o curte de țară, la o masă simplă, dar savuroasă, alături de oameni la fel de simpli, dar autentici. Poate că de aceea el se poartă mai atent și mai galant cu servitorii decât cu soția și copiii. Însă Pierre și-a ferecat setea de verdeață, de arbori, între cei patru pereți ai casei somptuoase de la oraș, uitând adevărata chemare a inimii sale. El s-a trădat pe sine blamând gusturile pe care le-a iubit, sacrificând plăcerea pură, nealterată, pe altarul unor vise care nu-i aparțineau. [spoiler] 

Am inventat mistere acolo unde nu erau, doar pentru a justifica un negoț jalnic. La ce bun să scrii, fie și cronici somptuoase, dacă ele nu spun nimic despre adevăr, fără să se sinchisească de inimă, robite cum sunt de plăcerea de a străluci? (pag. 50)

***

Ce nu mi-a plăcut: Au fost momente în care nu prea am gustat limbajul uneori pretențios sau cu un uz exagerat al epitetelor, care a dat naștere unui discurs ceva mai rigid și afectat (poate că autoarea a vrut să transmită senzația de „cronică gastronomică” realizată de un profesionist - dacă așa stă treaba, chiar a reușit). Nu prea am rezonat nici cu unele dintre capitolele scurte, în care diverse personaje secundare își spun părerea despre protagonist. La un moment dat, ne vorbește până și o statuie, astfel că nu m-aș fi mirat dacă și bunica ne-ar fi spus două vorbe despre nepot, de dincolo de mormânt. Deși aceste păreri din exterior contribuie la închegarea unui portret complex al lui Pierre, am rămas dezamăgită de spațiul restrâns atribuit lor, de graba cu care sunt trecute în revistă unele personaje cu potențial; aș fi vrut să aflu ceva mai multe despre viața și gândurile soției și ale copiilor. 

Ce mi-a plăcut: Dacă unele capitole scurte m-au dezamăgit, în schimb altele au fost reușite, constituind, în sine, mici povești savuroase - ca, de exemplu, capitolul criticului novice, al guvernantei sau al cerșetorului. Cel mai mult mi-au plăcut capitolele rezervate lui Pierre, scenele evocate de acesta, explozia de senzații care a însoțit reveriile culinare și amintirile criticului. M-a surprins revelația de la capătul drumului, iar personajul, deși antipatic, a fost unul cât se poate de interesant. Cititorii pasionați de gastronomie se vor delecta, cu siguranță, cu micul roman al lui Muriel Barbery; eu am rămas cu dorința de a încerca măcar o rețetă, dar și cu un dor intens de peisaje campestre și de bunicii care nu mai sunt. 


*Cuvinte noi: anodin, a antama, asimptotică, ebuliție, florilegiu, leonin, oximoron. 

**O altă părere la Ioana.



Editura: Nemira, 2015
Traducere: Adrian Pătrușcă
Număr de pagini: 145
Titlu original: Une Gourmandise, 2000



10 comentarii:

  1. 3 stele? Nu o cumpar. E slaba. Desi Eleganta ariciului mi-a placut mult. Mai bine ai citi "Arta bucatariei sovietice".

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am oscilat spre trei stele jumătate, dar oricum notările mele sunt subiective, nu sunt vreo măsură universală a calității unei cărți. Poate ție îți va plăcea mult mai mult, mai ales că te știu pasionat de gastronomie. Desigur, nu este vorba doar despre mâncare, ci e mai mult decât atât.
      Mi se pare că ai scris despre "Arta bucătăriei sovietice", o să caut. Da, am găsit articolul tău. :)

      Ștergere
    2. Oare Gabriel ia atat de mult in calcul notele noastre?

      Ștergere
    3. Asta numai el ne poate spune, dar am o presimțire că da. :)

      Ștergere
  2. Nu pot sa nu ma gindesc ca, la ce festinuri culinare spui tu ca se intimpla in carte, coperta merita macar o potirniche, ceva. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, da, e drept că acele căpșuni sunt cam modeste, dar se potrivesc cu ideea de simplitate care transpare (în ciuda aparențelor) din povestea criticului culinar.

      Ștergere
    2. Haha, o potarniche, ceva. Multumesc Lavinia, chiar am ras!

      Ema, am retinut cartea desi nu cred ca am sa o cumpar prea curand. Altfel ma apuc de gatit in loc de scris ceea ce este contraproductiv (exista cuvantul asta in romana?).

      M-am distrat de cuvintele noi adaugate si ma intrebam cum ar fi sa dai ca tema sa fie folosite intr-o propozitie sau intr-o poezie. Ha!

      Duminica faina tuturor!

      Ștergere
    3. Da, există „contraproductiv” și în română. :)
      Mda, nici eu nu prea mă omor cu gătitul de când am blogul, nu că înainte aș fi gătit foarte des. Dacă reușesc să prepar o rețetă menționată în carte, revin cu o poză. Încă nu m-am mobilizat.
      Hihi, de obicei îmi notez cuvintele noi, așa că am zis să le trec și aici. Dar, dacă mă scoți la tablă, nu sunt sigură că am reținut vreunul. :))

      Ștergere
  3. Eu mi-aş dori să citesc Eleganţa ariciului, sper să fie mai reuşită decât aceasta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am citit și Eleganţa ariciului, dar, cum nu am scris nimic despre carte, nu mai țin minte așa bine ce mi-a plăcut și ce nu. Îmi amintesc că nu prea am rezonat cu limbajul prețios, care mi s-a părut cam forțat, dar au fost și multe lucruri care mi-au plăcut.
      Cele două cărți mi se par acum asemănătoare: ambele au momente de strălucire, la fel cum au și părți mai slabe. Percepția depinde foarte mult de cititor. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...