luni, 27 iunie 2016

Ce-am mai citit de-a lungul vremii





Ca de obicei, înainte de a pleca în vacanță, cu o mie de treburi de făcut și niciun articol pregătit pentru blog, mă apuc să scormonesc prin recenziile mai vechi de pe Goodreads (scrise în engleză), pentru a mai scoate din pălărie un articol. Resursa asta salvatoare s-a tot diminuat, cred că au mai rămas doar „recenziile” de un paragraf sau două, prea jalnice pentru a fi de vreun interes. Toate cele trei cărți prezentate mai jos, citite în 2012, au o atmosferă incredibil de puternică, iar Zâtul e pe lista de recitiri de ceva vreme.


Cum vrea Dumnezeu, de Niccolò Ammaniti


A fost un roman intens și dur, ca o tornadă care a spulberat lumea înconjurătoare și m-a lăsat doar pe mine împreună cu cartea asta. La început, scenele violente au îngreunat lectura, și la un moment dat chiar mă întrebam dacă voi fi în stare să o termin, dar, până la urmă, am fost atât de absorbită de poveste, încât n-am mai putut lăsa cartea din mână și, de fiecare dată când reluam lectura, mă rugam ca finalul să nu fie unul crunt. Din fericire, nu a fost.

Încă de la primul capitol, am știut că acest roman va fi diferit de cele pe care le citisem până în acel moment. Este o poveste de viață aspră și crudă, cu oameni care trăiesc la marginea societății, zbătându-se pentru o slujbă și o viață mai bună - și nu întotdeauna prin cele mai cinstite mijloace. Deși nu sunt cu adevărat credincioși, ei se întorc spre Dumnezeu în momentele cheie ale existenței, fie pentru a se ruga, fie pentru a cere un răspuns.

Cum vrea Dumnezeu are în centru un băiat de treisprezece ani, Cristiano Zena, care trăiește împreună cu tatăl său, Rino, un bețiv șomer și pro-nazist, cu dese izbucniri de violență, dar care își iubește fiul mai mult decât propria viață. Cei doi prieteni ai lui Rino, un handicapat mintal și un alt bețiv care a fost părăsit de nevastă, sunt singurele persoane care reprezintă un surogat de familie pentru Cristiano. În ciuda lumii brutale în care trăiește, adolescentul nu este un băiat dur, din contră: are probleme de adaptare, este timid în prezența fetelor și nu are alți prieteni în afară de cei ai tatălui său. 

Totul se va schimba începând cu o noapte furtunoasă, când cei trei adulți decid să fure bani de la un ATM. Planul original va deraia curând, pe măsură ce fiecare dintre ei va porni pe un drum diferit în acea noapte, care le va schimba viețile pentru totdeauna. La rândul său, Cristiano este și el implicat în evenimentele care se derulează, o experiență care îl va afecta profund și îl va schimba în decursul unei singure nopți.

Romanul este cinematografic, personajele sunt construite excelent, și am fost proiectată chiar acolo, în mijlocul poveștii, roșie de concentrare și trăind intens tot ce s-a întâmplat. Nu e de mirare că a fost transpus pe peliculă - are subiectul perfect pentru un film european. Mi-a plăcut atât de mult această carte (i-am dat cinci stele pe Goodreads), încât am căutat disperată și Mie nu mi-e frică, pe care am găsit-o, printr-o minune, la un târg Kilipirim. Minunea n-a durat mult, pentru că, aproape de final, am constatat că lipsesc vreo zece pagini din carte. Am dat din nou în disperare, dar până la urmă am găsit o ediție în italiană și m-am chinuit preț de zece pagini să înțeleg ce se întâmplă.



Locatarul himeric, de Roland Topor


Trelkovksy, un funcționar parizian rezervat și politicos, găsește cu greu o locuință ieftină și sărăcăcioasă, în care nu întârzie să se mute. Însă apartamentul vine la pachet cu o serie de probleme. Fosta chiriașă este pe moarte, după ce s-a aruncat de la fereastră, ceilalți locatari sunt destul de ostili, iar în sala de baie, aflată vizavi de fereastra lui, încep să se petreacă lucruri ciudate. Detaliile cărții s-au estompat destul de mult, astfel că nu pot face un soi de prezentare coerentă, însă o imagine a trecut testul timpului: un dinte pe care bărbatul îl găsește, la un moment dat, într-o gaură din perete. 

Prins într-un joc macabru, în care se simte urmărit și amenințat de vecinii săi, protagonistul alunecă treptat într-un soi de nebunie - un proces orchestrat cu măiestrie de Roland Topor, deși este destul de greu de identificat momentul în care se declanșează. Poate că Trelkovksy era nebun de la bun început și totul se petrece în mintea lui, deși nu pare să fie așa; poate că este una dintre acele ființe ușor impresionabile, cu mania persecuției, care a ajuns într-un loc complet nepotrivit. Nu sunt prea sigură ce ar fi trebuit să înțeleg din toată povestea, dacă există o explicație coerentă pentru tot ceea ce se întâmplă, dar mi-a plăcut acest puzzle pe care am încercat să îl descurc (în mod clar, se cere o recitire). 

Cartea lui Topor m-a bântuit multă vreme, cu atmosfera ei stranie și claustrofobică. Deși începutul a fost lent, cuprinzând descrieri ale unor activități cotidiene, întâmplările ciudate nu au întârziat să apară, iar din acel moment nu am mai putut lăsa cartea din mână. Este o poveste fascinantă, foarte intensă, care își merită locul pe lista cărților bizare. Singurul regret a fost faptul că romanul s-a terminat mult prea repede, căci mi-aș fi dorit ca acestă nebunie suprarealistă să continue cât mai mult. Subiectul mi-a amintit de Hitchcock, pe când finalul l-ar fi făcut mândru pe David Lynch (unul dintre regizorii mei preferați). 

Atmosfera romanului este surprinsă extraordinar de bine în coloana sonoră a filmului, compusă de Philippe Sarde. De data aceasta, imediat după lectură am văzut filmul Le Locataire, în regia lui Roman Polanski, care joacă și rolul lui Trelkovksy. Filmul, care urmărește cartea destul de fidel, mi s-a părut și el foarte reușit. Când am citit anul trecut Porumbelul lui Süskind, mi-am amintit imediat de Locatarul himeric (frica de a-și pierde locuința, closetul comun, nebunia crescândă care pune stăpânire pe mințile protagoniștilor). 



Zâtul, de Tatiana Tolstaia


Benedikt, eroul cărții, trăiește într-o Moscovă post-apocaliptică, redusă la dimensiunea unui sat pe nume Fiodor Kuzmici. Explozia, un eveniment misterios care a avut loc în urmă cu 200 de ani, a înlăturat toate urmele progresului, iar omenirea a fost aruncată din nou într-un stadiu primitiv. Totuși, există câțiva supraviețuitori (Foștii și Degeneraţii), care au cunoscut lumea așa cum era odinioară, pe când cei născuți după Explozie suferă Urmări de tot soiul (în speță, mutații genetice). 

Guguștiucii, după cum se numesc acești locuitori pervertiți ai noii Moscove, nu au aproape niciun confort modern, nu știu nici măcar cum să facă focul. Se hrănesc în mare parte cu șoareci, considerați un aliment de bază pentru populația săracă, și folosiți chiar și pe post de monedă de schimb. Oamenii au tot felul de frici și superstiții: cărțile care au supraviețuit Exploziei sunt considerate periculoase și toată lumea se ferește de ele, cum se ferește și de Gândirea personală. În schimb, cărțile scrise de Mârzacul Suprem sunt la mare căutare, și pot fi cumpărate cu câțiva șoareci. Guguștiucii sunt speriați de moarte și din cauza Zâtului, un monstru invizibil care își are sălașul în pădure, dar și de Boala fără nume, care atrage după sine apariția temuților Sanitari.

Mi-a plăcut foarte mult această carte bizară și un pic macabră, de care m-am îndrăgostit încă de la primele pagini, pentru că are un umor delicios și o explozie de imaginar care m-a încântat. Când am ajuns la ea, prin 2012, nu citisem multe distopii, dar m-am gândit imediat că Zâtul va deveni, peste ani, un clasic al genului. Un alt aspect fain al romanului sunt cuvintele inventate de Tolstaia, inclusiv cel din titlu (Zâtul/Kys/The Slynx) - îmi imaginez cât de dificilă a fost traducerea pentru Luana Schidu. Cred că a fost prima dată când mi-a părut rău că nu am învățat limba rusă la școală, pe care o asociam pe atunci cu comunismul.

Tatiana Tolstaia este înrudită cu Lev Tolstoi, iar bunicul ei din partea tatălui, Aleksei Nikolaevich Tolstoi, a fost tot scriitor. La Londra, am găsit o carte de proză scurtă a autoarei (On the Golden Porch), pe care am cumpărat-o fără să stau pe gânduri, dar încă nu am reușit să o citesc. De fapt, am tot sperat că voi găsi timp pentru a citi încă o dată Zâtul, care se află foarte sus pe lista cărților de recitit. 






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...