Convorbiri telefonice – Roberto Bolaño

► „Convorbiri telefonice”, de Roberto Bolaño ◄

Ed. Leda, 2011, 222 pag. | Traducere: Dan Munteanu Colán 

Titlu original: „Llamadas telefónicas”, 1997 | Țara: Chile

Mi se făcuse dor de proza lui Bolaño (câteva dintre povestirile din Târfe asasine au rămas printre cele mai bune pe care le-am citit până acum) și, cum încă nu mă încumet să încep „Detectivii sălbatici” și în niciun caz „2666”, am optat tot pentru un volum de proză scurtă. „Convorbiri telefonice” mi-a fost dăruit de Sebastian, când ne-am întâlnit la Iași prin octombrie, și mi-a plăcut chiar mai mult decât „Târfe asasine”, citit în urmă cu patru ani (hmm, chiar așa de mult a trecut de la prima mea lectură din Bolaño?).

În marea lor majoritate, povestirile din „Convorbiri telefonice” sunt relatate la persoana întâi și au finaluri deschise, fiind lipsite de un deznodământ. Chiar și atunci când finalul pare inevitabil (moartea, cea cu care s-ar zice că se sfârșește totul), personajul în cauză se eschivează și dispare din propria poveste, evitând cu încăpățânare acel punct de încheiere indubitabil. Însă nu doar finalul ne lasă o umbră de incertitudine, ci și varii aspecte ale narațiunii care, la prima vedere (adeseori, și la a doua), nu-și găsesc o explicație clară.


În urma prozelor stăruie senzația că autorul a vrut să spună mai mult (poate chiar altceva) și că a rămas ceva important care trebuia înțeles, dar e nevoie de un ochi mai experimentat pentru a desluși ce anume. Bolaño este genul de scriitor care nu explică lucrurile. Deschide drumuri pline de posibilități pe care cititorul le explorează cu încântare și curiozitate, însă fără a ajunge la capăt, pentru că înainte de a apuca să adune indicii și să aprofundeze căutarea, este luat pe sus și catapultat pe alt drum, într-o cu totul altă poveste, la fel de misterioasă – iar asta poate fi frustrant sau stimulator, depinde cum privești lucrurile.

Tony nu se supăra niciodată, nu se certa niciodată, ca și cum considera că este inutil să încerci ca altă persoană să fie de acord cu punctul tău de vedere, ca și cum credea că toate persoanele sunt niște oameni rătăciți și că e o dovadă de îngâmfare din partea unui om rătăcit să-i arate altui om rătăcit cum să găsească drumul. Un drum pe care nu numai că nu-l cunoaște nimeni, ci care probabil că nici nu există. (pag. 207)

Subiectele abordate de Bolaño rămân în zona (deloc restrânsă) cu care mă familiarizasem în „Târfe asasine”: lumea literară, evenimentele politice, Chile („o țară de curiști și de asasini”) și celelalte locuri în care a trăit autorul, industria filmelor porno și ariile marginale ale societății. Scriitorul vorbește despre reîntoarceri (fie la o iubire din tinerețe, fie în țara natală sau în locuri imprimate în memoria afectivă), despre căutări care durează uneori întreaga viață, despre salvarea prin dragoste care se dovedește a fi imposibilă, despre condiția de autor obscur, uzat de muncă și de anonimat, despre arta care poate îmblânzi fiarele, despre sufletul slav și cel latin, despre firea chilienilor condamnați parcă la o suferință perpetuă și la o viață de coșmar.

Sunt întâmplări cunoscute în mod direct de narator sau lucruri auzite de la alții (așadar, istorii repovestite care, pe parcurs, își pierd din elemente sau se îmbogățesc cu unele noi, depărtându-se tot mai mult de realitate), care ne poartă prin Spania, Franța, Chile, Mexic, America sau Rusia, pe urmele unui autor cu multiple fațete, care se insinuează adeseori ca personaj în prozele sale.

Unele povestiri au o aură mistică, fără a depăși totuși granițele realității (sperasem să întâlnesc măcar o proză precum „Întoarcerea”), altele au suspans și întâmplări enigmatice care m-au făcut să citesc pe nerăsuflate, chiar dacă sensul lor mi-a cam scăpat printre degete (cum spuneam, rămân destule aspecte nerezolvate). Sunt și pasaje cu tentă filozofică, uneori criptice (cei care cunosc viața autorului și perioada în care a trăit le vor înțelege probabil mai bine), iar alteori dăm peste un fragment scris cu umor sau cu ironie, care destinde atmosfera gravă și serioasă a povestirilor. 

Tipul a țipat la ea, Clara a țipat la el, Clara i-a dat o palmă, tipul i-a răspuns cu un pumn care i-a dislocat maxilarul. Uneori, când sunt singur și nu pot să adorm, dar n-am chef nici să aprind lumina, mă gândesc la Clara, câștigătoarea locului al doilea la concursul de frumusețe, și o văd cu falca atârnând, incapabilă să și-o pună la loc singură și conducând cu o singură mână (cu cealaltă își ține falca) spre spitalul cel mai apropiat. Mi-ar plăcea să râd, dar nu pot.
Râd în schimb de noaptea nunții ei. Cu o zi înainte se operase de hemoroizi, așa că nu arăta prea bine, presupun. (pag. 163)

Protagoniștii lui Bolaño sunt scriitori (neapărat ratați și săraci), bărbați îndrăgostiți (desigur, nefericiți), detectivi, actrițe porno și interlopi, femei misterioase și capricioase, care uneori au o înclinație spre nebunie și adeseori dispar fără urmă. Nu lipsesc nici numele de romancieri și poeți obscuri, pe lângă cele ale autorilor care se bucură de celebritate (unii reali, alții inventați), căci în miezul multor povestiri stă conflictul dintre notorietate și mediocritate: A este celebru, are bani, este citit, cele mai mari ambiții (în această ordine) pe care le poate avea un om de litere. B nu este celebru, nu are bani și își publică poeziile în reviste de mică importanță. 

Cei fericiți, cei care au succes sunt mereu ceilalți, nu protagoniștii lui Bolaño, condamnați parcă să fie urmăriți de neîmplinire și eșec – o stare care, în fond, alimentează creația și este privită ca o condiție indisolubilă a existenței de poet. Viața merge înainte, iar personajele trag după ele obsesii și frământări, relații complicate, atașamente inexplicabile și prietenii neobișnuite. Sunt oameni mai dificil de înțeles, iar motivele din spatele acțiunilor lor rămân adeseori neclare, pentru că lumea lor pare guvernată de alte norme decât cele obișnuite.

Un poet poate suporta orice. Ceea ce echivalează cu a spune că un om poate suporta orice. Dar nu este adevărat; sunt puține lucruri pe care le poate suporta un om. Un poet, în schimb, poate suporta orice. Cu această convingere am crescut. Prima afirmație este adevărată, dar conduce la distrugere, la nebunie, la moarte. (pag. 38)

Un debutant dezvoltă o prietenie prin corespondență cu un scriitor faimos, pe care îl cunoaște cu ocazia unui concurs literar; un chilian ajuns la Moscova intră în banda unui mafiot rus pasionat de literatură și artă; un autor ale cărui manuscrise sunt mereu respinse de edituri devine salvatorul multor scriitori faimoși în timpul ocupării Franței de către nemți; un alt autor care nu are nici bani, nici succes, își bate joc într-o carte de tarele unui scriitor celebru, dar totul ia o turnură neașteptată când acesta îi face cărții o recenzie elogioasă; doi foști iubiți se regăsesc peste ani, însă relația lor tensionată stă sub semnul convorbirilor telefonice; bărbați stăpâniți de o obsesie mai greu de înțeles urmăresc parcursul femeilor de care sunt îndrăgostiți, femei complicate pe care nu le pot salva și care, la rândul lor, nu le pot aduce salvarea. 

M-am lămurit, lumea filmelor porno este unul dintre subiectele pe care Bolaño le abordează cu multă măiestrie: „Joanna Silvestri”, construită sub forma unui monolog fluid și excelent articulat al unei actrițe porno, a fost una dintre povestirile mele preferate, alături de „Viața Annei Moore”, „Detectivii”, „O aventură literară”, „Colegi de celulă”, „Henri Simon Leprince”, „Sensini”, „William Burns” și „Viermele”. „Joanna Silvestri” este și o dovadă a stilului cameleonic al lui Bolaño, care poate trece cu ușurință de la fraze scurte la unele lungi, aparent interminabile, care curg cu o incredibilă ușurătate și au o savoare aparte. 

Savuros mi s-a părut și dialogul dintre doi detectivi (de la un capăt la altul, „Detectivii” constă într-o înșiruire de replici) care, aflați în drum spre o destinație necunoscută, discută despre tot felul de subiecte, de la armele albe la caracterul chilienilor, ajungând în final la amintirea unui fost coleg de liceu (care se dovedește a fi tocmai Arturo Belano, un alter-ego al scriitorului), aflat printre deținuții politici aduși la secția lor în timpul dictaturii lui Pinochet. Într-adevăr,  după cum am aflat de aici, acest episod se regăsește în biografia lui Bolaño – deși, ca multe alte aspecte ale vieții lui, este învăluit de controverse (fapt care adaugă noi nuanțe scenei privirii în oglindă și a pierderii identității). Toți suntem niște fantome, toți am intrat prea devreme în filmele fantomelor. 

Nu aveam aproape niciun prieten și singurele lucruri pe care le făceam erau scrisul și lungile plimbări ce începeau la șapte seara, după ce mă trezeam, moment când corpul meu era cuprins de ceva asemănător cu jetlag-ul, senzația de a exista și de a nu exista, de distanțare față de ceea ce mă înconjoară, de vagă fragilitate. (pag. 11)

Arturo Belano (care este și protagonist în „Detectivii sălbatici”) revine și în acest volum, în trei povestiri: cea menționată mai sus (unde este privit prin ochii foștilor colegi de liceu), în „Enrique Martin”, unde este observator al vieții unui poet netalentat, dar ambițios, și în „Viermele”, ca narator adolescent care, în loc să meargă la școală, își petrece timpul prin librăriile și cinematografele din Ciudad de Mexico, legând o prietenie ciudată cu un bărbat îmbrăcat în alb, care stă ore în șir pe o bancă din parcul Alameda. Din câte am aflat, personajul B, care apare aici în „O aventură literară” și „Convorbiri telefonice”, este tot un alter-ego al scriitorului, căci Bolaño pornește adeseori de la întâmplări din propria viață, îmbinând amănuntele reale cu cele imaginare.

*sursa foto