Frumoasa doamnă Seidenman – Andrzej Szczypiorski

marți, 21 noiembrie 2017

Frumoasa doamna Seidenman - Andrzej Szczypiorski

►„Frumoasa doamnă Seidenman”, de Andrzej Szczypiorski 
Ed. Polirom, 2001, 271 pag. | Traducere, prefață și note: Constantin Geambașu | Titlu original: „Początek” („Începutul”), 1986 | Țara: Polonia ◄

Câteodată, între copertele unui mic roman trecut cu vederea se poate ascunde o mare bucurie a lecturii. O avalanșă de emoții și observații pătrunzătoare, de personaje interesante și povești memorabile (deși cu precădere triste), care dezvăluie universul complex al unui scriitor până atunci necunoscut. O astfel de bijuterie literară a fost pentru mine „Frumoasa doamnă Seidenman”, publicată în 1986 de un autor polonez cu un nume ce pare imposibil de pronunțat: Andrzej Szczypiorski. Romanul a fost o incursiune tulburătoare în istoria și climatul social al Varșoviei anilor 1940, când Polonia se afla sub ocupație germană, iar evreii erau exterminați sistematic. Este genul de carte din care-ți vine să citezi aproape totul, pentru că totul pare important și extrem de bine redat în cuvinte. Din păcate, „Frumoasa doamnă Seidenman” nu se mai găsește nicăieri la vânzare; din fericire, se poate împrumuta de la bibliotecă – variantă la care am recurs și eu, pentru că n-a fost chip să dau de urma cărții prin anticariate.

Andrzej Szczypiorski m-a surprins foarte plăcut prin scriitura complexă, cu fraze lungi, sinuoase, cu un umor plin de ironie și o încărcătură emoțională puternică, dar mai ales prin acuitatea observațiilor sale despre istorie, mentalități și natura umană, prin analiza minuțioasă a unor subiecte importante precum memoria, demnitatea, apartenența, identitatea (unui popor sau a unui individ), antisemitismul, influența regimurilor totalitare asupra conștiinței umane. Autorul vorbește însă despre o mulțime de alte lucruri, nu mai puțin importante: despre actul supraviețuirii, care pare un miracol pe timp de război, pentru ca în vremuri de pace să devină un fapt plictisitor și banal; despre martiriul care, spre deosebire de noblețe și avere, nu se poate moșteni; despre faptul că lumea merge mai departe într-un carusel al cruzimii, nedreptății și suferinței.

— Demiurgi? - repetă croitorul. N-am auzit. Un fel de instalatori?

— Ei sunt, stimate domn, niște specialiști în izbăvirea omenirii. Nici nu prinzi de veste cum ies unul după altul din vreo gaură. Ei poartă în buzunar piatra filozofală. Fiecare are altă piatră și își tot aruncă între ei aceste pietre, numai că, de obicei, nimeresc în capetele oamenilor cumsecade, cum ești dumneata sau eu... Vor să ne aranjeze viitorul după pofta lor. Și trecutul vor să ni-l aranjeze după pofta lor. Nu te-ai întâlnit cu așa ceva până acum, domnule Kujawski? (...)

Croitorul Kujawski avea la el mai mulți bani decât ar fi văzut judecătorul într-un an întreg, și totuși se simțea jenat în fața bătrânului domn din fotoliu, nu numai fiindcă judecătorul îi făcuse bine cândva, ci dintr-un motiv absolut simplu, pentru că își cunoștea locul său pe pământ. Nu sosiseră încă vremurile când banul și puterea vor ajunge să hotărască poziția omului. Croitorul aparținea unei epoci care fusese întemeiată pe o anumită ordine spirituală, fragilă ca porțelanul, dar și rezistentă ca apeductul roman. Pe atunci importantă era ierarhia sufletelor omenești și toți știau că pe pământ există o noblețe care vine nu de la naștere, ci din interiorul fiecăruia. (pag. 30-31)

Cu un mare talent de a spune povești și de a crea personaje interesante, Andrzej Szczypiorski mi-a amintit de Ludmila Ulițkaia și al său Imago, mai ales că cele două romane au și alte puncte în comun: ambele se află la răspântia dintre proză scurtă și roman, cu zeci de fire încurcate care pendulează între prezent, trecut și viitor, iar soarta personajelor este adeseori dezvăluită înainte de vreme, într-o narațiune non-lineară care sfidează cronologia temporală. Însă Szczypiorski intră mult mai adânc în analize cu temă politică și sociologică, făcând uz de detalii specifice care pot da bătăi de cap unui cititor nefamiliarizat cu istoria Poloniei (acesta ar fi, de altfel, unul dintre minusurile romanului, alături de patosul cu care scriitorul își declamă uneori opiniile prin vocea protagoniștilor săi). 

Pentru a înțelege cu adevărat discursurile personajelor și temele abordate, dar și amărăciunea și dragostea cu care autorul vorbește despre Polonia, ar fi poate ideal să cunoaștem într-o oarecare măsură istoria țării, însă nu e o condiție esențială – chiar și eu, care nu stau prea bine la acest capitol, am priceput o sumedenie de lucruri și am citit romanul cu nespusă plăcere, trecând peste detaliile care pot părea redundante și inutile cititorului de astăzi. Dincolo de aceste informații specifice țării sale, Andrzej Szczypiorski vorbește despre teme profund umane și realități care rămân neschimbate de-a lungul timpului – iar în ce mă privește, subiectul Holocaustului nu cred că ar trebui să se demodeze niciodată.

În miezul romanului, mereu supus unei analize minuțioase, se află complicatul suflet polonez, melanj de curaj, generozitate, patriotism, revoltă și o permanentă sete de libertate, dar și de xenofobie, antisemitism, prejudecăți, cruzime, snobism. Polonia sfântă, bețivană, depravată, vândută, cu mutra înțesată de sloganuri, antisemită, antigermană, antirusească, antiumană. Sfânta polonitate blasfemică (...) a crescut agenți și turnători, carieriști și ignoranți, zbiri și șpterțari, a ridicat xenofobia la rang de patriotism.

În ciuda dimensiunilor sale reduse, romanul se dovedește dificil de parcurs, căci este o încrengătură densă și complexă de idei, informații, personaje și fire narative. Doamna Seidenman, deși prezentă în titlul ediției românești (în original, cartea se numește „Începutul”), nu este decât una dintre figurile care populează Polonia anilor 1940, tipologii diverse prin care autorul încearcă să reconstituie un tablou social cât mai complet, acoperind pe cât posibil varietatea de atitudini și concepții ale epocii, toate privite în contextul istoric. Însă povestea nu se rezumă doar la fatidicii ani 1943, ci se extinde și în viitor, în perioada comunistă și dincolo de ea, așa cum se întoarce și în trecut, la anii dinainte de război, când Polonia reușise să-și mențină independența timp de 20 de ani. 

Romanul are 21 de capitole și m-am gândit că n-ar fi exclus să existe chiar 21 de personaje principale și secundare, însă am putut identifica numai 20. Toate sunt legate între ele prin fire mai mult sau mai puțin trainice și fiecare reprezintă o fațetă a societății poloneze, la care se adaugă două puncte de vedere străine: unul îi aparține unui hitlerist care consideră că nu nemții au născocit războiul, ci oamenii sunt războinici prin natura lor, și celălalt unui german care iubește Polonia, fiind prins între două culturi și două apartenențe. După cum am aflat din prefața excelentă a lui Constantin Geambașu, autorul apelează adeseori la stereotipuri naționale, prezentând rușii, germanii sau polonezii prin prisma unor trăsături simplificate și totodată exagerate.

Cunoaștem un judecător, reprezentant al clasei superioare sărăcite, care nu se poate adapta vremurilor noi, dar își păstrează demnitatea și memoria până în ultima clipă; un croitor, un om simplu care se îmbogățește în timpul ocupației germane și finanțează pe ascuns rezistența, însă nu e îndeajuns de curajos pentru a interveni în favoarea evreilor; un filolog clasicist care se retrage din realitatea inumană în lumea caldă și solară a Antichității, preocupat doar de viața sa interioară și de minima subzistență; un bandit care s-a specializat în scoaterea evreilor din ghetou și plasarea lor în partea germană a Varșoviei; un adolescent polonez, unul din miile de tineri care s-au maturizat înainte de vreme, grăbindu-se să lase în urmă copilăria pentru a dobândi onoare și responsabilitate; o călugăriță care le schimbă copiilor evrei numele și religia, inventându-le un alt trecut, sub pretextul că îi salvează.

În vremurile despre care pomenim, Wiktor Suchowiak avea treizeci și trei de ani și ajunsese rău. Viața lungă ce-i fusese hărăzită avea să se dovedească un eșec, deoarece în tinerețe Suchowiak alesese cariera de bandit profesionist, ceea ce în epoca marilor totalitarisme avea să devină un anacronism deplorabil. Marile totalitarisme cultivă banditismul la adăpostul legii, acest procedeu fiind însoțit de regulă - spre uimirea profesioniștilor individuali - de lipsa unei alternative, or tocmai alternativa era cândva baza filosofică a banditismului. Wiktor Suchowiak lucra întotdeauna în virtutea principiului „Banii sau viața!”, ceea ce le dădea partenerilor posibilitatea de a alege. Totalitarismele aveau să jefuiască onoarea, libertatea, averea și chiar viața fără nici o opțiune din partea victimelor, și nici măcar a bandiților. (...)

În esență, primul totalitarism, de care Wiktor Suchowiak se lovise în momentul dezlănțuirii războiului lui Hitler, fusese cu adevărat cel mai cumplit, cel mai sângeros și mai incisiv, dar și cel mai tâmp și primitiv, fiind lipsit de rafinamentul de mai târziu. Dar de obicei așa se întâmplă cu orice lucrare omenească. Începem de la lucrurile simple, pentru a atinge ulterior măiestria și perfecțiunea. (pag. 112/113)

Fără a fi protagonista romanului, de la Irma Seidenman pornesc și tot la ea se întorc mai multe fire narative, fiind unul dintre personajele prin intermediul căruia autorul explorează tema identității și pe cea a memoriei. O blondă frumoasă, cu fizionomie nordică, care-i tăinuiește originea evreiască, Irma Seidenman pare să nu bage de seamă iadul în care a fost aruncată Polonia, considerând că și în iad trebuie să-ți urmezi calea cât timp e posibil. Pentru judecătorul Romnicki, memoria reprezintă cel mai prețios dar. Pentru Irma Seidenman, care a uitat o bucată importantă a existenței sale, viața e numai ceea ce s-a împlinit și ce ne amintim; memoria ei mai păstrează doar clipele fericite dinainte de război și momentul în care i s-a răpit dreptul de a fi ea însăși, dreptul de a se autodefini.

Pe fundalul acestor povești intercalate se conturează treptat Varșovia de la începutul anilor 1940, cu clădiri luminoase și elegante, dar și case mizere și urâte, un oraș cu o populație diversă și pitorească, în care polonezii se amestecau cu evrei, germani, ruși, ucraineni, iar oamenii înstăriți cu bătrâni sărmani și deportați siberieni, prostituate și studenți, pungași și domnișoare de măritat. O forfotă pestriță și o uimitoare diversitate, care formează, poate, adevărata identitate a Poloniei. E o lume care se prăbușește câțiva ani mai târziu, îngropând oameni și însăși ideea poloneză a existenței. Odată cu ocupația nazistă, ceva a pierit ireversibil, iar Polonia a fost mutilată într-un fel de care puțini sunt conștienți: fără evrei, cei ce au supraviețuit războiului nu mai sunt aceiași polonezi care au fost odinioară.

Din cartea lui Szczypiorski am înțeles mai bine câteva lucruri. În primul rând, felul complex în care polonezii îi percepeau pe evrei, un popor de venetici și migratori care le amenințau locul și șansele cuvenite într-un spațiu unde ei aveau rădăcini străvechi. Indiferent de anii petrecuți în Polonia, evreii rămâneau niște străini, care stârneau deopotrivă curiozitate și teamă prin diferența de limbă, religie, obiceiuri și înfățișare. Polonia acelor ani era o lume structurată ierarhic, unde fiecare își cunoștea locul, iar evreii se aflau pe o treaptă inferioară creștinilor, care, deși minoritari în unele orașe, erau totuși favorizați. Însă nu doar evreii „de rit vechi și cu gura mare” erau priviți cu antipatie de polonezi, ci și rușii ortodocși și păcătoși, precum și germanii luterani și violenți.

În timpul ocupației naziste, părerile și atitudinea polonezilor sunt împărțite: unii privesc denunțarea evreilor drept o datorie și un act de solidaritate cu Europa; alții își dau seama că se petrece o groaznică nedreptate, că ceea ce se întâmplă cu evreii este o pedeapsă dincolo de orice închipuire, chiar dacă păcătuiseră aspru, nedând crezare vorbelor Mântuitorului. Unii îi salvează dintr-o prețuire a ființei umane dincolo de rasă, credință și limbă; alții îi ajută pentru bani, văzând în suferința lor o afacere profitabilă. Un episod grăitor îl are în centru pe matematicianul filosemit, care, spre deosebire de vecinii lui, nu s-a mutat la marginea Varșoviei după ce nemții au ridicat zidul roșu ce despărțea cartierul german de ghetou. Profesorul este martorul unei scene grotești: lângă acest zid al infamiei, un carusel se învârte într-o explozie de muzică, râsete și culoare, în timp ce, de cealaltă parte a zidului, se aude țăcănitul unei mitraliere și țipătul unui evreu.

(...) întâi mirare, apoi panică, în sfârșit reacția brutală a unui bărbat care începu să strige: „Un evreu mănâncă prăjituri!”, ca și când un evreu mâncând prăjituri la cofetăria de pe Marszałkowska în anul 1942 era o imagine la fel de nemaipomenită ca aceea a unui dinozaur sau a arhiprincipesei ruse fără cercei cu briliante în urechi. Câteva persoane părăsiră în grabă cofetăria, chelnerul începu să strige: „O, Doamne! Acum o să ne omoare pe toți!”. Doar un domn mai în vârstă își păstră calmul, rostind o scurtă și consistentă cuvântare îndreptată spre plafon:

— Și așa o să-i omoare pe evrei, apoi ne vine rândul nouă, deci nu există nici un motiv de panică, lăsați-l pe tânăr să-și mănânce prăjitura, sunt gata să i-o plătesc eu, vă rog să nu vă lăsați pradă surescitării sau prostrației, păstrați-vă demnitatea, războiul continuă, suntem condamnați, doar dacă Adolf Hitler nu-și va da duhul în mod surprinzător, ceea ce îi doresc din toată inima, așadar lăsați-l în pace pe acest om, aici este Polonia, deocamdată Polonia încă mai există, și vă rog să nu-mi luați speranța. Asta-i tot ce am de spus în chestiunea incidentului. (pag. 58)

(Am scris o mare parte din cele de mai sus îndată ce am terminat cartea, însă cronica a rămas multă vreme neterminată. Simțeam că acest roman mă depășește și că sunt multe aspecte pe care nu le-am înțeles pe deplin - îndeosebi cele legate de istorie și de temele abordate de autor -, așa că am sfârșit prin a mă împotmoli în detalii și în încercarea de a exprima niște păreri mai pertinente. Acum, că lunile au trecut și m-am îndepărtat tot mai mult de cartea lui Andrzej Szczypiorski, mi-am dat seama că am scris destul. Am completat golurile cu ce-mi notasem în timpul lecturii și... iată că e gata.)

2 comentarii

  1. Multumesc pentru recenzie Ema! Cartea este pe lista mea de dorinte, dar din pacate nu exista pe piata de carti. O poveste trista si frumoasa care te invita la reflectie asupra vietii.
    Iti recomand Robul de Isaac Bashevis Singer. Este povestea unui evreu din Polonia secolului al XVII-lea. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru vizită și recomandare, Eugenia! Sper să găsești cartea polonezului pe undeva... Poate reușești să dai de ea la bibliotecă, când mai vii în România.
      Ah, uite, îmi propun mereu să citesc ceva de Isaac Bashevis Singer, dar nu mă mobilizez. Nu cred că am Robul, o să caut cartea.

      Ștergere

Un produs Blogger.