Fragment: „Cel mai mult și mai mult. Seniorii”

În ultima vreme, m-am tot întrebat dacă are rost să pun pe blog fragmente din cărți – noi sau vechi, cunoscute sau obscure. Oare citește cineva aceste fragmente? Oare au o utilitate? Nu cumva aș prelungi artificial activitatea pe blog, cu o secțiune care s-ar putea să nu intereseze pe nimeni? Sunt întrebări la care nu am găsit un răspuns clar. Trecând peste indecizia mea, m-am hotărât să fac o încercare (sau mai multe) și să public pasaje sau proze integrale din cărți care chiar mă interesează și consider că merită citite. Totodată, aștept părerile voastre legate de utilitatea sau inutilitatea publicării unor fragmente, în general. Chiar sunt curioasă ce credeți despre asta.

În ce mă privește, un fragment bine ales mă poate determina să citesc cartea, însă trebuie să recunosc că prefer să-l parcurg în librărie, și nu pe ecranul laptopului, pentru că după câteva paragrafe mă ia cu amețeală. Pe de altă parte, o povestire integrală dintr-un volum mi se pare că are mai mult sens decât un fragment scos din context (de regulă, o salvez și  o citesc pe Kindle), deși am găsit de-a lungul timpului numeroase pasaje faine care stau pe propriile picioare și pe care aș fi vrut să le redau pe blog. M-a oprit însă lipsa de timp, pentru că să te-apuci să transcrii două-trei pagini e genul de activitate migăloasă care-ți scoate peri albi; ar trebui, poate, să testez programele acelea care refac textul după o poză.

Pentru început, am aruncat un ochi peste un volum aflat în pregătire la Editura Arthur, „Cel mai mult și mai mult. Seniorii”, coordonat de Florentina Sâmihăian și Liviu Papadima. Am citit parțial povestiri de Lavinia Braniște, K.J. Meklenfeld, Veronica D. Niculescu, Doina Ruști (toate sună foarte bine) și, în cele din urmă, m-am oprit la un grupaj de povestioare de Adina Popescu, intitulat „Terapie cu prințese”. Prozele Adinei m-au distrat grozav și, nefiind foarte lungi, se potrivesc cel mai bine la rubrica asta. Mai jos, așadar, prima dintre cele patru scurte povestiri care ne prezintă dintr-un alt unghi problemele unor prințese binecunoscute. (Iar asta-mi reamintește că încă aștept al doilea volum din O istorie secretă a Țării Vampirilor. :D)

Pe lângă autorii menționați mai sus, în volum se regăsesc și povestiri de Florin Bican, Ioana Bot, Max Gruenwald, Laura Grunberg, Călin Andrei Mihăilescu, Alex Moldovan, Radu Paraschivescu, Simona Popescu, Ana Rotea, Matei Sâmihăian, Dan Stanciu, Elena Vlădăreanu. Ilustrațiile îi aparțin lui Dan Ungureanu. Pe o parte dintre autori îi puteți întâlni la lansarea de la Târgul de carte Gaudeamus, sâmbătă, 25 noiembrie, ora 11:00, la standul editurii Arthur.

***

            „Terapie cu prințese”, de Adina Popescu - partea I

Cel mai mult și mai mult, eu nu pot suferi bobul de mazăre. Să nu cumva să-mi daţi la vreun dineu oficial, prânz de afaceri sau cină romantică vreo mâncare cu mazăre pentru că, vă jur, fac o criză pe loc! Mă înverzesc la faţă, mi se face greaţă, iau tipsia sau farfuria și o arunc pe fereastră, în capul vreunui biet oștean care păzește poarta palatului. Nu suport mâncărica de mazăre cu pui, „ca la mama acasă”, dar nici supa cremă de mazăre cu crutoane, sufleul de mazăre, mazăre bonne femme și alte feluri sofisticate ale căror denumiri nu le cunosc. Urăsc mazărea în orice combinaţie. Iar dacă în noaptea de Revelion nimeresc vreun bob de mazăre în salata de boeuf (care în principiu îmi place, dar fără mazăre!), îl extrag cu penseta și îmi strică cheful de orice petrecere – mă pufnește plânsul și plâng, tot plâng până în zori, cu siguranţă că îmi va merge prost tot anul.

I-am spus-o și psihoterapeutului de la palat – bobul de mazăre mi-a traumatizat copilăria. Și s-a uitat la mine cu moaca aceea profund gânditoare pe care o fac toţi terapeuţii atunci când n-au chef de tine și de fiţele tale. Ce, astea-s probleme? Astea-s drame pe care să le ia în serios? Niciun divorţ în familie, niciun părinte sau animal favorit decedat prematur, nicio profesoară de canto care să mă fi persecutat la școală, doar un bob de mazăre?!

— Hm, ce vrei să spui? m-a întrebat, încercând să afle mai multe.

— Păi, vreau să spun că de mică, părinţii mei – regele și regina – și-au propus să facă din mine o prinţesă adevărată. Adică o fată docilă, hipersensibilă, crescută în puf și cu probleme grave de anxietate, i-am vorbit eu în termenii lui, de la terapie, ca să mă înţeleagă mai bine. Așa că încă de pe vremea când eram de-o șchioapă mi-au pus în pat, sub salteluţă și sub pernuţele mele cu Angry Birds, un bobuleţ de mazăre. Mic de tot. Desigur, n-am putut să dorm toată noaptea fără să știu de ce, m-am tot foit și am plâns atât de mult, încât aproape că am inundat iatacul cu lacrimile mele. „Uite că-l simte, draga de ea!“ – se pare că ar fi spus înduioșată mama, dar n-a chemat nicio doică ca să mă liniștească. Și nici nu a luat bobul de sub saltea. „Trebuie să-i desăvârșim în timp educaţia!“ – ar fi spus și tata. De atunci supliciile și insomniile au continuat. Am fost nevoită să dorm cu câte un bob de mazăre în pat și la grădiniţă, la școala primară sau la liceu. Iar asta nu e totul – tatăl meu s-a înţeles cu cei de la Asociaţia Cultivatorilor de Mazăre, le-a supravegheat recoltele și nu s-a lăsat până nu a obţinut cele mai tari și mai afurisite boabe de mazăre de pe tot întinsul ţării, ca să mi le pună mie sub saltea. „Ia să vedem, le simte?“ – îi spunea el mamei. Pe acelea nu doar că le simţeam ca pe cele mai ascuţite pietricele, însă mă mai și trezeam dimineaţa plină de vânătăi. Pielea mea devenea din ce în ce mai delicată, pentru că antrenamentul cu bobul de mazăre începuse în sfârșit să dea roade. Nu doar că-l simţeam, însă îmi provoca coșmaruri! Când reușeam să adorm, visam că dorm pe un pat de cuie înroșite în foc. Iar lucrurile nu s-au schimbat până în ziua de astăzi. Ia uitaţi-vă ce vânătăi am!

Și i-am arătat terapeutului două vânătăi urâte de pe coate.

— Sigur nu te bate careva? m-a întrebat, într-un târziu, cu o speranţă în glas că a descoperit în sfârșit o traumă reală.

— Nu mă bate nimeni! am zis eu și am izbucnit în plâns, iar el mi-a întins o batistă. În plus, pentru că nu pot să dorm noaptea, ziua sunt tot timpul obosită, picotesc la cursul de bune maniere, mi se închid ochii când citesc manualul Totul despre prinţi, îmi cade capul în piept la toate balurile, așa că nu mai pot dansa cu nimeni! O să ajung o fată bătrână care doarme cu mazărea-n pat! am adăugat eu printre suspine.

Terapeutul a rânjit și mi-a aruncat o privire triumfătoare. Își închipuia că descoperise unde era buba… sau vânătaia… sau, mă rog.

— Să înţeleg că ai probleme cu somnul! Păi de ce nu spui așa? În plus, mai ai și o ușoară anxietate legată de viitor și de un posibil măritiș, dar e normal pentru o fată de vârsta ta.

Am să-ţi prescriu un ceai liniștitor din flori de tei, cu măceșe și miere pe care să-l bei seara, cu o jumătate de oră înainte de culcare și o să vezi ce bine vei dormi de acum înainte.

Asta pricepuse el din toată trauma mea. De atunci am refuzat să mai merg la terapie. Dar povestea mea nu se termină aici. Pentru că tata, regele, a hotărât luna trecută că a venit în sfârșit timpul să mă mărite. Și, după ce investise atât de multe boabe de mazăre în educaţia mea, a început să-mi facă reclamă în cele patru zări. A trimis paji și slujitori care strigau în gura mare pe la răscruci sau pe la porţile castelelor străine:

— Avem cea mai simţitoare prinţesă din lume! Cea mai gingașă, cea mai bine crescută, cea mai adevărată prinţesă… cea mai bună partidă ever! Nu poate dormi dacă simte în pat, sub saltea, un bob de mazăre! Vă puteţi închipui așa ceva? Pe verificate, veniţi să vă convingeţi cu ochii voștri! În vreme ce alte prinţese sforăie de poţi tăia pe ele butuci, în orice condiţii, a noastră prinţesă stă trează și își așteaptă ursitul!

Iar peţitorii au început să curgă gârlă la palat, prinţi bogaţi, sclifosiţi, ferchezuiţi, din toate colţurile lumii. Eu trebuia să-i primesc alături de tatăl meu în sala tronului.

Primul a intrat un prinţ solid, cu mustaţă. Semăna destul de bine cu președintele Asociaţiei Cultivatorilor de Mazăre pe care îl cunoscusem între timp, vrând, nevrând.

A făcut o adâncă plecăciune în faţa noastră.

— Preaslăvită prinţesă! În ţara noastră care e întinsă cât vezi cu ochii, se cultivă foarte multă fasole, avem câmpuri întregi năpădite de vrejuri de fasole și suntem cel mai mare exportator de fasole din lume. Se înţelege că suntem foarte bogaţi, pentru că oamenii iubesc fasolea, mai ales în perioadele de post. Bucătarii mei de la palat sunt specialiști în iahnie, fasole cu ciolan și fasole bătută. Dacă vei fi de acord să te măriţi cu mine, vei fi tratată ca o adevărată regină, vei primi sceptrul cu vrejul de aur și vei avea propria ta avere în valoare de 4 milioane de boabe de fasole pe an.

Ce spunea prinţul acela nu mă încânta de fel, pentru că nu mă dau în vânt nici după fasole. Însă el, a zâmbit larg arătându-și fasolele. Apoi s-a socotit prin buzunare de unde a scos o boabă de fasole albă și lucioasă pe care mi-a întins-o.

— Am auzit că ești atât de simţitoare, încât nu poţi dormi cu un bob de mazăre sub saltea. Presupun că pentru tine o boabă de fasole e floare la ureche… poţi face, te rog, o încercare?

Da, sigur, puteam face o încercare pentru că părinţii mei m-au educat să fiu o fată politicoasă. A doua zi dimineaţă aveam o vânătaie mare și urâtă, cea mai urâtă dintre toate și eram atât de nedormită, încât arătam de 45 de ani, nu de 16.

I-am înapoiat prinţului boaba de fasole și i-am comunicat sec că va avea un răspuns din partea mea în cel mai scurt timp. Prinţul a făcut din nou o plecăciune, a tras un pârţ discret și a plecat.

Apoi, a venit un prinţ gălbejit, cu ochii oblici. Nu știa să vorbească limba noastră, așa că doar mi-a întins zâmbind un bob de orez pe care l-am luat oftând.

A treia zi, am primit un prinţ delicat și cam bâlbâit (din cauza emoţiei?) care nu-mi displăcea în principiu. Până când a scos o bocceluţă și i-a deșertat conţinutul la picioarele mele.

— Pri-prin-ţesă dragă, cre-crezi că poţi în-încerca și cu, cu, cu boa-boabe de mei?

În a patra zi am început să urlu atât de tare, încât s-a cutremurat palatul.

— Gata! Afară! Ieșiţi afară cu toţii!

Regele s-a uitat la mine cu stupoare:

— Fata tatii, ce-i cu tine? Unde-ţi sunt bunele maniere?

— Să plece toţi! am continuat eu să ţip. Nu mai vreau să mă mărit, iar tu nu mă poţi obliga s-o fac. Cel mai mult și mai mult urăsc bobul de mazăre! Să nu-l mai văd în viaţa mea.

De atunci, m-am autoexilat într-o cămăruţă din turnul castelului. Aici nu există nici măcar un pat, dorm de-a dreptul pe podea și, credeţi-mă, e o adevărată binecuvântare. Nu mai am insomnii și nu-mi mai pasă că o să ajung fată bătrână. Decât să dorm cu boabe de mazăre, de fasole, de orez sau de mei în pat, de parcă aș dormi pe câmp, prefer să rămân nemăritată pe veci.