Praga – ghid literar & listă de lectură

Strada Karmelitská din cartierul Malá Strana

Aveam douăzeci și un pic de ani când am ajuns întâia oară la Praga. Totul era foarte ieftin pe atunci și orașul era mult mai puțin aglomerat. Deși aveam buzunarele mai mult goale, ne-am permis să închiriem o cameră în centru, să bem Pilsner Urquell și să mâncăm într-un restaurant tradițional – ba ne-au ajuns și pentru mici suveniruri. E drept că n-am dat bani pe transport, pentru că am făcut autostopul dus-întors de la Budapesta. La dus a fost bine, în schimb la întors (era într-o duminică) am mers enorm de mult pe jos, pentru că nu găseam decât curse scurte și rare. Am trecut două granițe cu piciorul, am fost scoși de pe autostradă de poliție (ocazie cu care am aflat că, în cehă-slovacă, numele meu se pronunță Țoioțaru), între timp se înnoptase și deja mă imaginam dormind pe prispa unuia dintre centrele comerciale înșirate de-a lungul drumului. Și totuși, călătoria s-a terminat cu bine, în cele din urmă am găsit o mașină care ne-a dus până la Budapesta. A fost prima mea ieșire peste graniță și a rămas o călătorie memorabilă. 

De data asta, am ajuns la Praga cu Czech Airlines (zbor direct), am avut bani pentru aproape tot ce mi-am dorit (în limite rezonabile), dar călătoria tot a avut un grad de imprevizibilitate, pentru că am stat în casa unei persoane pe care n-o mai întâlnisem niciodată. Pe la începutul anului m-am trezit cu o invitație la Praga din partea unei tipe pe care n-o cunoșteam decât vag, prin intermediul blogului. Nu știam cum arată, nici ce hram poartă, nici dacă e vreo țăcănită sau o criminală în serie. Bineînțeles că i-am acceptat invitația. Datorită ei am petrecut zece zile super faine în Cehia, o călătorie în care am înghesuit cât de mult am putut și din care m-am întors șchiopătând, la propriu, din cauza bătăturilor.

Pasaj suspendat pe strada Thunovská din Malá Strana

Praga este fabuloasă. Și uriașă. Șase zile, cât am avut eu la dispoziție (căci în celelalte patru am mers în excursii de o zi), n-au fost de ajuns pentru a savura în tihnă atmosfera orașului și pentru a vedea tot ce are de oferit. Nu faceți greșeala de a merge acolo doar într-un weekend, fie el și prelungit. Atracțiile principale sunt impresionante, dar și foarte aglomerate, iar farmecul Pragăi se ascunde taman în zonele mai puțin umblate. Ai ce vedea chiar și în cartierele mai depărate de centru, unde numeroasele baruri și restaurante au mâncare excelentă și prețuri mult mai mici. M-am îndrăgostit de cartierul Malá Strana, imortalizat de Jan Neruda în povestirile sale, și am mers acolo de două ori. În schimb, n-am mai ajuns în cartierul Libeň, unde a locuit Bohumil Hrabal, nici pe dealul Letná, unde s-a aflat odinioară cel mai mare monument închinat comunismului, nici în cimitirul evreiesc, nici măcar la Castel. Nu regret, însă, pentru că am văzut destule și, oricum, plănuiesc să revin cât de curând la Praga, care a devenit unul dintre orașele mele preferate. 

---

Câteva cărți despre Praga și Cehia, găsite în bibliotecă

---

►► CE PUTEM CITI ÎNAINTE DE A VIZITA PRAGA (SAU DUPĂ) ◄◄

Cărți traduse în română:

• „Gottland” & „Raiul pe pământ”, de Mariusz Szczygieł 
• „Povestiri din Malá Strana”, de Jan Neruda 
• „Toate frumusețile lumii”, de Jaroslav Seifert (autorul a primit Nobelul în 1984) 
• „Procesul”, „Castelul” & „Metamorfoza”, de Franz Kafka 
• „Zidul”, de Peter Sís (și „The Three Golden Keys”) 
• „Golem”, de Gustav Meyrink 
• „Sub o stea crudă. O viaţă în Praga, 1941-1968”, de Heda Margolius Kovály 
• „Cimitirul din Praga”, de Umberto Eco 
• „Bambini di Praga”, de Bohumil Hrabal (recomand și celelalte cărți de Hrabal, în special „L-am servit pe regele Angliei”, „O singurătate prea zgomotoasă”, „Scrisori către Dubenka”) 
• „Incredibila ușurătate a ființei”, de Milan Kundera 
• „Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă”, de Tomáš Zmeškal 
• „Gargară cu gudron”, de Jáchym Topol 
• „HHhH”, de Laurent Binet (tradusă la noi ca „Operaţiunea Anthropoid. Povestea asasinării lui Heydrich”, despre asasinarea nazistului poreclit „Arhanghelul Răului”, pusă la cale de doi cehi – episod de care am aflat din „Gottland”.) 
• „Peripețiile bravului soldat Švejk”, de Jaroslav Hašek
• „Două femei la Praga”, de Juan José Millás 
• „Cabalistul din Praga”, de Marek Halter 

Cărți în engleză, care par interesante:

• „By Night Under the Stone Bridge”, de Leo Perutz 
• „Prague Pictures: A Portrait of the City”, de John Banville 
• „I am Snowing: The Confessions of a Woman of Prague”, de Pavel Kohout (și „The Widow Killer”) 
• „Prague in Black and Gold: Scenes from the Life of a European City”, de Peter Demetz 
• „Disturbing the Peace: A Conversation with Karel Hvížďala” - Václav Havel 
• „Utz”, de Bruce Chatwin 
• „Mendelssohn is on the Roof”, de Jiří Weil 
• „My Crazy Century: A Memoir”, de Ivan Klíma (plus romanele sale: „Waiting for the Dark, Waiting for the Light” și „Love and Garbage”) 
• „Severin’s Journey into the Dark: A Prague Ghost Story”, de Paul Leppin 
• „Kafka's Milena”, de Jana Černá 
• „The Prague Orgy”, de Philip Roth 
• „The Other City”, de Michal Ajvaz 
• „Saturnin”, de Zdeněk Jirotka 

De data asta, spre deosebire de vizita la Lisabona, am reușit să mă organizez și am citit trei cărți, cu o lună înaintea călătoriei la Praga: „Gottland”, „Raiul pe pământ” și „Povestiri din Malá Strana”. Am început și un volum cu eseuri de John Banville, „Prague Pictures: A Portrait of the City”, din care am citit cam jumătate, dar încă nu l-am terminat. Recomand călduros cărțile lui Mariusz Szczygieł, din care veți afla o mulțime de informații interesante despre istoria, cultura și personalitățile Cehiei. Savuroase sunt și povestirile lui Jan Neruda, care readuc la viață atmosfera Pragăi din urmă cu un veac.

Aș recomanda și următorul lucru: înainte de a merge acolo, studiați un pic regulile de pronunție ale limbii cehe. Chestia asta chiar poate fi de ajutor, mai ales că multe nume sună cu totul altfel decât v-ați aștepta. De pildă, Václav se pronunță Vaațlav, Jiří – Iirjii, Černá – Ciernaa, Hvížďala – Hviijdeala, Jáchym – Iaahim, Švejk – Șveik, Mácha – Maaha, Tomáš Zmeškal – Tomaaș Zmeșkal. La începutul cărții de Jan Neruda am găsit o pagină cu principalele reguli de pronunție, pe care am rupt-o (asta e, aș fi putut s-o xeroxez) și am folosit-o în paralel cu lectura.

---

Rafturi cu cărți la mâna a doua în librăria Shakespeare and Sons

---

►► LIBRĂRII ȘI ANTICARIATE ◄◄

Deși îmi cumpăr măcar o carte din fiecare țară în care ajung, de la Praga m-am întors cu mâna goală. Am intrat într-o zi în Librăria Shakespeare and Sons (U Lužického semináře 91/10) și m-am uitat prin rafturile cu cărți la mâna a doua, dar n-am văzut nimic care să mă tenteze cu adevărat. Abia când mă îndreptam spre ieșire am remarcat rafturile cu literatură cehă tradusă în engleză (sunt chiar vizavi de casa de marcat), unde am găsit o carte pe care o aveam în lista de dorințe: „How I Came to Know Fish”, de Ota Pavel. Pentru o cărțulie atât de subțire, costa enorm, vreo 20 de euro, așa că am pus-o la loc siderată. N-am mai stat să răscolesc după chilipiruri și am ieșit afară, unde mă așteptau o mulțime de străduțe de explorat pe gratis. 

Librăria Shakespeare and Sons, Praga

Am mai intrat în câteva anticariate care mi-au ieșit în cale, dar am găsit mai mult cărți în cehă, pe când cele în engleză erau puține și aveau prețuri mărișoare. Nu știu cum sunt Antikvariát Aurora (Spálená 110/53) și librăria Universității Charles (Celetná 14), pentru că acolo n-am mai ajuns, dar poate intrați voi, dacă vă aflați prin apropiere. Oricum, Shakespeare and Sons pare a fi cea mai pitorească variantă la capitolul „librării” și merită vizitată, chiar dacă nu vă luați nimic. Se află într-o casă veche din apropierea Podului Charles, încăperile au canapele și fotolii unde puteți răsfoi cărțile în tihnă, iar ultima cameră de la nivelul inferior are vedere spre un canal pe care circulă mici ambarcațiuni turistice.

---

În interiorul instalației Idiom de la Biblioteca municipală

---

►► BIBLIOTECA MUNICIPALĂ ȘI INSTALAȚIA IDIOM ◄◄

Clădirea de pe Mariánské náměstí 98/1 găzduiește prima bibliotecă publică din Praga, deschisă în 1891. Accesul este permis oricui, dar nu vă faceți iluzii că puteți folosi și closetul, pentru că e nevoie de permisul electronic pentru a deschide ușa toaletei. Eu am mers acolo pentru a vedea instalația Idiom, un turn cilindric construit din sute de cărți, care, privit prin deschizătura în formă de lacrimă, pare că se continuă la infinit în ambele direcții. Iluzia e întreruptă numai de ceea ce par a fi niște scuipați pe oglinda din partea de jos. Instalația, creată de artistul slovac Matej Kren, a fost expusă prima dată în 1995, la Bienala Internațională din Sao Paulo, iar din 1998 a devenit un exponat permanent în holul de la intrarea Bibliotecii municipale din Praga. 

Dacă tot ați ajuns până aici, merită să intrați și în clădirea de peste drum, cea a Primăriei municipale, pentru a vedea (și a testa) o ciudățenie: liftul Paternoster, unul dintre puținele de acest gen care mai există în Europa. A fost prima oară când am văzut așa ceva și m-am zgâit ca vițelul la poarta nouă. Liftul funcționează fără oprire, pe principiul roții din parcurile de distracții, iar pentru a urca și a coborî din el trebuie pur și simplu să pășești într-unul din compartimentele lipsite de uși, aflate în mișcare. Nu știu de ce i se spune „liftul morții”, mie mi s-a părut destul de sigur, iar ulterior am aflat că acest lift a fost renovat recent. Cum filmarea mea arată jalnic, am inclus mai jos un clip super simpatic, despre câteva locuri secrete din Praga. Bine că l-am descoperit acum, și nu când chiar aveam nevoie de toate aceste informații! De acum o să includ în documentarea mea și filmulețele de pe YouTube. :)

Liftul a fost inventat în 1860 de arhitectul englez Peter Ellis, iar numele său (care înseamnă „tatăl nostru” în latină) face referire la mișcarea rozariului. Foarte populare în anii 1960, când fiecare magazin universal din Germania avea câte un lift Paternoster, astăzi sunt considerate periculoase și majoritatea au fost închise, iar directivele europene nu mai permit construirea altora. În contextul regimului comunist, cele din Cehia au supraviețuit mai multă vreme, astfel că în Praga sunt încă în funcțiune câteva lifturi Paternoster – în pasajul Lucerna de lângă Wenceslas Square, în clădirea de birouri U Nováků, în Oficiul de taxe din Štěpánská 28 sau în clădirea Consiliului Municipal (Nábřeží Kapitána Jaroše 1000/7). 

---

Capul lui Franz Kafka, creat de artistul ceh David Černý

---

►► FRANZ KAFKA ◄◄

Despre muzeul dedicat lui Franz Kafka (Cihelná 635/2b) se spune că este unul dintre cele mai ciudate, întunecate și atmosferice muzee din Europa de Est, care recreează ambianța fantastică a scrierilor lui Kafka. Pe lângă obiecte care i-au aparținut scriitorului, sunt expuse și reprezentări stranii ale ideilor sale, într-un joc între realitate și ficțiune care ilustrează modul în care Kafka a fost influențat de Praga. E drept că descrierile astea sună destul de pompos, iar ceea ce poți găsi la fața locului să fie mult, mult mai banal. Eu nu l-am vizitat, deși am ajuns de două ori în piațeta unde se află muzeul, însă, nu știu de ce, nu mi-a venit să intru. Poate pentru că au trecut mai bine de zece ani de când am citit romanele lui Kafka și mă simțeam cam pe dinafară. M-am delectat, în schimb, cu cei doi pișăcioși din fața clădirii, creați de controversatul artist ceh David Černý. 

În fundal, Muzeul Franz Kafka; în prim-plan, „Doi oameni care fac pipi” de David Černý.

Casa lui Kafka (Kafkův dům) se află pe Náměstí Franze Kafky 3, însă nu este casa originală în care s-a născut autorul în 1883. Respectiva clădire a fost demolată odată cu întreg cartierul evreiesc, iar pe locul ei a fost construită o alta, care păstrează însă poarta originală. Pe colțul clădirii se află un mic bust și o placă comemorativă, iar la parter funcționează restaurantul Franz Kafka. Are dreptate Mariusz Szczygieł când vorbește despre imitații:

Avem deja căni de ceai cu Kafka.
Avem tricouri cu Kafka.
Ținem la subraț benzi desenate despre viața lui și rezumatul operelor sale complete pe o sută șaptezeci și șapte de pagini. Ne pierdem timpul prin cartierul evreiesc, care lasă impresia că nu s-a schimbat.
În urmă cu peste o sută de ani, în acest loc au fost demolate toate casele, iar pământul a fost tratat cu o soluție pentru dezinfecție. Evreii au fost goniți; în locul lor au venit orășeni cehi și nemți care și-au construit case impozante. Acum ne-am oprit în fața casei în care s-a născut Kafka; nu este cea originală, doar mimează autenticitatea.
Studiem cu atenție meniul expus la intrare pe care îl propune restaurantul Franz Kafka. Deși este înființat în 2003, arată de parcă ar avea o sută de ani.
Apoi ne mutăm câteva sute de metri mai încolo, pe strada Široka, în cafeneaua Franz Kafka care, deși e înființată în anul 2000, are decoruri de interior care le imită perfect pe cele din urmă cu un secol. (...) 
Aici ni se dau și pliculețe de zahăr cu Kafka (!). Încărcați cu toate aceste suveniruri, putem în sfârșit să ne simțim satisfăcuți, chiar dacă sunt numai imitații.
Cei mai rafinați dintre noi vin aici primăvara sau toamna. Poate că au citit undeva că „nu e nimic mai frumos ca Praga în ceață” și vor să aibă șansa să vadă străzi care lucesc de umezeală, luminile felinarelor învăluite în ceață și acea aură de mister care e indispensabilă evocării lui Kafka. Vara, soarele și zăpușeala îi răpesc orașului dimensiunea sa metafizică. 
Habar nu avem că cinci etaje deasupra noastră, nepoata lui de soră e încă în viață.
Vera S., fiica Ottlei.
Are optzeci și patru de ani și nu este o imitație. 
(Mariusz Szczygieł în „Gottland”, la pag. 105/106)

Falsa casă a lui Kafka de pe Franze Kafky 3

Când Franz avea șase ani, familia s-a mutat în Dům U Minuty (Staroměstské náměstí 2), unde a locuit până în 1896. Casa se află în centrul istoric, la o aruncătură de băț de ceasul astronomic (abia am reușit să o fotografiez, pentru că era o aglomerație infernală). M-a atras imediat fațada, decorată în stil renascentist cu sgraffito. Am aflat ulterior cum se numește acest tip de frescă (în română există termenul „sgrafit”) și faptul că Dům U Minuty a fost salvată de la demolare în 1919, când frescele au fost descoperite în urma unor lucrări. Clădirea, construită la începutul secolului 15 în stil gotic târziu, a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului, iar o minte puritană a acoperit cândva aceste minunate sgraffito. În secolul 18, casa se numea „La leul alb” – după cum atestă și sculptura de pe colțul clădirii.

Dům U Minuty, unde Kafka a locuit cu familia în copilărie.

Scrierile lui Kafka au fost influențate de slujba sa de funcționar la o companie de asigurări, iar biroul său există și astăzi (deși mă îndoiesc că arată ca odinioară) în clădirea care găzduiește în prezent Hotelul Century Old Town (Na Poříčí 7). La Grand Hotel Europa, care pe atunci se numea Hotelul Erzherzog Stefan, scriitorul a avut, în 1912, una dintre primele sale lecturi publice, citind povestirea „Verdictul”. 

Kafka a plecat din casa părintească abia la 31 de ani și a locuit în diverse clădiri din Praga. Una dintre ele este „La știuca de aur”, pe strada Dlouhá la nr. 18, unde, în 1915, a scris cea mai mare parte a romanului „Procesul”. A stat și în casa nr. 22 de pe Zlatá ulička, aflată chiar în Castelul Hradčany, casă care fusese închiriată de sora sa preferată, Ottla. Dintre localurile pe care le frecventa, puține au rămas – unul dintre ele este Café Louvre (Národní 22), altul este Palatul Lucerna, unde participa la proiecții cinematografice și spectacole de cabaret. De fapt, sunt atât de multe detalii legate de autor, încât aș fi putut scrie un articol separat doar despre Praga lui Kafka, însă ar fi trebuit să recurg la o documentare mult mai serioasă (și să-i recitesc romanele!).

Monumentul oficial dedicat lui Kafka se află în cartierul evreiesc, pe strada Dušní, foarte aproape de Sinagoga spaniolă (s-ar părea că a locuit și pe această stradă, la nr. 27). Statuia a fost creată în 2003 de sculptorul Jaroslav Róna, care s-a inspirat dintr-o povestire a autorului, „Descrierea unei lupte”. A fost primul tribut adus la Praga memoriei lui Kafka, după 80 de ani de la moartea sa. 

Monumentul oficial dedicat lui Kafka, creat de Jaroslav Róna

O statuie modernă, din 2014, este Capul lui Franz Kafka (Charvátova 5), creat tot de controversatul David Černý. Bustul, cu o înălțime de 11 metri, este compus din 42 de straturi metalice, care se rotesc individual după o schemă ce poate fi reprogramată. Fiecare strat este mecanizat, folosind angrenaje inspirate de mecanismele de ceas tradiționale cehești. Černý a realizat un bust asemănător în Carolina de Nord, de data aceasta folosind drept model propriul cap, însă titlul sculpturii, „Metalmorphosis”, face trimitere tot la Kafka. 

---

În partea dreaptă, casa „La doi sori” din Mala Strana, unde a locuit Jan Neruda.

---

►► JAN NERUDA ◄◄

Pe Jan Neruda l-am căutat în cartierul Malá Strana, pe strada Nerudova (fostă Ostruhova), o stradă abruptă, foarte pitorească, dar și foarte aglomerată, care duce la Castelul Hradčany. Până să găsesc casa „La doi sori”, nu mică mi-a fost mirarea când, la nr. 5, am dat peste Ambasada României, aflată într-o clădire superbă, Palatul Morzinský, cu doi coloși lângă intrare. După cum scrie pe o placă comemorativă, acolo a stat Mihai Viteazul în 1601 – de fapt, nu chiar acolo, ci în clădirea care existase înainte pe acel loc și care purta ciudatul nume „La omul sălbatic” (probabil că era vorba de un han). Am căutat mai multe informații pe Wikipedia și am aflat că în februarie 1601, cu câteva luni înainte de a fi ucis, voievodul a ajuns la curtea împăratului Rudolf al II-lea, unde gravorul curții, Egidius Sadeler, i-a realizat un portret în aramă. Este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, redescoperit abia în 1847 de Nicolae Bălcescu și Alexandru G. Golescu la cabinetul de stampe al Bibliotecii Regale din Paris.

Ambasada României de pe strada Nerudova

Jan Neruda a locuit pe strada Ostruhova între 1849 și 1857, mai întâi în casa „La doi sori”, aflată la nr. 47, în partea de sus a străzii. După moartea tatălui, s-a mutat la nr. 41, în casa „La trei vulturi negri”, unde a scris prima colecție de poeme. Casele de pe această stradă au fiecare câte un nume și un semn distinctiv, aflat de regulă pe frontispiciu și inspirat, în unele cazuri, de profesia celor care au locuit acolo. Cum pe atunci nu exista sistemul numerotării (introdus la Praga în 1770), casele erau identificate după emblemele lor. 

Casa „La trei vulturi negri”, unde Jan Neruda a scris prima colecție de poeme.

Într-una din zile am vizitat Cimitirul Vyšehrad, unde mormântul lui Jan Neruda m-a întâmpinat încă de la intrare. Îmi plac cimitirele și am vrut neapărat să-l văd pe acesta, unde sunt înmormântate peste 600 de personalități ale culturii cehe, printre care Dvořák, Smetana, Karel Čapek, Alphonse Mucha și Karel Hynek Mácha. N-am avut timp să vizitez toate clădirile din fortăreața Vyšehrad, care datează de la mijlocul secolului 10 și este cea mai veche cetate de scaun a prinților cehi, dar locul mi-a plăcut foarte mult, mai ales că nu pare să fie frecventat de turiști. E liniște și multă verdeață (bine, toată Praga îți lasă impresia unui oraș verde) și de pe ziduri se deschide o priveliște superbă asupra Vltavei. 

Mormântul lui Jan Neruda din Cimitirul Vyšehrad

La cimitirul din Vyšehrady mă reped de obicei la începutul lui martie. Am acolo câțiva prieteni și uneori am senzația că am rămas aproape singur pe lumea asta. Am pornit în primul rând spre mormântul lui Hrubín. Zărisem de departe în dreptul mormântului său scund o tânără fată necunoscută. Ținea în mână un buchețel de ghiocei și o cărticică de rugăciuni. Mie, cel puțin, așa mi s-a părut. M-am oprit și m-am postat în fața proaspătului mormânt al lui Karel Hynek Mácha, așteptând ca tânăra să se retragă. Mormântul lui Hrubín e îngust și în dreptul lui poate zăbovi doar un singur vizitator. Și-apoi, chiar voiam să rămân singur cu marele poet.
Din anii tinereții mi-a rămas un fel de tainică apropiere de aceste locuri mortuare. Mă duc bucuros la cimitir. Copilăria și adolescența le-am trăit într-o apropiată intimitate cu cimitirele din Olšanský. Nu erau departe de noi și aveau acolo și un mormânt de copil. Pe deasupra, ne mai și cântau zilnic sub ferestre marșuri funebre, însoțite de scârțâitul și scrâșnetele carelor mortuare. Mă duceam acolo să sădesc flori și să le ud. În cimitirele din Olšanský am trăit primăveri luminoase și toamne întristătoare, dar la moarte nu m-am gândit niciodată. Astăzi, da!
(Jaroslav Seifert în „Toate frumusețile lumii”, la pag. 136/137)

---

Statuia lui Mácha de pe dealul Petřín

---

►► KAREL HYNEK MÁCHA ◄◄

Nu știam mai nimic despre Mácha, până să mă documentez cu ocazia călătoriei la Praga. Statuia poetului, creată în 1910 de sculptorul Josef Václav Myslbek, poate fi văzută în parcul de pe dealul Petřín. De multă vreme există tradiția ca, de 1 mai, cuplurile să vină aici și să depună flori în fața statuii, onorându-l pe cel care este privit astăzi drept „poetul iubirii”. Însă recunoașterea a venit abia după moartea sa prematură, la doar 26 de ani, chiar înaintea zilei când urma să se căsătorească. Un poet romantic cu o poveste tragică. 

Născut într-o familie săracă, în 1810, Mácha a studiat dreptul, a compus poezii, proză și piese de teatru, a ținut jurnale în care își nota minuțios impresiile de călătorie. Cu puțin înainte de moarte, și-a publicat pe propria cheltuială poemul epic „Mai”, refuzat de edituri și considerat de contemporanii săi prea individualist și confuz, în discordanță cu ideile naționale. A murit în mizerie și în anonimat, fiind înmormântat în cimitirul săracilor din Litoměřice. Abia în anii 1850, scrierile lui Mácha au fost redescoperite și elogiate de poeții și prozatorii cehi, care i-au recunoscut în cele din urmă geniul. „Mai” este considerat astăzi unul dintre cele mai bune poeme scrise vreodată din literatura cehă. Reputația postumă a poetului a crescut atât de mult, încât în 1939 a fost exhumat și înmormântat a doua oară în cimitirul Vyšehrad. 

Meditând prin zăpadă am ajuns până la statuia lui Mácha. Era învăluită în stratul de nea imaculată. Cu uimire mi-am fixat ochii asupra buchetului marelui poet (...). Acum acest buchet era de trandafiri albi și, pe deasupra, părea înfășurat într-un voal strălucind de atâta albeață.
Buchetul imaginar pentru o nuntă nerealizată. Da, probabil așa trebuia să arate buchetul pe care Mácha voia să i-l ducă logodnicei sale la Biserica Sf. Ștefan. Dar, în ziua pregătitei cununii, poetul a fost condus, fără viață, la mormântul lui din cimitirul orașului Litoměřice. 
De nenumărate ori, până acum, a fost contestată și respinsă înfățișarea poetului, așa cum o crease sculptorul Myslbek în această statuie comemorativă. 
Max Brod declarase cândva că Vltava curge în Do major, fiindcă așa a vrut Smetana. Și atunci de ce n-am putea să acceptăm și noi chipul fermecător al poetului de pe statuia sa din moțul Petřínului. Așa a vrut Myslbek. Bărbatul acesta tânăr și frumos, plantat nu departe de intrarea principală a acestui unic parc al Pragăi, pe unde pătrund atâția oameni cu dragostea în inimă și în suflet! Petřín e al lui Mácha și al îndrăgostiților. Și asta nu de azi, ci de vreme îndelungată!
(Jaroslav Seifert în „Toate frumusețile lumii”, la pag. 32/33)

---

Ediția bibliofilă a romanului „1984” de Orwell, cu copertă de metal și ilustrații de Jaroslav Róna

---

►► ILUSTRAȚIILE LUI JAROSLAV RÓNA PENTRU „1984” ◄◄

În 2015, autorul sculpturii ce-l înfățișează pe Kafka a creat și 21 de ilustrații pentru o ediție bibliofilă a romanului „1984” de Orwell, în traducere cehă. Ilustrațiile au fost aprobate de familia lui Orwell și chiar apreciate ca fiind foarte apropiate de intențiile scriitorului. Un număr limitat de exemplare au semnătura lui Róna și, pe post de copertă, o foaie de metal ștanțată, care sugerează o mască de gaze. Este un obiect de artă, publicat de Editura Argo, iar prețul este pe măsură: 4498 Czk, adică 812 Ron. Ediția cu copertă cartonată are un preț mai rezonabil, în jur de 72 Ron. Am aflat de cartea asta când am vizitat expoziția din casa „La clopotul de piatră”, care a reunit lucrările lui Jaroslav Róna din 1997 până în prezent (mi-au plăcut la nebunie sculpturile lui și câteva dintre picturi). Nu m-am lămurit dacă există și o variantă în limba engleză a acestei ediții de colecție, pe care aș fi luat-o fără să clipesc. 

Ilustrații originale de Jaroslav Róna pentru „1984”

S-ar părea că Editura Argo este binecunoscută pentru edițiile bibliofile pe care le scoate în număr limitat. De pildă, volumul „Dead girls”, de Miloš Urban, este îmbrăcat în chiloței de damă și se vinde într-o cutie de lemn pictată. Ediția costă 499 Czk (90 Ron), informație aflată pe site-ul editurii (de unde am luat și poza volumului „1984”).

---

Sala de teologie a Bibliotecii Strahov

---

►► BIBLIOTECA STRAHOV ◄◄

Pentru un iubitor al bibliotecilor spectaculoase, o vizită la Mănăstirea Strahov din Praga este obligatorie. În clădirea de lângă biserica principală se află două biblioteci impresionante, din secolele 17 și 18: Sala de filozofie și Sala barocă de teologie, considerate printre cele mai frumoase biblioteci din lume. Ambele au volume rare, globuri pământești din secolul 17 și tavane decorate fastuos. În colecția de la Strahov sunt cam 200.000 de volume, dintre care peste 3000 sunt manuscrise. Din păcate, sălile pot fi văzute doar din prag, deși, în cele 20 de minute în care le-am studiat cu ochii mari-mari, am văzut niște norocoși (persoane importante) cărora li s-a permis accesul înăuntru. 

În Sala de teologie, care datează din 1679, poate fi văzută o roată de compilație – un sistem de rafturi rotitoare, folosit în secolul 17 pentru a compila textele. Scribul așeza pe roată cărțile pe care trebuia să le copieze, iar acestea erau ținute mereu în același unghi cu ajutorul unui mecanism planetar. Roata de compilație (nu-mi dau seama dacă ăsta e termenul în română) se află în partea stângă a pozei, iar în dreapta e statuia Sf. Ion Evanghelistul, patron al autorilor, teologilor, librarilor și tipografilor. 

Sala de teologie a Bibliotecii Strahov; în partea stângă se poate vedea roata de compilare.

Sala de filozofie, cu o înălțime de 14 metri, datează de la sfârșitul secolului 18. Scări în spirală, mascate de cotoare de carte false, conduc la galeriile superioare. Fresca de pe tavan, pictată în 1794 de artistul vienez Anton Maulbertsch și denumită „Progresul intelectual al omenirii”, ilustrează evoluția științei și a religiei. 

Sala de filozofie a Bibliotecii Strahov

În scurt timp de la construire, biblioteca a devenit faimoasă în cercurile culturale din Europa și a fost vizitată de numeroase personalități. Inițial, femeilor le era limitat accesul în sală, din cauza izolării monastice impuse. Una dintre primele vizitatoare a fost Lady Emma Hamilton, care a vizitat biblioteca în 1800, împreună cu soțul și cu amantul. Soția lui Napoleon Bonaparte, prințesa austriacă Marie Louise, a venit aici în 1812 și ulterior a trimis bibliotecii mai multe cărți, printre care și o lucrare în patru volume despre primul muzeu Luvru – o serie exclusivistă care există doar în trei sau patru exemplare, restul fiind distruse de Napoleon, pentru că lucrarea menționa originea unor exponate obținute fraudulos din Italia. 

---

În 2014, cartierul Libeň a comemorat 100 de ani de la nașterea lui Bohumil Hrabal. (sursa)

---

►► BOHUMIL HRABAL ◄◄

Bohumil Hrabal a trăit cea mai mare parte a vieții sale în cartierul Libeň din Praga, într-o casă de pe strada Na Hrázi, care astăzi nu mai există. Pe locul clădirilor demolate în 1988, se află în prezent o piațetă care-i poartă numele. Tomáš Mazal, care l-a cunoscut pe scriitor, are o carte despre cele mai importante locuri din Praga asociate cu Bohumil Hrabal. Pe baza ei, cineva a întocmit și o hartă, din păcate doar în cehă. 

La început, în timpul facultății, a locuit pe strada U Milosrdných cu alți doi studenți; la parterul clădirii exista barul U Sedmíků, unde Hrabal era un client regulat. În anii următori, a tot schimbat locuințele, până a găsit-o pe cea ideală: o singură încăpere mică, pe care scriitorul n-o încuia niciodată, într-un fost atelier de fierărie de pe strada Na Hrázi. Se spune că, dacă vreun bețivan ciocănea la ușa lui, îl primea să doarmă înăuntru. În 1956, s-a căsătorit cu Eliška Plevová la Castelul Libeň.

Bohumil Hrabal în cartierul Libeň

Cât despre bodegile pe care le-a frecventat, au fost destul de numeroase. Una dintre favoritele sale era U Zlatého tygra (La Tigrul de Aur) din centrul istoric, unde stătea frecvent la bere și la povești. Tot aici s-a întâlnit cu Bill Clinton și Madeleine Albright în 1994. O activitate preferată era „Marele slalom de la Libeň”: Hrabal și prietenii săi luau tramvaiul până sus, la Bulovka, după care coborau pe jos printre „porțile de circuit” – adică din bar în bar, până la Palmovka, zona în care locuia. 

— Bohumil Hrabal considera că fanteziile sexuale înrâuresc, în general, gândirea. Cel mai strălucit scriitor ceh a afirmat că senzualitatea îi permite omului să-și exerseze creierul.
— L-am cunoscut pe Hrabal. Mă gândesc la el. Mă gândesc la câți cunoscuți avea la crâșmă, că doar toată viața i-a descris în cărțile sale pe prietenii lui de bere, când, de fapt, a fost un om foarte solitar. Nu pot să-i iert guvernului nostru că Hrabal s-a aruncat de la fereastră.
— Stai puțin! Hrabal era internat la spitalul praghez de pe strada Bulovka și s-a aplecat să hrănească porumbei. Se afla la etajul cinci. S-a scris în presă că a fost un accident nefericit. Ce are asta de-a face cu guvernul?
— Ba uite că are! Hrabal era un futangiu. Ar fi fost de ajuns ca statul să-i dea o infirmieră care să-l îngrijească mereu. Ar fi plătit-o cu o mie de dolari pe lună, ar fi umblat goală în preajma lui, i-ar fi pregătit câte ceva de mâncare și l-ar fi ținut în viață. Ține minte: un om bătrân are mereu nevoie de o femeie tânără goală și ea îi va trezi pofta de viață. Nevasta îi murise, era foarte singur... Eu, unul, nu cred că a căzut de la fereastră.
(Mariusz Szczygieł în dialog cu Jan Saudek, „Raiul pe pământ”, pag. 66)

---

Sala barocă a bibliotecii de la Klementinum (sursa)

---

►► BIBLIOTECA KLEMENTINUM ȘI „CARACATIȚA” ◄◄

În perioada în care am fost la Praga, clădirea era în renovare, așa că nu am putut vizita biblioteca barocă găzduită la Klementinum, unul dintre cele mai mari ansambluri de clădiri din Europa, construite din sec. 16 până în sec. 18. Dar, având în vedere că sala pare destul de asemănătoare cu ceea ce am văzut la Strahov (în esență, rafturi, fresce și globuri pământești), nu mi-a părut prea rău. Biblioteca a fost deschisă în 1622, inițial parte a universității iezuite de la Klementinum, iar interiorul păstrează înfățișarea din secolul 18. În vestibulul sălii poate fi văzut Codexul Vyšehrad, considerat cel mai prețios manuscris iluminat din Boemia. Este un evangheliar de încoronare, realizat probabil în onoarea încoronării regelui Vratislav II, în 1085. În 1781, directorul de atunci a întemeiat o colecție de literatură cehă, punând astfel bazele unei biblioteci naționale. 

Pentru că spațiul de la Klementinum urma să devină neîncăpător până în anul 2010, în 2006 a avut loc o competiție de design arhitectural în vederea construirii unei noi clădiri pentru Biblioteca Națională, în zona Letná. Proiectul lui Jan Kaplický, arhitectul care a câștigat concursul în 2007, a trezit imediat discuții aprinse și controverse, iar în final a fost respins, astfel că perspectiva unui nou sediu a rămas deocamdată în aer. 

Noua clădire a Bibliotecii Naționale, imaginată de Jan Kaplický  - un proiect încă nerealizat (sursa)

Cam așa urma să arate noua clădire a Bibliotecii Naționale, în viziunea arhitectului Jan Kaplický. Publicul și mass-media au comparat-o imediat cu o caracatiță gigantică și au poreclit-o „the Blob”. Numită oficial „Ochiul de deasupra Pragăi”, clădirea cu opt etaje urma să găzduiască zece milioane de volume și o cafenea la ultimul etaj, în fața unei ferestre enorme („ochiul”), cu vedere asupra orașului. Proiectul lui Kaplický s-a bucurat de sprijinul fostului președinte, Václav Havel, și al multor locuitori ai Pragăi, însă președintele de atunci, Václav Klaus, a lansat o adevărată campanie împotriva lui, susținând că va prejudicia aspectul orașului. Un critic a afirmat chiar că „Praga nu este Disneyland!”. Jan Kaplický, care proiectase pentru Selfridge’s o clădire iconică din Birmingham, a murit la numai doi ani după câștigarea și pierderea competiției (ar fi fost principalul său proiect din Cehia și cel mai important eveniment al carierei sale). Însă caracatița a devenit între timp o emblemă a Pragăi, putând fi văzută pe numeroase suveniruri.