Lucruri interesante aflate din cărți (1)

O Arcă a lui Noe realizată pe la 1880 în regiunea Erzgebirge, vândută aici.

Nu știu multe, dar învăț. Cred că ăsta ar fi motto-ul meu, dacă ar fi să-mi aleg unul. Însă uneori am impresia că bat pasul pe loc, pentru că peste o vreme uit o parte din ce-am învățat, în special datele – cu ele am o mare, mare problemă. Veți crede, poate, că vă duc cu preșul dacă vă mărturisesc că nu știu anul când am terminat liceul sau facultatea, dar chiar așa este. Ultima oară când cineva m-a întrebat asta și nu am știut să-i răspund, am zis (mai în glumă, mai în serios) că ar trebui să-mi notez datele și să le memorez. Am impresia că undeva prin creierul meu e întreruptă o sinapsă, altfel nu-mi explic fenomenul. În schimb, în ultimii ani am observat cu uimire că memoria mea stochează o mulțime de cărți și de autori. Când cineva nu-și amintește un titlu, bam, îi servesc autorul și cartea, chiar dacă n-am citit-o. Misterioase sunt căile creierului. Măcar mă consolez cu gândul că lectura îl antrenează un pic (vezi punctul 1). 

Dar să revin la tema articolului. Ați observat, probabil, că sub denumirea blogului scrie așa: „Cărți cunoscute, cărți neștiute și lucruri interesante pe care le descopăr în paginile lor” (Edit: între timp nu mai scrie, pentru că am schimbat template-ul blogului și încă nu m-am hotărât unde să pun descrierea asta). Iar dacă nu e prima oară când mă vizitați, ați mai observat că la finalul unor cronici vorbesc pe scurt despre diverse aspecte care mi-au trezit curiozitatea în timpul lecturii. Mă gândeam de multă vreme să fac un articol separat cu aceste „lucruri interesante aflate din cărți”, dar iată că abia acum m-am mobilizat – și n-am dat copy-paste textului inițial, ci am studiat mai mult fiecare subiect în parte, descoperind pe parcurs și alte chestii demne de menționat (bine, sper să vi se pară și vouă la fel de interesante cum mi s-au părut mie :D).

Muzeul jucăriilor & decorațiuni de Crăciun la Seiffen

Dacă tot se apropie Crăciunul, e musai să încep cu orășelul Seiffen din Germania, faimos pentru tradițiile de Crăciun, pentru decorațiunile și jucăriile artizanale care se manufacturează aici de peste 300 de ani, dar și pentru Muzeul jucăriilor, unde sunt expuse câteva mii de obiecte. Cele mai vechi exponate datează din secolul 18, când locuitorii din regiunea Erzgebirge (inițial o importantă zonă de exploatare a depozitelor de argint și cositor din Metaliferii nemțești) au fost nevoiți să se orienteze spre alte ocupații după epuizarea zăcămintelor și au avut grozava idee de a folosi lemnul prezent din abundență în zonă pentru a realiza jucării și decorațiuni (după cum am aflat din acest articol, activitatea asta era oricum un hobby al minerilor în lungile nopți de iarnă). La început au făcut jucării și mobilă, apoi s-au specializat în decorațiuni de Crăciun și obiecte în miniatură (de pildă, în muzeu poate fi văzută o Arcă a lui Noe extrem de minuțioasă, cu câteva sute de animale).

Jucării vechi din colecția muzeului (sursa)

Despre acest Muzeu al jucăriilor din Seiffen am aflat din cartea lui K.J. Mecklenfeld, Hendrik de Mol și Planeta de Aur, și de atunci mi-am dorit foarte tare să merg acolo în preajma Crăciunului. Desigur, nu mă aștept să fie ieftin (la o căutare pe Booking, camera dublă pare a fi cam 400 de lei), dar, plănuită din timp, poate că excursia asta se va întâmpla într-o zi. De fapt, aș merge oriunde în regiunea Erzgebirge, unde am auzit că există niște piețe de Crăciun foarte pitorești (și autentice, pare-se). Ia uitați ce frumos e la Annaberg-Buchholz (poză preluată dintr-un articol care-ți face poftă de luat picioarele la spinare):

Piața de Crăciun la Annaberg-Buchholz, regiunea Erzgebirge, Germania

Revenind la Seiffen, am aflat că aici își au originea piramidele (sau caruselele) de Crăciun și celebrii spărgători de nuci. Dacă de cei din urmă auzisem, în schimb e prima oară când văd o astfel de piramidă și la început n-am înțeles care-i rostul acelor elice aflate deasupra. Abia urmărind acest clip am înțeles cum funcționează mașinăria (și, bineînțeles, acum îmi doresc și eu una :D). S-ar părea că piramidele sunt predecesoarele brazilor de Crăciun, deși în regiunea Erzgebirge sunt legate și de alte tradiții, cum ar fi cele de la solstițiul de vară.

Piramidele de Crăciun (sursa) au fost create prima dată la Seiffen.

Cât despre spărgătorii de nuci, s-ar părea că primul a fost realizat de un meșteșugar din Seiffen, în secolul 17. Era felul minerilor de a râde de autoritățile locale, sculptând păpuși cu alură de polițiști, soldați, pădurari sau regi. Până în prima jumătate a secolului 20, cam toate obiectele de acest fel erau funcționale (probabil că au început să fie asociate cu Crăciunul pentru că se spărgeau multe nuci în preajma sărbătorilor de iarnă), pe când cele de astăzi sunt mai mult decorative. Popularitatea lor a crescut în secolul 19, când Friedrich Wilhelm Füchtner, cunoscut drept „părintele spărgătorului de nuci”, a început să le producă în masă în atelierul său din Seiffen. Există și un muzeu dedicat acestui Nussknacker, în orășelul Neuhausen. 

Primele modele de spărgători de nuci, aflate în muzeul din Neuhausen (sursa)

Tot la Seiffen își au originea „fumătorii" (Räuchermann), menționați prima oară în 1850, și suportul de lumânări în formă de arc (Schwibbogen), primul realizat din fier în 1740. „Fumătorul" sau „Omul care scoate fum”, cum zice Vio, reflectă obiceiul de a fuma pipă, foarte popular în acele vremuri, și este folosit pentru arderea conurilor parfumate (figurina este goală pe dinăuntru, conul se pune în interior, iar fumul iese prin gura larg deschisă).

„Oamenii care scot fum” se trag tot din Seiffen (sursa)

Cât despre Schwibbogen (s-ar părea că numele este intraductibil în română, dar am aflat că în engleză înseamnă „flying buttress”, un fel de contrafort aerian în arhitectura gotică), forma lui simbolizează gura de intrare în mină, iar primele modele au fost realizate din minereu de fier negru (după 1930 s-a trecut și la variantele din lemn). Numărul lumânărilor variază, dar exemplarele originale aveau unsprezece. Aceste obiecte decorative își au originea în tradiția minerilor de a-și atârna lămpile de arcada intrării în mină în Ajunul Crăciunului și tot din Seiffen se trage obiceiul de a le așeza la fereastră, pentru ca minerii să găsească mai ușor drumul spre casă. 

Un suport de lumânări în formă de arc, din lemn (sursa)

Supa din cuib de pasăre

Trecem la chestii mai ciudate. Din Grădina cețurilor din amurg, de Twan Eng Tan, am aflat de un ingredient comestibil neobișnuit, anume cuibul de pasăre (numit și „caviarul estului”). Dacă vă gândiți cumva că face parte din familia laptelui de pasăre, nu-i deloc așa: de câteva sute de ani, chinezii chiar mănâncă cuiburile unor păsări din sud-estul Asiei, pe numele englezesc swiftlet (un fel de drepnea), cuiburi pe care păsările le construiesc din straturi de salivă care se întăresc în contact cu aerul. Deși la prima vedere par scârboase, au un conținut foarte ridicat de proteine, dar și de calciu, fier, potasiu și magneziu. Hong Kong și SUA sunt cei mai mari importatori de cuiburi de pasăre, deși majoritatea consumatorilor finali sunt din China continentală. 

Varietăți de cuiburi de pasăre; se vând uscate, apoi se înmoaie în apă, rezultând o masă gelatinoasă.

Supa din cuib de pasăre e o delicatesă în gastronomia chineză, fiind consumată încă din vremurile Dinastiei Ming (sec. 13-14), și e considerată un remediu-minune în medicina tradițională, cu rol de întărire a imunității, sporire a potenței, încetinire a procesului de îmbătrânire și multe alte beneficii. Gustul nu e cine știe ce, dar toate aceste promisiuni de tinerețe fără bătrânețe au făcut din cuibul de pasăre un aliment foarte râvnit și, implicit, extrem de costisitor. Este unul dintre cele mai scumpe ingrediente din lume – cam 2.000 $ kilogramul pentru cuiburile albe și 10.000 $ pentru cele roșii, care sunt și cele mai rare; în Hong Kong, un bol de supă costă între 30 și 100 de dolari. Eu cred că trebuie să fii nebun ca să cumperi așa ceva, mai ales că multe cuiburi (și supe) sunt contrafăcute. Tot citind despre asta, am aflat că autoritățile chineze au interzis consumul de supă din cuib de pasăre și din aripioară de rechin la recepțiile oficiale, dar cred că mai degrabă din cauza costurilor decât datorită grijii pentru binele păsărilor (și al rechinilor). 

Supă din cuib de pasăre (sau cuib de pasăre înmuiat în apă, totuna)

Până în anii '90, cuiburile erau recoltate din peșteri, o activitate destul de periculoasă și migăloasă. Din acest articol (cu poze faine) am aflat că, după ce culegătorii fură practic cuiburile în timp ce păsările-femelă sunt plecate în căutarea hranei (cuiburi care necesită cam 30-35 de zile de muncă pentru a fi gata), păsările se apucă să construiască un al doilea cuib, care e colectat la rândul său, în schimb culegătorii așteaptă trei luni (perioada în care puii se dezvoltă și pot să zboare) înainte de a-l lua și pe al treilea. Între timp, metodele tradiționale au fost în mare parte înlocuite de producerea și colectarea acestor cuiburi într-un mediu controlat. Din '90 încoace, în Malaezia, Indonezia și Vietnam a luat amploare recoltarea urbană: clădirile de la malul mării au fost convertite într-un soi de peșteri, unde păsările își fac cuiburi – fapt care a generat o industrie înfloritoare, dar a schimbat totodată aspectul și funcția spațiului urban din zonele respective.

Ceștile și lingurile pentru mustață

Să trecem la un subiect mai vesel: din Casa Heap, de Edward Carey, am aflat de existența ceștilor cu apărătoare pentru mustață, la modă în epoca victoriană. M-am extaziat când am văzut cum arată ceștile astea, pentru că am o mare slăbiciune pentru căni, cești și ceșcuțe (cum am și pentru agende, semne de carte și alte obiecte teoretic inutile). Am citit aici că inventatorul lor este un anume domn Harvey Adams, care le-a produs în Anglia pe la 1860, după care ceștile pentru mustață au devenit rapid foarte populare și au început să fie produse de numeroși alți ceramiști, atât în Europa, cât și în America.

În epoca victoriană, mustățile erau la mare prețuire, fiind considerate un simbol al autorității, astfel că necesitau o îngrijire pe măsură. Însă ceara folosită pentru „îmblânzirea” mustății se topea în contact cu aburii din ceașcă, ajungând invariabil în ceai sau în cafea. Între 1920-1930, odată cu declinul mustăților, s-a diminuat și producția ceștilor, care între timp au devenit obiecte de colecție și se vând la prețuri piperate (pe un site, cea mai ieftină costă 125 $, iar cea mai scumpă, 995 $). E un obiect ingenios și foarte arătos, după părerea mea, așa că nu prea înțeleg de ce nu se mai folosește și astăzi, când mustățile sunt din nou în vogă (poate din cauză că arată totuși cam ridicol în mâna unui bărbat din zilele noastre? :D). 

Dintr-un articol foarte simpatic, care vorbește despre alte produse populare în epoca victoriană, am aflat că există și o lingură pentru mustață, care îndeplinește același rol ca al ceștilor. Primul patent a fost obținut de americanul Solon Ferrer în 1868, după care au mai apărut încă douăzeci. Lingurile erau fabricate pentru domni stângaci și dreptaci, iar unele aveau și o apărătoare detașabilă, după cum am citit aici. 

Cești și lingură pentru mustață

Primul text science-fiction românesc

În timp ce lucram la interviul cu Florin Chirculescu, m-a lovit curiozitatea să aflu care este primul text SF românesc. După cum am citit pe Wikipedia, ar fi vorba despre povestirea „Finis Romaniae” a lui Al. N. Dari, apărută în 1873, care prezintă o istorie alternativă a țării după moartea subită a lui Carol I. (N-am idee cine ar putea a fi acest Al. N. Dari, despre care n-am găsit nicio informație pe net, însă Finis Romaniae este menționată în treacăt în „Dimineața pierdută” a Gabrielei Adameșteanu.) Pe de altă parte, din acest articol* am aflat că primul text SF ar putea fi „Un vis curioz” al ieșeanului George Radu Melidon, publicat în 1857. În 1875 a urmat „Spiritele anului 3000”, o utopie scrisă Take Ionescu în adolescență, sub pseudonimul Demetriu G. Ionnescu. Primul roman science-fiction românesc este considerat „În anul 4000 sau O călătorie la Venus”, publicat în 1899 de Victor Anestin, ziarist, astronom amator și popularizator al științei, care a mai scris alte două romane SF (din câte am văzut, cărțile lui s-au reeditat). Despre subiectele acestor lucrări puteți citi pe Wikipedia, dacă vă interesează. (*Blogspot-ul îmi dă eroare când încerc să pun link, așa că îl las aici: http://www.srsff.ro/2010/05/utopisti-uitati-mircea-oprita/)

Cât despre SF-ul la nivel global, Wikipedia spune că „O poveste adevărată”, scrisă în secolul al II-lea de satiristul elen Lucian din Samosata, conține multe teme caracteristice SF-ului modern (călătorii în alte lumi, forme de viață extraterestre, războaie interplanetare și viață artificială), astfel că unii o consideră primul roman science-fiction ever. Despre o ediție ilustrată se vorbește aici, iar cartea o puteți descărca de aici. Isaac Asimov și Carl Sagan erau de părere că primul text SF este „Somnium”, de Johannes Kepler, scris între 1620 și 1630, în care e vorba de o călătorie în Lună și felul cum mișcarea Pământului e văzută de acolo. Alții, precum Brian Aldiss, susțin că prima lucrare science-fiction este romanul „Frankenstein” de Mary Shelley, apărut în 1818. 

Cum am uitat ce-am învățat la școală, am vrut să-mi reamintesc și care este primul roman realist românesc – se pare că nu e „Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon (apărut în 1863), ci „Manoil. Roman naţional”, scris de Dimitrie Bolintineanu și publicat în 1855, cum am aflat de aici. În restul lumii, primul roman ar fi „Povestea lui Genji”, scris între 1000-1012 de aristocrata japoneză Murasaki Shikibu. Urmează „Don Quixote” al lui Cervantes (1605), apoi „Robinson Crusoe” (1719) și „Moll Flanders” (1722) ale lui Daniel Defoe.