O listă cu cărți la finalul anului (2017)

Finalul lui 2017 a fost cam agitat și foarte zgârcit cu timpul de citit & scris, dar era păcat să stric tradiția și să nu trec în revistă lecturile din ultimele șase luni. Faptul că am reușit să termin azi lista asta înseamnă că n-am pregătit nimic pentru Revelion, dar sper ca prietenii să mă ierte (promit să mă revanșez cu un quiche și un cheesecake în ianuarie!). Fără alte introduceri (destul de atipic pentru mine), iată cărțile preferate dintre cele citite din iulie până-n decembrie, de la cea mai recentă lectură la cea mai îndepărtată. Unde am reușit să scriu o cronică, am pus link în titlu. În cazul celorlalte sper să recuperez în 2018. Dacă tot suntem în ultima zi a lui 2017, vă doresc un an nou excelent, cu sănătate și experiențe memorabile, cu multe lecturi faine, prieteni buni și tot ce vă mai doriți voi!

---

„Casa veselă. O tragicomedie de familie”, de Alison Bechdel

---

Mă gândeam că o să fie o lectură ușurică între două cărți mai solicitante, dar iată că am dat peste o carte grafică neașteptat de consistentă, care mi-a lăsat senzația că am citit cel puțin o nuvelă. E vorba despre copilăria și adolescența autoarei, însă avem de-a face cu o autobiografie atipică, reconstituită prin ilustrații și fraze minimaliste. Cu o franchețe și o naturalețe care se extind de pe tărâmul limbajului pe cel vizual (căci avem parte și de câteva scene 18+), Alison Bechdel vorbește despre relația problematică cu tatăl ei și viața într-o casă ca un muzeu, despre secrete de familie și descoperirea orientării sexuale, despre literatură și felul cum aceasta poate deveni un mijloc de comunicare între doi oameni. În miezul poveștii se află figura paternă, la care narațiunea se întoarce iar și iar, ca și cum ne-am afla într-un labirint în care toate ieșirile converg spre centru. Chiar dacă nu citiți de obicei cărți grafice, sper că îi veți da o șansă „Casei vesele”, pentru că e o poveste inteligentă și plină de surprize, cu ilustrații interesante și numeroase referințe literare. 

---

„Crimă și pedeapsă”, de Feodor Dostoievski

---

Îmi amintesc de câtă autoconvingere a fost nevoie pentru a citi „Frații Karamazov” și nu știu dacă să râd (de mine) sau să plâng pentru că am ocolit atâta vreme cărțile acestui scriitor uriaș. Dar, odată trecut marele hop, cu „Crimă și pedeapsă” a fost incredibil de simplu: într-o zi mi s-a făcut poftă de proza lui Dostoievski, am scos romanul din bibliotecă și am început să-l citesc. Să-l devorez, mai bine zis, pentru că are și o doză de suspans și imprevizibil, deși nu astea sunt calitățile lui de bază. Povestea tânărului Raskolnikov, stăpânit de o teorie îndrăzneață pe care o pune în aplicare, pentru ca apoi să înfrunte consecințele faptei sale, e atât de complexă și atinge atât de multe subiecte importante, încât mi se pare dificilă până și încercarea de a-i face o scurtă prezentare. Citindu-l pe Dostoievski, ale cărui cărți te implică atât emoțional, cât și intelectual, îmi dau seama că multe dintre romanele contemporane sunt mai degrabă lipsite de consistență și eșuează în a-și pune amprenta asupra cititorului (sau poate că ne-am obișnuit noi cu mai puțin și ne-am coborât standardele?). Minuțiozitatea cu care Dostoievski construiește personaje și situații memorabile, scriitura excelentă și temele care nu și-au pierdut din actualitate, talentul lui remarcabil de a răscoli în străfundurile sufletului omenesc și de a scoate la iveală tot felul de sentimente și frământări interioare, fac din „Crimă și pedeapsă” o lectură impresionantă, musai de trecut pe listă.

---

„Obosit de viață, obosit de moarte”, de Mo Yan

---

Este un roman ceva mai „blând”, în comparație cu episoadele crunte din „Sorgul roșu”, însă violența este prezentă și aici, cum sunt prezente și scenele grotești, întâmplările fantastice, umorul și sarcasmul. Premisa cărții este una foarte ofertantă: un moșier din ținutul Gaomi din nord-est, ucis de comuniști în 1948, se reîncarnează în repetate rânduri sub diverse forme, fiind astfel martor și participant activ la schimbările prin care trece satul lui în a doua jumătate a secolului 20. Mo Yan are o imaginație incredibilă, iar poveștile lui m-au lăsat adeseori cu gura căscată. Mi-a luat câteva luni să termin acest roman destul de solicitant, care nu se parcurge tocmai ușor, iar uneori poate deveni chiar un pic obositor prin amploarea narațiunii, prin multitudinea de personaje și detalii, însă efortul a meritat, cartea asta este de-a dreptul memorabilă. Am observat că cel mai bine se citește în doze mici, eventual cu unele pauze, astfel că lectura nu mai pare atât de copleșitoare și are o savoare reînnoită. 

---

„Fever Dream”, de Samanta Schweblin

---

Scurtul roman al autoarei argentiniene n-a fost încă tradus la noi, dar merită trecut pe lista de lecturi, dacă citiți în engleză. Are o atmosferă similară cu „Ce-am pierdut în foc”, de Mariana Enríquez, însă „Fever Dream” este mult mai încâlcit și mai tenebros, lăsând în urmă o sumedenie de nelămuriri. E uimitor cum, în doar 190 de pagini, Samanta Schweblin reușește să creeze o poveste atât de complexă, care-ți lasă senzația unei narațiuni mult mai ample. La impresia asta contribuie structura asemănătoare unui puzzle și felul în care este construită narațiunea, sub forma unui dialog între două personaje. O femeie aflată pe un pat de spital rememorează evenimentele petrecute de-a lungul câtorva zile, care schimbă radical destinul ei și al fiicei sale. Confesiunea femeii este dirijată de întrebările și observațiile interlocutorului său, un băiat a cărui identitate rămâne multă vreme o enigmă. Privită din exterior, povestea pare simplă și banală, dar, odată ce ai pătruns în interior, atmosfera de thriller te înhață și nu-ți mai dă drumul, încât nu mai ai liniște până nu ajungi la final.

---

„Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului” de Marta Petreu

---

Mi-a plăcut foarte mult cartea Martei Petreu (în acel moment era singurul ei roman, între timp l-a publicat și pe al doilea, „Supa de la miezul nopții”), o amplă cronică de familie în centrul căreia se află figura Micăi, mama naratoarei – un personaj memorabil, extrem de puternic, care mi-a trezit tot felul de sentimente amestecate. Nu este o lectură simplă (sunt multe personaje, iar limbajul are numeroase regionalisme) și nici una confortabilă, căci povestea devine din ce în ce mai apăsătoare și mai greu de suportat pe măsură ce ne apropiem de final. Nici nu e de mirare, când avem de-a face cu un asemenea personaj complicat, deopotrivă polarizator și detestabil – Maria Sucurtădean, o țărancă aprigă din Ardeal, nemulțumită de propria viață, care-și blestemă soțul și odraslele și se întoarce împotriva lor, fiind opusul acelei mame ideale, gata oricând să se sacrifice pentru binele copiilor săi. Marta Petreu scrie excelent și, nu știu de ce, am avut senzația că citesc un roman autobiografic, sau cel puțin unul inspirat de povestea autoarei – poate pentru că sunt aproape palpabile amărăciunea și dragostea cu care naratoarea vorbește despre mamă. 

---

„Ce-am pierdut în foc”, de Mariana Enríquez

---

Am citit pe nerăsuflate aceste povestiri bizare, cu o atmosferă electrizantă – o înlănțuire de întâmplări violente și personaje ciudate, adeseori aflate în situații extreme. Ceva m-a atras irezistibil la scriitura autoarei argentiniene, care are o predilecție pentru grotesc și macabru, dar și pentru personaje feminine de diferite vârste și poziții sociale, unele dintre ele cu o înclinație spre automutilare. Narațiunea trece uneori în plan fantastic, rămânând însă într-o zonă marcată de violență și dramă, căci în poveștile Marianei Enriquez nu prea este loc pentru miracole și finaluri fericite. Autoarea vorbește despre subiecte sensibile, despre părțile întunecate ale societății și ale individului, conturând tabloul unei lumi cangrenate de sărăcie, droguri, corupție, superstiții, neglijență și abuzuri. Prozele Marianei Enriquez deschid uși spre realități de care n-am vrea să știm nimic, niciodată; proze care șochează, stârnesc frica și dezgustul, cu atât mai mult cu cât o bună parte din ele sunt inspirate din istoria recentă a Argentinei. 

---

„Gottland” și „Raiul pe pământ”, de Mariusz Szczygieł

---

Două cărți excelente cu eseuri, reportaje și interviuri despre istoria, cultura și personalitățile Cehiei, din perspectiva unui jurnalist polonez îndrăgostit de această țară. Merită citite nu numai dacă plănuiți să vizitați Cehia (sau Praga) în viitorul apropiat, ci mai ales pentru cultura voastră generală. Cu minuțiozitate, o vie curiozitate și o scriitură excelentă, Mariusz Szczygieł abordează tot felul de subiecte interesante, de la familia care deține celebrul brand de încălțăminte Bata la povestea celui mai mare monument dedicat lui Stalin din lume, de la ateismul cehilor și reacția lor la vizita Papei la importanța râsului și a tihnei („pohoda”). Intervievează nume importante precum fotograful Jan Saudek, poetul Egon Bondy sau artistul David Černý, dar recurge și la o documentare serioasă pentru a reconstitui povești controversate, cum ar fi cea a actriței Lída Baarová sau a cântăreței Marta Kubišová. De multe ori, aceste istorii adevărate par desprinse de pe tărâmul ficțiunii, iar Mariusz Szczygieł, cu evidentul său talent literar, le găsește forma cea mai potrivită. E multă muncă și multă pasiune în spatele acestor reportaje, care te poartă prin Cehoslovacia („Gottland”) și Cehia modernă („Raiul pe pământ”), în încercarea de a scoate la iveală mentalitatea și felul de a fi al cehilor. 

---

„Copilăria lui Kaspar Hauser”, de Bogdan-Alexandru Stănescu

---

Am scris atât de mult despre „Copilăria lui Kaspar Hauser” (cred că este una dintre cele mai lungi și mai minuțioase cronici ale mele), încât e un pic dificil să vorbesc pe scurt despre acest volum care provoacă și dă de gândit. Cele 12 proze, legate printr-un narator comun, spun de fapt o unică poveste: cea a maturizării unui copil ciudat și inadaptat, condamnat la umilințe și dezamăgiri perpetue, care, odată devenit adult și un agent literar de succes, își hrănește frustrarea și nefericirea cu spectrul risipirii propriului talent. Autorul nu-și menajează deloc personajul, dezvăluind detalii incomode și fapte reprobabile, cu riscul de a-l face întru totul nesuferit cititorului prin agresivitatea, egoismul și excesele sale. Cele 12 proze conturează o hartă intimă a Bucureștiului, cu locurile în care se învârte naratorul, iar spre final pătrundem și în culisele târgurilor de carte, aflând câteva amănunte picante din viața editorilor și a agenților literari. Scriitura lui Bogdan-Alexandru Stănescu are o densitate și o frumusețe aparte, neștirbite nici măcar de limbajul vulgar care-și face apariția destul de des. Sunt și numeroase referințe la artă, istorie și literatură, destul de bine dozate pentru a nu se transforma într-o paradă de erudiție.