Jurnal de lectură (martie)

23-27 martie

Ieei, în sfârșit am ajuns la un autor scoțian (eu trăiam cu senzația că am citit literatură scoțiană, dar nu), iar acela s-a întâmplat să fie John Burnside. L. de la Dragă scriitorule îmi recomandase mai demult „The Dumb House”, pentru că știe că-mi plac cărțile ciudate, însă cartea asta a fost nu doar stranie, ci și foarte perversă. (PERVÉRS – Care este înclinat spre fapte reprobabile, gata oricând să facă rău; care manifestă o deviere de la normal a instinctelor, a judecății, a ideilor.) Avem un narator deviat rău de la normal, care face tot felul de chestii insuportabile pentru un cititor mai sensibil, chestii care implică animale și copii. Eu m-am călit binișor de-a lungul timpului, fiindcă nu-mi place ideea de limitare indusă de o sensibilitate sau alta (Vio știe, că am tot discutat pe tema asta), însă cartea asta m-a pus serios la încercare. Mi-a venit să renunț la ea de câteva ori, dar am rezistat din două motive: e scrisă foarte, foarte bine și are o mulțime de subiecte interesante – de pildă, limbajul ca o posibilă cauză primă a gândirii și rolul lui în societate. Sper să se traducă și la noi „The Dumb House” (Casa muților, deși „dumb” are mai multe sensuri), pentru că, dincolo de scenele oribile, are niște calități de netăgăduit. Dar nu e pentru oricine, asta-i clar.  

10-20 martie

Luna asta chiar am făcut un pas important întru învingerea temerilor mele livrești: am început primul volum din „În căutarea timpului pierdut”. Dacă m-ar fi întrebat cineva când plănuiesc să-l citesc pe Proust, aș fi răspuns că, cel mai probabil, o să mă apropii de el la pensie. Ei, și ce să vezi? Mai sunt ani bunicei până o să iau prima pensie, dar eu m-am apucat de „Swann” și, după cum decurge treaba, s-ar putea să trec și la al doilea volum. Toate astea le datorez Andreei, cea cu care am hotărât pe nepusă masă să-l citim pe Proust – dacă nu era ea, eu aș fi amânat la nesfârșit această lectură. Dar așa, ne-am mobilizat una pe alta și într-o zi am făcut saltul și... nu doare deloc, vă zic eu!

Bine, neuronii mei nu au o clipă de odihnă cât citesc „Swann”, se învârt precum un ventilator de laptop supraîncins, dar nu e nici pe departe acea lectură imposibilă la care mă așteptam. Din contră, are multă savoare, pasaje neașteptat de accesibile, poveste și chiar un strop de umor, pe ici, pe colo. E într-adevăr o carte foarte densă, în care povestea alternează cu observații de tot felul, cu descrieri ale naturii și clădirilor, cu ruminații filozofice, iar unele bucăți se dovedesc destul de greu de înțeles, însă scriitura lui Proust chiar are ceva anume care mă atrage și îmi trezește dorința să continui lectura. Și nu spun asta pentru vreau să-mi placă Proust. Dacă m-ar plictisi, nu m-aș sfii să recunosc: băi, e depășit Proust, n-are rost să-l mai citiți. Dar nu e așa! E genul acela de carte care mă angrenează pe toate planurile, și emoțional, și mental. Așa cum a observat și Andreea, cel mai bine se consumă în doze mici, de 50-60 de pagini, altfel neuronii noștri riscă să facă poc.

9-10 martie ● 16-18 martie

Într-o zi mi s-a făcut foarte dor de universul ciudat al familiei Iremonger, așa că m-am dus direct la librărie și am cumpărat „Orașul gunoaielor”. Pentru cine nu știe (și am impresia că aceste cărți sunt sistematic ignorate la noi), un autor britanic, Edward Carey, a scris o trilogie fantastică despre o familie tare bizară, care trăiește în mijlocul gropii de gunoi a Londrei, în epoca victoriană. Poveștile astea nu-s tocmai potrivite pentru cititorii tineri, pentru că sunt destul de dure și grotești, dar mie mi-au plăcut enorm personajele și întâmplările imaginate de Edward Carey. De fapt, m-am îndrăgostit nebunește de „Casa Heap” și așteptam cu sufletul la gură să apară următorul volum al trilogiei. 

După ce l-am cumpărat, m-am și apucat de el în aceeași seară și l-am terminat a doua zi. Deși am fost mai puțin încântată, „Orașul gunoaielor” nu m-a dezamăgit, fiindcă autorul scoate din mânecă tot felul de surprize, vine cu noi personaje stranii și răsturnări de situație care m-au ținut lipită de carte. Între timp, am dat gata și al treilea volum, „Lungdon”, pe care l-am citit în engleză, pentru că n-am mai avut răbdare să aștept încă un an, până apare la noi (dacă apare!). Acesta nu mi-a mai plăcut atât de mult, trebuie să fiu sinceră. Ba mi s-a părut destul de slab în comparație cu primele două, dar tot a avut ceva sclipiri care mi-au menținut interesul până la final.

Nu pot să fac nimic fără ca Năsuc să-și bage nasul în treburile mele.
Decât s-o trimit la plimbare, am preferat s-o prind și pe ea în poză. :)

3-6 martie

După „Pilda semănătorului”, am avut chef să rămân în universul literaturii science-fiction și, cu toate că am cărți SF pe alese, am avut bunul simț să mă opresc la două scurte romane pe care le împrumutasem încă din vara trecută. Inițial am zis că citesc doar „Picnic la marginea drumului”, dar povestea s-a terminat mult prea repede, așa că în seara următoare am început și „Hotelul La crucea alpinistului”. Nu mai citisem nimic de frații Strugațki, de fapt aveam o oareșicare reținere vizavi de scriitura lor, dar niște prieteni mi le-au vârât pe gât după ce m-au sensibilizat la o bere, așa că n-am mai avut ce face. Despre a doua carte am reușit să scriu aici (dacă vă tentează o combinație inedită de roman polițist, umor și SF, zic să-i dați o șansă, dacă o găsiți). Pe Picnic vreau să-l recitesc – cum ziceam, a trecut ca vântul, ba ultimele 30 de pagini le-am citit după ce băusem două beri și picam de somn, așa că nu sunt foarte convinsă că am reținut tot ce se întâmplă în cartea asta. Oricum, scriitura fraților Strugațki s-a dovedit pe placul meu, iar cărțile lor au considerabil mai multă substanță decât mă așteptam. Chiar aș vrea să mai citesc ceva de ei – de fapt, m-am și hotărât care va fi următoarea carte: „Vreau să fiu zeu”.

Apropo de cărțile împrumutate, Vio a observat (nu-i scapă nimic!) că am reușit să dau gata patru dintre ele, imortalizate la planurile de lectură pentru 2018. Mulțam, Vio, dar să știi că mai am încă două, luate ulterior de la Anamaria Smigelschi. :D Oricum, m-am mișcat okeiuț la acest capitol, mă bucur că nu mai acumulez teancurile acelea gigantice, cum făceam odinioară.

Zi de zi, îi descopăr noi calități și utilizări lui Năsuc: n-are nicio problemă să așezi cărți peste ea, după cum am constatat în seara asta, când am vrut doar să râd un pic de ea și am sfârșit prin a râde cu lacrimi, pozând-o în tot felul de ipostaze, mai ceva ca pe un stand dintr-o librărie.  

***

Din lipsă de timp, n-am mai reușit să completez jurnalul din februarie, așa că mă ocup acum de însemnările rămase. În primul rând, voiam să vă povestesc despre o piesă de teatru la care am fost recent: „Cinci ore cu Mario”, bazată pe romanul autorului spaniol Miguel Delibes. Am văzut piesa datorită Andreei, pe care o știu de pe Instagram și care a reușit să mă contamineze cu pasiunile ei (trebuie să mărturisesc că n-am mai mers la teatru de vreo patru sau cinci ani, nu pentru că mi-ar displăcea, ci din tot felul de alte motive).

„Cinci ore cu Mario” a fost o surpriză foarte plăcută. Nu mă așteptam să râd la piesa asta, dar iată că s-a întâmplat, și nu o dată. Deși e un one woman show, spectacolul m-a ținut în priză pe toată durata lui, pentru că Florina Gleznea, actrița care o interpretează pe văduva răposatului Mario, e foarte expresivă și vulcanică, iar monologul ei m-a purtat prin tot felul de stări. Dar de ce vă povestesc despre o piesă de teatru la jurnalul de lectură? Pentru că m-a convins să citesc romanul lui Miguel Delibes. Știam câte ceva despre el, îl și văzusem în biblioteca unui prieten, însă până acum nu am fost cu adevărat interesată să-l iau la lectură. Poveștile pe care le-am întrezărit în spatele monologului mi s-au părut foarte promițătoare, plus că sunt tare curioasă dacă și cartea are tot atât de mult umor.

Oricum, invitația Andreei mi-a deschis un nou orizont: piesele de teatru bazate pe cărți, care oferă o experiență cu totul diferită de o adaptare cinematografică. Observ că la Unteatru se joacă mai multe spectacole de acest gen – de pildă, „Moscova-Petușki”, după romanul lui Venedikt Erofeev. E tot un one man show, cu Richard Bovnoczki, dar în cazul lui aș vrea mai întâi să citesc cartea, pe care o amân de la an la an (n-ar strica să mă grăbesc, poate iese din program). Mai sunt „La țigănci”, după Mircea Eliade, și „The Sunset Limited”, de Cormac McCarthy, despre care Andreea spune că e foarte bună (asta are la bază chiar o piesă de teatru, nu o proză, cum crezusem inițial).

***

De curând am terminat „Pilda semănătorului”, de Octavia Butler, unul din rarele cazuri când am reușit să citesc o carte cumpărată în aceeași lună (apropo, de câteva săptămâni m-am abținut de la achiziții, sunt curioasă cât o să mă țină abstinența asta). Un comentariu anonim mi-a trezit interesul, așa că am început romanul într-o seară în care eram prea obosită pentru „G.” a lui Berger – o lectură neașteptat de dificilă, care nu mă implică foarte mult pe plan emoțional, dar e perfectă pentru cei aflați în căutarea unor provocări intelectuale. 

„Pilda semănătorului” m-a prins imediat, însă povestea n-a fost tocmai plăcută, căci viitorul imaginat de Octavia Butler e înfricoșător și plin de cruzime. Prima jumătate a fost faină, apoi narațiunea a început să scârțâie și mi-am cam pierdut interesul. Sper să detaliez toate astea într-o cronică, deci n-o să intru în detalii. Una peste alta, deși nu mi s-a părut extraordinară, cartea merită citită pentru câteva idei interesante și pentru a ne băga un pic frica în oase la gândul unui viitor posibil, adus de încălzirea globală. Nu că oamenii ar deveni mai responsabili după lectura unei cărți, dar zic și eu. (Edit: recenzia e aici.)

Pentru că Năsuc și-a făcut un obicei din a-mi sta în poală când citesc, toate pozele făcute seara,
cu telefonul, riscă să arate identic, singura deosebire dintre ele fiind cartea. :)