Câteva poeme de Ziua Internațională a Poeziei

Pentru că azi se serbează poezia, iar eu citesc foarte puțină, am luat hotărârea, a zecea oară probabil, de a face ceva în privința asta. De acum, voi ține aproape câte un volum și voi parcurge măcar un poem în fiecare dimineață, la cafea. Un gest simplu, care nu m-ar costa mai mult de câteva minute pe zi. Aș vrea să citesc „Levantul”, aș vrea să citesc poezia lui Dan Coman, mai sunt și altele. Nu mă pricep să vorbesc despre poezie, dar poate că anul viitor, pe vremea asta, voi scrie aici câteva poeme preferate din fiecare volum pe care l-am citit. Țineți-mi pumnii, nu pare deloc complicat să-mi rup câteva minute din zi și să citesc o poezie în fiecare dimineață, la cafea. Dacă aveți timp, îmi puteți scrie mai jos unul din poemele voastre preferate.

♫♫♫

Svetlana Cârstean – pentru că mi-a redeschis pofta de poezie după ce am ascultat-o la Nocturnele organizate de ARCEN pe clădirea Magheru One. Am ales un poem din „Trado”, volum scris împreună cu Athena Farrokhzad, un poem pe care l-am ascultat și la Nocturne.

Raport

În vara anului 1989, fetele de la Litere au depus 

jurământul și doamnele căpitănese le-au împodobit 

puștile cu garoafe.

În vara anului 1989, am tras pentru prima dată cu pușca,

dar cel mai tare mi-a fost frică de recul.

În vara anului 1989, m-am bronzat pe câmpul de luptă,

între tivul pantalonilor kaki și marginea bocancului

aveam un tatuaj permanent din bronz.

În iarna anului 1989 eram plecată în vacanță, între 16 

și 28 decembrie am citit cărțile Și ieri va fi o zi de Mircea 

Nedelciu și Visul de Mircea Cărtărescu.

În iarna anului 1990, pe 18 februarie, împlineam 21 de ani

în Piața Victoriei, făceam primul reportaj pentru revista

Cațavencu. Reportajul nu a fost publicat niciodată.

Din 18 februarie 1990 până în 2 noiembrie 2015 am 

manifestat de peste 20 de ori în Piața Victoriei.

Din 20 mai 1990 până în 16 noiembrie 2014 am votat de 

peste 10 ori.

În primăvara anului 2012 te-am văzut pe tine pentru 

prima oară. Era foarte frig.

În primăvara anului 2012 

l-am văzut pe el

pentru ultima oară.

Era printre flori 

pe un covor colorat din Bucovina.

♫♫♫

Dennis O'Driscoll – pentru că este un poet irlandez foarte apreciat și, deloc întâmplător, fratele prietenului meu, Declan, care mi-a dăruit acest volum când a venit la București. Am ales două dintre poemele lui Dennis O'Driscoll: „Someone”, care-mi place enorm și mi-a amintit de „Mâine în bătălie să te gândești la mine”, și „Declan at Twenty”, din ciclul „Siblings Revisited”, care mă emoționează de fiecare dată când o citesc.

Someone

someone is dressing up for death today, a change of skirt or tie

eating a final feast of buttered sliced pan, tea

scarcely having noticed the erection that was his last

shaving his face to marble for the icy laying out

spraying with deodorant her coarse armpit grass

someone today is leaving home on business

saluting, terminally, the neighbours who will join in the cortege

someone is paring his nails for the last time, a precious moment

someone’s waist will not be marked with elastic in the future

someone is putting out milkbottles for a day that will not come

someone’s fresh breath is about to be taken clean away

someone is writing a cheque that will be rejected as ‘drawer deceased’

someone is circling posthumous dates on a calendar

someone is listening to an irrelevant weather forecast

someone is making rash promises to friends

someone’s coffin is being sanded, laminated, shined

who feels this morning quite as well as ever

someone if asked would find nothing remarkable in today’s date

perfume and goodbyes her final will and testament

someone today is seeing the world for the last time

as innocently as he had seen it first

Declan at Twenty

Only a few years ago, it was Jennings schoolboy stories

that I brought you. Now, I pack avat-garde books: 

Tom Mallin, Alan Burns, a B.S. Johnson play.

'There isn't enough enthusiasm in the world', you tell me.

And yours is revealed, petitioning for the release of prisoners, 

contributing a series entitled 'Freedom' to The Tipperary Star, 

reading African novelists, surveying a heron's nest, 

displaying your unframed paintings along the bedroom wall.

In one corner, where a cliff of rock magazines used to rise, 

back issues of New Statesman pile - the town's sole subscriber.

Of late, you have taken to playing the trumpet, 

scorning sheet music in favor of the improvised tune.

You were maturing, swelling with cells, as parental death loomed, 

called twice from the classroom for grim news.

I hint at the advantages of further studies sometimes.

Without success. And out of your seasonal job, of bog work, 

you pay for essentials: subscriptions, membership fees, jazz LPs.

On blustery days, I wonder if the wind is with or against you 

as you cycle there, along unsheltered miles...

Play me, improvise on the trumpet, the rhythm of your new life.

Blast me the notes of your freedom.

Show me how to extend past experience to joy.

♫♫♫

Ciprian Măceșaru – pentru că este primul care mi-a dăruit o carte de poeme, în urmă cu mai bine de un an, și am deschis-o abia aseară. Volumul se numește „Debaraua cu simțuri”.

♫♫♫

Radu Nițescu – pentru că i-am auzit pentru prima oară poemele tot la Nocturnele ARCEN, recitate chiar de el, și am ciulit imediat urechile. Mi-a plăcut mult ce am ascultat și-am zis c-o să iau volumul „Dialectica urșilor”, dar n-am făcut-o nici până în ziua de azi. Poemul e preluat de aici.

cred că ăla e cerul

E ora la care obosesc șobolanii,

mai dau o tură și pleacă acasă.

Un bărbat strigă altuia nu pe acolo,

e beznă și miroase a pișalău. Bacău,

în gară. Încerci să respecți dinamica grupului,

să nu verși pe prieteni cafea.

Puțin mai departe, între marfare,

o găină fără cap și niciun cîine

destul de norocos s-o observe.

N-o arăți nimănui,

unele chestii sînt doar pentru tine.

E cum se întreba Bill, un personaj

dintr-un desen animat, de fiecare dată

cînd se trezea cu creierul supt de un melc de junglă,

cînd o să se oprească durerea, cînd?,

mai puțin patetic și poate, în loc de durere,

altceva, un cuvînt care-mi scapă acum.

Ploaia fentează reflexiile noastre în geam,

ne uităm pe rînd înspre controlor și cînd cineva se uită,

reflexia nu variază, ca și cum ar privi tot înainte,

peste brădet, la răsărit, prin răsărit, cine știe unde, în viață,

mă aflu pe coridorul personalului spre Bicaz,

cu doi navetiști lîngă mine,

și nu-mi amintesc nimic din discuția lor.

Sînt tot mai sigur că memoria mea are o aerisire mică,

de beci, cu păianjeni prin colțuri,

pe unde lucrurile cele mai importante se pierd,

și dacă nu se pierd, oricum se coagulează aiurea,

cîndva o să fiu întrebat de ceva, o zi de naștere,

sau un loc, și de-acolo, din registre, o să revină găina,

fără cap, cu penele smulse, între marfare, puțin mai departe,

și o să răspund simplu, nu știu, frate,

nu-mi amintesc.

Totul strălucește cînd te trezești și pentru că totul strălucește

nu mai știi unde ești,

vezi o icoană cu Iisus și Ioan, dar

nu recunoști al treilea personaj, mai ciudat,

cu ochi de psihopat și cap din care pare să lipsească o parte.

Totul strălucește și pentru că totul strălucește devine interesant

cum funcționăm în raport cu lumina, cum oriunde te uiți,

te uiți în trecut.

Vezi unde era soarele cu opt minute în urmă și tot așa știi

că fata care se depărtează de tine e puțin mai departe acum.

Ceva neașteptat să se întîmple într-o dimineață ca asta,

un lunetist să ia în țintă uzanța.

Ieri am fost sus, la liziera pădurii,

acolo sunetul camionetei ajunge în valuri la tine,

după curbele drumului, și e frumos,

numai că acum sîntem prea rupți să ieșim undeva.

Stăm în cameră, Mircea și Horia fac playlistul,

o melodie din trei le trezește povești.

Eu mă joc pe tabletă, Mihnea ascultă în căști muzica lui.

Nu mai plouă și e mai puțină ceață spre munți,

doar cerul a rămas la fel,

cînd cineva a întrebat ce e chestia albă de lîngă hambar

i s-a spus bă, cred că ăla e cerul.

Mai devreme, înainte să rămîn fără energie,

am strîns tot de pe terasa cu luminițe albastre.

Am încercat să le număr aseară, sînt prea multe,

unele nu se aprind, și n-am găsit

nicio formulă ajutătoare.

Am numărat la schimb zece tipuri de insecte

lipite pe banda de muște, punteam să continui,

dar te plictisești să stai afară, în frig,

să te faci că scrii, cînd înăuntru cineva rîde întruna.

Cîtă serotonină, cîtă serotonină,

urc scările și repet în asta la fiecare treaptă,

și pînă sus, fără să știu prea bine de ce, deja rîd și eu.