Parfumul – Patrick Süskind

► „Parfumul”, de Patrick Süskind ◄

Ed. Humanitas, 2000, 202 pag. | Traducere: Grete Tartler

Titlul original: „Das Parfum”, 1985 | Țara: Germania

---

Cred că mă număr printre puținii oameni care n-au citit cartea lui Süskind și n-au văzut nici filmul regizat de Tom Tykwer, neștiind mai nimic despre povestea genialului și infamului Grenouille, un francez din secolul 18 înzestrat cu un simț olfactiv ieșit din comun. Am tot evitat filmul pentru că speram să citesc cartea – un cerc vicios perpetuat de-a lungul anilor, din care am ieșit abia recent. Într-o zi am găsit cartea la anticariat și am deschis-o: a fost de ajuns să citesc primele paragrafe pentru a fi absorbită cu totul de lumea imaginată de autor, din care n-am mai vrut să plec până n-am ajuns la final. 

Și ce satisfăcută am fost că am citit, în sfârșit, „Parfumul”, pe care o văd drept una dintre poveștile de referință ale literaturii! De ce o percep așa? Pentru că ideea care stă la baza cărții mi se pare una originală și dezvoltată cât se poate de veridic, iar execuția se ridică la nivelul ideii. Este o carte aproape fără cusur, cizelată în cele mai mici amănunte, o poveste scurtă și concentrată în care totul curge natural și se leagă în mod credibil. Mai degrabă m-a atras decât să mă îndepărteze faptul că e bizară și, nu de puține ori, grotescă și revoltătoare. Și-n plus, romanul m-a făcut să privesc alcătuirea lumii și a corpului omenesc dintr-un unghi neașteptat, așternând premisa „cum ar fi dacă” și oferind o perspectivă memorabilă pe care n-o voi uita prea curând.

Aș putea face o listă lungă cu ceea ce mi-a plăcut la cartea asta, începând cu scriitura lui Patrick Süskind și felul în care își construiește personajul, continuând cu detaliile despre viața din Franța secolului 18 și informațiile cât se poate de interesante despre crearea esențelor și a parfumurilor, terminând cu aura de credibilitate a întregii povești, care îți lasă convingerea că un om ca Jean-Baptiste Grenouille ar putea exista cândva, dacă n-a existat deja, pierdut în negurile istoriei. Totul mi s-a părut atât de firesc (n-ar fi deloc exclus ca o asemenea abilitate să apară la un moment dat, printr-o anomalie genetică sau o manipulare de laborator), încât nu mi-a trecut prin minte să clasez povestea lui Grenouille drept una fantastică.

În secolul al optsprezecelea trăia în Franța unul dintre cei mai geniali și mai detestabili bărbați dintr-un veac nu sărac în personaje geniale și detestabile. Povestea acestuia va fi istorisită în rândurile ce urmează. I se spunea Jean-Baptiste Grenouille, și dacă, spre deosebire de numele altor monștri geniali precum de Sade, Saint-Just, Fouché, Bonaparte ș.a., al său e astăzi uitat, lucrul nu se întâmplă desigur fiindcă Grenouille n-ar fi fost pe măsura aroganței, disprețului de oameni, scârbăvniciei, pe scurt a netrebniciei acelora, ci fiindcă atât geniul cât și ambiția lui se mărgineau la un domeniu care nu lasă urme în istorie: la trecătorul imperiu al mirosurilor. (pag. 5)

Mai citisem o altă carte a autorului german, „Porumbelul”, la fel de scurtă și de concentrată, despre o zi din viața unui locuitor parizian, a cărui existență meticulos planificată este dată peste cap de apariția unei păsări. Și în „Parfumul”, Süskind se transpune foarte veridic în pielea unui personaj atipic și asocial, cu tendința de a se izola de lume, căruia-i urmărește trăirile complicate și parcursul imprevizibil – însă miza acestui roman este, evident, mult mai mare.   

Singuratici și inadaptați sunt cu duiumul, dar Jean-Baptiste Grenouille (care în franceză înseamnă „broască” sau „pușculiță”) este un personaj cu totul original: un bastard venit pe lume în Parisul anilor 1783 și înzestrat cu un simț al mirosului ieșit din comun. Treptat, îl vom cunoaște pe acest omuleț straniu care percepe miasme și miresme ce rămân insesizabile pentru muritorii de rând. Simțul său olfactiv e atât de puternic, încât le-a atrofiat și, într-o anumită măsură, le-a înlocuit pe celelalte. Nici muzica, nici gustul, nici frumusețea naturii sau a unui chip omenesc nu-i stârnesc vreo măruntă bucurie lăuntrică, iar singurul lucru care-l mișcă e descoperirea unei noi arome, până atunci necunoscută. Pentru el, lumea e un infinit „vocabular de miresme care-i îngăduia să formeze un număr de fraze olfactive aproape după voia-i de mare”. Iar ceea ce va ajunge să facă pentru a poseda un anumit parfum ce atinge perfecțiunea este deopotrivă cutremurător, grotesc și dezgustător. 

Pe vremea de care vorbim, în orașe domnea o duhoare pentru noi, modernii, de neînchipuit. Străzile trăsneau a gunoi și bălegar, curțile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit și murdărie de șobolan, bucătăriile a varză stricată și seu. (...) Duhneau râurile, piețele, bisericile, duhneau pe sub poduri sau în palate. Țăranul trăsnea deopotrivă cu popa, ucenicul meseriaș cât nevasta de meșter, puțea toată nobilimea, ba chiar și regele, cu o duhoare de animal de pradă, iar regina ca o capră bătrână, atât vara cât și pe timp de iarnă. (pag. 5)

Am impresia că perceperea și aprecierea cărții se leagă foarte mult de felul în care relaționăm cu Grenouille. Deși este un personaj în esență detestabil, scriitorul îl prezintă în așa fel, încât reușește să stârnească sentimente ambigue din partea cititorului. Eu, una, am pendulat între antipatie, milă, scârbă și empatie față de protagonist, iar la final m-am împăcat cumva cu tot ce a reprezentat el: o combinație stranie de sublim și abominabil, de genialitate și megalomanie.

[spoiler] Prin scena în care Grenouille se lasă sfâșiat și devorat, personajul își spală zoaiele de răutate, cruzime și inumanitate, răscumpărându-și astfel păcatele – cu toate că, pentru el, sinuciderea nu are acest rol, ci este o modalitate de a părăsi lumea pe care o urăște, unde el nu și-a găsit locul și nici sensul, iar singurul scop pentru care a meritat să trăiască s-a dovedit un triumf insuportabil. [spoiler]

Deși Grenouille ocupă prim-planul narațiunii, Patrick Süskind nu-și neglijează celelalte personaje, creionând câteva mici portrete savuroase, care aduc poveștii și mai multă sare și piper: Madame Gaillard, moartă pe dinăuntru, care ține o pensiune pentru copiii orfani; parfumierul Baldini, cu prăvălia lui înțesată de o cacofonie de mirosuri, un om conservator și plin de principii, care nu-l împiedică să exploateze și să înșele; consulul Richis, care intră într-un joc de-a șoarecele și pisica pentru a-și apăra bunul cel mai de preț.

Pe fundalul acestor povești se conturează Parisul secolului 18, pe care Süskind îl readuce la viață prin tușe scurte, dar pline de substanță: un oraș aglomerat și murdar, asaltat de mii și mii de mirosuri, cu case înalte, lipite una de alta, și străzi înguste și întunecoase, cu o putoare infernală răspândită de cadavrele din Cimitirului Inocenților. Cea mai interesantă mi s-a părut istoria podului Pont au Change, pe care se aflau odinioară locuințe și prăvălii, iar în secolul 18 era „una dintre cele mai rafinate adrese comerciale din oraș”. Bineînțeles, am căutat imediat pe internet mai multe informații, pentru că eram foarte curioasă cum arăta podul înainte de demolarea clădirilor, în 1786.

Pont au Change într-o pictură de Nicolas-Jean-Baptiste Raguenet (sursa)

Demolarea caselor de pe Pont au Change, într-un tablou de Hubert Robert (sursa)

Lucrul care m-a fascinat și la care m-am gândit de nenumărate ori de când am terminat romanul este felul cum un simț olfactiv exacerbat poate compensa alte simțuri, ba chiar le poate depăși atribuțiile: într-o beznă desăvârșită, unde vederea e inutilă, dă măsura distanțelor prin intensitatea mirosurilor; zidurile și ușile nu mai sunt un obstacol, căci nasul poate dibui ce se află dincolo de ele; află de sosirea cuiva de la mare distanță, înainte ca ochii și urechile să-l perceapă. 

Cunosc pe cineva cu un simț al mirosului foarte dezvoltat: de pildă, simte că o persoană e pe cale să răcească, fiindcă emană un iz de usturoi. Dacă n-a mâncat așa ceva în ziua respectivă, o viitoare gripă e asigurată (lucru testat iar și iar). Simțul meu olfactiv, pe de altă parte, e unul cât se poate de obișnuit. Mai mult, mi-am creat un mecanism inconștient de blocare a mirosului, care datează din perioada când locuiam la cămin (chiar și în lipsa unei experiențe directe, vă puteți imagina miasmele din toaletele comune). Nările mi se închid automat și încep să respir pe gură, astfel că pot să rezist în cele mai puturoase locuri fără să mi se întoarcă stomacul pe dos.

Nu cred că mi-aș dori un miros mai fin; mi se pare chiar că poate fi un dezavantaj în lumea asta asaltată de tot felul de duhori. Însă „Parfumul” mi-a deschis perspective pe care nu le luasem niciodată în calcul. Mi s-a părut interesant faptul că oamenii reacționează inconștient la stimulii olfactivi, care le pot stârni adorație, frică, dezgust sau, pur și simplu, nepăsare. Și fără să vrei, te întrebi: oare eu cum miros? Inspir afecțiune sau mai degrabă aversiune? Iar în mod insidios, într-un colț al minții se trezește dorința de a avea un parfum prin care să te faci iubit de ceilalți.

[spoiler]

Singurul moment în care am pus la îndoială construcția narativă a fost când Grenouille este adus în fața mulțimii, urmând să fie executat. Unde a ascuns sticluța cu parfum pe care s-ar părea că a avut-o asupra lui în închisoare? De ce nu a folosit-o mai devreme, de pildă când e arătat mulțimii de la fereastră? După ce este prins, Grenouille simte din plin ura celorlalți, dar căutarea lui nu se oprește acolo. A fost nevoie să cunoască mai întâi iubirea oamenilor pentru a-și da seama că „nu-și va găsi mulțumirea decât în ură – în a urî și a fi urât”?

Nu m-a deranjat faptul că scriitorul nu ne prezintă povestea și din perspectiva victimelor. Acele fecioare cu un destin nefericit rămân așa cum le percepe Grenouille: banale vase animate în care sunt închise esențe prețioase, nimic mai mult. Toate atributele lor umane devin redundante, căci pe Grenouille nu-l interesează oamenii și, mai mult decât atât, el pare asexuat, cu desăvârșire lipsit de impulsuri erotice.

Încă ceva: e interesant de observat că moartea subită a celor care l-au cunoscut pe Grenouille asigură anonimitatea poveștii lui și dizolvarea ei în neant, ca și cum n-ar fi existat niciodată. 

[spoiler]