Parfumul – Patrick Süskind

miercuri, 14 martie 2018

carte recenzie Parfumul de Patrick Süskind

► „Parfumul”, de Patrick Süskind ◄
Ed. Humanitas, 2000, 202 pag. | Traducere: Grete Tartler
Titlul original: „Das Parfum”, 1985 | Țara: Germania


Cred că mă număr printre puținii oameni care n-au citit cartea lui Süskind și n-au văzut nici filmul regizat de Tom Tykwer, neștiind mai nimic despre povestea genialului și infamului Grenouille, un francez din secolul 18 înzestrat cu un simț olfactiv ieșit din comun. Am tot evitat filmul pentru că speram să citesc cartea – un cerc vicios perpetuat de-a lungul anilor, din care am ieșit abia recent. Într-o zi am găsit cartea la anticariat și am deschis-o: a fost de ajuns să citesc primele paragrafe pentru a fi absorbită cu totul de lumea imaginată de autor, din care n-am mai vrut să plec până n-am ajuns la final. 

Și ce satisfăcută am fost că am citit, în sfârșit, „Parfumul”, pe care o văd drept una dintre poveștile de referință ale literaturii! De ce o percep așa? Pentru că ideea care stă la baza cărții mi se pare una originală și dezvoltată cât se poate de veridic, iar execuția se ridică la nivelul ideii. Este o carte aproape fără cusur, cizelată în cele mai mici amănunte, o poveste scurtă și concentrată în care totul curge natural și se leagă în mod credibil. Mai degrabă m-a atras decât să mă îndepărteze faptul că e bizară și, nu de puține ori, grotescă și revoltătoare. Și-n plus, romanul m-a făcut să privesc alcătuirea lumii și a corpului omenesc dintr-un unghi neașteptat, așternând premisa „cum ar fi dacă” și oferind o perspectivă memorabilă pe care n-o voi uita prea curând.

Aș putea face o listă lungă cu ceea ce mi-a plăcut la cartea asta, începând cu scriitura lui Patrick Süskind și felul în care își construiește personajul, continuând cu detaliile despre viața din Franța secolului 18 și informațiile cât se poate de interesante despre crearea esențelor și a parfumurilor, terminând cu aura de credibilitate a întregii povești, care îți lasă convingerea că un om ca Jean-Baptiste Grenouille ar putea exista cândva, dacă n-a existat deja, pierdut în negurile istoriei. Totul mi s-a părut atât de firesc (n-ar fi deloc exclus ca o asemenea abilitate să apară la un moment dat, printr-o anomalie genetică sau o manipulare de laborator), încât nu mi-a trecut prin minte să clasez povestea lui Grenouille drept una fantastică.

În secolul al optsprezecelea trăia în Franța unul dintre cei mai geniali și mai detestabili bărbați dintr-un veac nu sărac în personaje geniale și detestabile. Povestea acestuia va fi istorisită în rândurile ce urmează. I se spunea Jean-Baptiste Grenouille, și dacă, spre deosebire de numele altor monștri geniali precum de Sade, Saint-Just, Fouché, Bonaparte ș.a., al său e astăzi uitat, lucrul nu se întâmplă desigur fiindcă Grenouille n-ar fi fost pe măsura aroganței, disprețului de oameni, scârbăvniciei, pe scurt a netrebniciei acelora, ci fiindcă atât geniul cât și ambiția lui se mărgineau la un domeniu care nu lasă urme în istorie: la trecătorul imperiu al mirosurilor. (pag. 5)

Mai citisem o altă carte a autorului german, „Porumbelul”, la fel de scurtă și de concentrată, despre o zi din viața unui locuitor parizian, a cărui existență meticulos planificată este dată peste cap de apariția unei păsări. Și în „Parfumul”, Süskind se transpune foarte veridic în pielea unui personaj atipic și asocial, cu tendința de a se izola de lume, căruia-i urmărește trăirile complicate și parcursul imprevizibil – însă miza acestui roman este, evident, mult mai mare.   

Singuratici și inadaptați sunt cu duiumul, dar Jean-Baptiste Grenouille (care în franceză înseamnă „broască” sau „pușculiță”) este un personaj cu totul original: un bastard venit pe lume în Parisul anilor 1783 și înzestrat cu un simț al mirosului ieșit din comun. Treptat, îl vom cunoaște pe acest omuleț straniu care percepe miasme și miresme ce rămân insesizabile pentru muritorii de rând. Simțul său olfactiv e atât de puternic, încât le-a atrofiat și, într-o anumită măsură, le-a înlocuit pe celelalte. Nici muzica, nici gustul, nici frumusețea naturii sau a unui chip omenesc nu-i stârnesc vreo măruntă bucurie lăuntrică, iar singurul lucru care-l mișcă e descoperirea unei noi arome, până atunci necunoscută. Pentru el, lumea e un infinit „vocabular de miresme care-i îngăduia să formeze un număr de fraze olfactive aproape după voia-i de mare”. Iar ceea ce va ajunge să facă pentru a poseda un anumit parfum ce atinge perfecțiunea este deopotrivă cutremurător, grotesc și dezgustător. 

Pe vremea de care vorbim, în orașe domnea o duhoare pentru noi, modernii, de neînchipuit. Străzile trăsneau a gunoi și bălegar, curțile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit și murdărie de șobolan, bucătăriile a varză stricată și seu. (...) Duhneau râurile, piețele, bisericile, duhneau pe sub poduri sau în palate. Țăranul trăsnea deopotrivă cu popa, ucenicul meseriaș cât nevasta de meșter, puțea toată nobilimea, ba chiar și regele, cu o duhoare de animal de pradă, iar regina ca o capră bătrână, atât vara cât și pe timp de iarnă. (pag. 5)

Am impresia că perceperea și aprecierea cărții se leagă foarte mult de felul în care relaționăm cu Grenouille. Deși este un personaj în esență detestabil, scriitorul îl prezintă în așa fel, încât reușește să stârnească sentimente ambigue din partea cititorului. Eu, una, am pendulat între antipatie, milă, scârbă și empatie față de protagonist, iar la final m-am împăcat cumva cu tot ce a reprezentat el: o combinație stranie de sublim și abominabil, de genialitate și megalomanie.

[spoiler] Prin scena în care Grenouille se lasă sfâșiat și devorat, personajul își spală zoaiele de răutate, cruzime și inumanitate, răscumpărându-și astfel păcatele – cu toate că, pentru el, sinuciderea nu are acest rol, ci este o modalitate de a părăsi lumea pe care o urăște, unde el nu și-a găsit locul și nici sensul, iar singurul scop pentru care a meritat să trăiască s-a dovedit un triumf insuportabil. [spoiler]

Deși Grenouille ocupă prim-planul narațiunii, Patrick Süskind nu-și neglijează celelalte personaje, creionând câteva mici portrete savuroase, care aduc poveștii și mai multă sare și piper: Madame Gaillard, moartă pe dinăuntru, care ține o pensiune pentru copiii orfani; parfumierul Baldini, cu prăvălia lui înțesată de o cacofonie de mirosuri, un om conservator și plin de principii, care nu-l împiedică să exploateze și să înșele; consulul Richis, care intră într-un joc de-a șoarecele și pisica pentru a-și apăra bunul cel mai de preț.

Pe fundalul acestor povești se conturează Parisul secolului 18, pe care Süskind îl readuce la viață prin tușe scurte, dar pline de substanță: un oraș aglomerat și murdar, asaltat de mii și mii de mirosuri, cu case înalte, lipite una de alta, și străzi înguste și întunecoase, cu o putoare infernală răspândită de cadavrele din Cimitirului Inocenților. Cea mai interesantă mi s-a părut istoria podului Pont au Change, pe care se aflau odinioară locuințe și prăvălii, iar în secolul 18 era „una dintre cele mai rafinate adrese comerciale din oraș”. Bineînțeles, am căutat imediat pe internet mai multe informații, pentru că eram foarte curioasă cum arăta podul înainte de demolarea clădirilor, în 1786.

Pont au Change într-o pictură de Nicolas-Jean-Baptiste Raguenet (sursa)

Demolarea caselor de pe Pont au Change, într-un tablou de Hubert Robert (sursa)

Lucrul care m-a fascinat și la care m-am gândit de nenumărate ori de când am terminat romanul este felul cum un simț olfactiv exacerbat poate compensa alte simțuri, ba chiar le poate depăși atribuțiile: într-o beznă desăvârșită, unde vederea e inutilă, dă măsura distanțelor prin intensitatea mirosurilor; zidurile și ușile nu mai sunt un obstacol, căci nasul poate dibui ce se află dincolo de ele; află de sosirea cuiva de la mare distanță, înainte ca ochii și urechile să-l perceapă. 

Cunosc pe cineva cu un simț al mirosului foarte dezvoltat: de pildă, simte că o persoană e pe cale să răcească, fiindcă emană un iz de usturoi. Dacă n-a mâncat așa ceva în ziua respectivă, o viitoare gripă e asigurată (lucru testat iar și iar). Simțul meu olfactiv, pe de altă parte, e unul cât se poate de obișnuit. Mai mult, mi-am creat un mecanism inconștient de blocare a mirosului, care datează din perioada când locuiam la cămin (chiar și în lipsa unei experiențe directe, vă puteți imagina miasmele din toaletele comune). Nările mi se închid automat și încep să respir pe gură, astfel că pot să rezist în cele mai puturoase locuri fără să mi se întoarcă stomacul pe dos.

Nu cred că mi-aș dori un miros mai fin; mi se pare chiar că poate fi un dezavantaj în lumea asta asaltată de tot felul de duhori. Însă „Parfumul” mi-a deschis perspective pe care nu le luasem niciodată în calcul. Mi s-a părut interesant faptul că oamenii reacționează inconștient la stimulii olfactivi, care le pot stârni adorație, frică, dezgust sau, pur și simplu, nepăsare. Și fără să vrei, te întrebi: oare eu cum miros? Inspir afecțiune sau mai degrabă aversiune? Iar în mod insidios, într-un colț al minții se trezește dorința de a avea un parfum prin care să te faci iubit de ceilalți.

[spoiler]
Singurul moment în care am pus la îndoială construcția narativă a fost când Grenouille este adus în fața mulțimii, urmând să fie executat. Unde a ascuns sticluța cu parfum pe care s-ar părea că a avut-o asupra lui în închisoare? De ce nu a folosit-o mai devreme, de pildă când e arătat mulțimii de la fereastră? După ce este prins, Grenouille simte din plin ura celorlalți, dar căutarea lui nu se oprește acolo. A fost nevoie să cunoască mai întâi iubirea oamenilor pentru a-și da seama că „nu-și va găsi mulțumirea decât în ură – în a urî și a fi urât”?

Nu m-a deranjat faptul că scriitorul nu ne prezintă povestea și din perspectiva victimelor. Acele fecioare cu un destin nefericit rămân așa cum le percepe Grenouille: banale vase animate în care sunt închise esențe prețioase, nimic mai mult. Toate atributele lor umane devin redundante, căci pe Grenouille nu-l interesează oamenii și, mai mult decât atât, el pare asexuat, cu desăvârșire lipsit de impulsuri erotice.

Încă ceva: e interesant de observat că moartea subită a celor care l-au cunoscut pe Grenouille asigură anonimitatea poveștii lui și dizolvarea ei în neant, ca și cum n-ar fi existat niciodată. 
[spoiler]


12 comentarii

  1. Buna Ema! Am vazut filmul in 2008 si mi-a placut. Dar nu am incercat sa citesc cartea pana acum, filmul m-a lasat cu un gust neplacut in gura. Fascinant si dezgustator! Multumesc pentru recenzie! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hmm, îmi închipui că filmul nu-i tocmai o experiență plăcută! Am urmărit doar trailer-ul și am observat deja niște diferențe față de carte. O să văd și filmul la un moment dat, deși, în cazul acestei cărți, nu simt neapărat nevoia, parcă mi-e de ajuns ce mi-am imaginat eu. :))

      Ștergere
  2. Mie mi-a "spus" de cartea asta Pennac, în "Comme un roman". Mi-a placut si mie foarte mult - suna demential si-n franceza (limba în care am citit-o în onoarea lui Pennac, desigur :D ). Foarte fain, Ema, ca de obicei

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A, înseamnă că ai citit-o cu mult înainte să devină cunoscută! Mă bucur că ți-a plăcut, Stela, și-ți mulțumesc pentru apreciere. Eu n-am citit nimic de Pennac, autorul ăsta e pe o listă de genul „to read later”, ceea ce poate la fel de bine să însemne „niciodată”, la cum mă mișc eu cu lecturile. :(

      Ștergere
    2. E fain Pennac, si daca n-o sa-l citesti niciodata n-o sa se supere, are el un decalog al cititorului pe care nu ma pot abtine sa nu ti-l trimit (m-am straduit sa-l caut în engleza, especially for you :) )

      http://www2.curriculum.edu.au/verve/_resources/Connections_72_poster.pdf

      PS Raspund asa tîrziu c-am uitat sa bifez butonul ala cu anunta-ma si abia azi am vazut ca mi-ai raspuns

      Ștergere
    3. Hai că mi-a devenit simpatic domnul Pennac, uite cum mi l-ai adus mai aproape prin acest decalog - mulțumesc că l-ai căutat, Stela (m-aș fi descurcat și cu varianta în franceză, ceva-ceva tot aș fi înțeles eu :D ). Hihi, și ce-mi place avertismentul de la final: „Don't make fun of people who don't read – or they never will”. :)

      Ștergere
  3. Foarte faina recenzie. Si extrem de bine-venite pozele cu Pont au Change. Mi-a placut foarte mult descrierea lui in carte, si cum am vizitat recent Ponte Vecchio, mi-am adus aminte de podul cu case, unde si-a facut Grenouille ucenicia.

    Eu am vazut filmul acum vre-un an-doi, si mi-a placut tare mult. Da, cu tot cu tematica oribila. Ce sa-i faci? Ma fascineaza lucrurile acestea.
    Cartea am citit-o dupa aceea in germana, acum cateva luni, si m-a dezamagit destul de mult. E scris in stilul tipic nemtesc cu fraze kilometrice, care pe mine ma scot din sarite. La un moment dat, chiar am numarat cuvintele dintr-una (aparent) interminabila... si am ajuns la concluzia ca facea cat jumate de pagina!!! Era vorba de "scena" in care preotul se decide sa duca bebelusul la Madame Galliard, prin toate stradutele intortocheate.

    Desi, au fost destul de multe scene care mi-au ramas in minte destul de viu, n-am reusit sa fac abstractie de scriitura, asa ca... mai mult de 3/5 nu m-am indurat sa ii dau.Si mi-e ciuda de numa', ca par sa fiu singura pe care a deranjat-o stilul. Ba mai mult! Am gasit nenumarate recenzii care chiar mentionau scriitura ca unul din atuuri...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Vera. :) Sunt foarte frumoase podurile astea cu case, dar se pare că s-au păstrat extrem de puține astăzi (și o fi vreun motiv pentru care nu se construiesc altele). Mi-a plăcut mult Ponte Vecchio, la el m-am gândit când am citit despre Pont au Change. Am găsit aici o pagină despre podurile cu case care mai există în lume.

      Haha, m-ai distrat cu fraza de o jumătate de pagină, e clar că trebuie să te mai antrenezi, poate prinzi gustul. :)) Marquez are o povestire, „Ultima călătorie a vasului-fantomă”, în care o singură frază durează preț de șapte pagini, cât toată proza, de fapt. Și-am mai întâlnit fraze de-astea kilometrice (și Bogdan-Alexandru Stănescu, citit mai recent, are o povestire de opt pagini în care punctul e abia la final), dar pe mine mă încântă, mai ales că, dacă-s bine făcute, frazele astea au un ritm al lor și parcă îți accelerează pulsul, ca și cum ți-ai ține respirația și ai vrea să vezi cât mai poți rezista. :)

      Ce fain că ai citit cartea în original! Îmi pare rău că, din cauza frazelor lungi, nu te-ai putut bucura cu adevărat de ea. Mie mi-a plăcut mult scriitura lui Suskind, dar e o chestiune de gust, până la urmă (sau/și de antrenament :D). Și traducerea a fost foarte bună. Ai putea încerca „Porumbelul”, tot în original – parcă nu avea fraze kilometrice, din câte-mi amintesc.

      Ștergere
  4. Buna Emma. Mie cartea mi se parea fioroasa din cauza tematicii..dar ti-am citit recenzia si m-a convins sa deschid romanul. M-a captivat de la primele pagini si as fi citit fara oprire. Mi-a placut mult stilul si descrierile olfactive complexe. Pana acum pentru mine este cartea anului alaturi de Inocentii Ioanei Parvulescu. Multumesc. Mihaela, pitesteanca la origini.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce chestie, și eu am pățit la fel, cartea m-a prins de la primele paragrafe – cred că asta e o metodă foarte bună în caz că cineva ezită să citească „Parfumul”. :)
      Îți mulțumesc că ai revenit să-mi povestești experiența ta, Mihaela. Mă bucur tare mult să aflu că ai trecut peste rețineri și că ai dat o șansă cărții, ce fain că a ajuns printre preferatele tale din acest an! Hihi, anul e abia în prima pătrime, mai ai timp să găsești o mulțime de cărți bune. Spor la lectură! :)

      Ștergere
  5. Ha, una dintre cărțile mele preferate. Din cele pentru adulți, evident. Poate e din cauză că și eu am un simț al mirosului mai dezvoltat decât majoritatea - e o binecuvântare dar și un blestem. Cât despre film, m-a dezamăgit. Mi s-a părut că nu a reușit să prindă atmosfera creată de scriitor și nici complexitatea (sentimentelor) personajului principal. Mi-s curios ce ai să zici după ce-l vezi. A, e musai să-ți spun că îmi place mult noua față a blogului tău ����

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Of, KJ, îmi pare rău că răspund cu o asemenea întârziere... :( Din aprilie nu m-am mai ocupat de blog și observ că, între timp, au survenit niște schimbări: comentariile nu mai ajung pe mail, cum se întâmpla de obicei. O să le verific de acum în secțiunea „Comments” din Blogger.

      Mă bucur că îți plac hainele noi ale blogului! Au fost chiar ieftine. :D Însă e ironic faptul că, după numai câteva luni de la această schimbare, mi-a dispărut cheful de a scrie pe blog. :)) Îmi pusesem chiar problema de a cumpăra un domeniu (mă gândeam că blogul ar părea mai profi și poate că ar fi favorizat de motoarele de căutare), dar am realizat între timp că n-are rost să-mi mai bat capul cu chestiile astea, ci să mă concentrez pe ceea ce-mi place, adică scrisul & lectura.

      Încă n-am văzut filmul și nici nu cred c-o să-l văd prea curând. Mă uit la filme destul de rar, așa că prefer ceva cu o poveste nouă, pe care să n-o cunosc deja. :)

      Ștergere

Un produs Blogger.