Hotelul „La crucea alpinistului” – Arkadi & Boris Strugațki

► Hotelul „La crucea alpinistului”, de Arkadi Strugațki, Boris Strugațki ◄

Ed. Paralela 45, 2006, 264 pag. | Traducere: Valerian Stoicescu

Titlul original: „U Pogibshego Alpinista”, 1970 | Țara: Rusia

---

În primul rând, trebuie să spun că nu mai citisem nimic de frații Strugațki, cu toate că sunt două nume de referință în literatura science-fiction, iar la noi s-au tradus o mulțime de titluri. Aveam impresia (eronată) că romanele lor sunt scrise la bășcălie, cu un tip de umor care nu-i tocmai pe gustul meu, astfel că nu m-am grăbit să le trec pe lista de lecturi – deși speram să citesc cândva măcar celebrul „Picnic la marginea drumului”. Nu refuz însă o recomandare convingătoare: doi prieteni, Mădălina și Alin, mi-au vorbit la un moment dat de „Hotelul La crucea alpinistului”, despre care eu nu știam absolut nimic, însă câteva detalii și menționarea cuvântului „bizar” au fost de ajuns pentru a-mi trezi imediat interesul.

Și ce surpriză faină am avut! „Hotelul La crucea alpinistului” începe ca un roman polițist à la Agatha Christie și o ține așa până după jumătatea cărții, de te apucă îndoiala că ar fi vorba de o poveste science-fiction. Nu că asta m-ar fi deranjat, din contră: frații Strugațki au recreat aici un murder mystery clasic, fix genul care-mi plăcea atât de mult în adolescență, cu deosebirea că personaje lor sunt tare ciudate, iar întâmplările te duc în mai multe direcții: ba ai parte de un umor absurd, ba te trezești în postura de detectiv, încercând să-ți dai seama cine-i criminalul, ba ai impresia că totul se va rezolva în cheie fantastică. Oricum, eu am fost în ceață în cea mai mare parte a lecturii, bănuind când pe unul, când pe altul, și fără să intuiesc nicicum finalul.*

La sfârșitul iernii, inspectorul de poliție Glebski sosește la hotelul „La crucea alpinistului” pentru a-și petrece două săptămâni de concediu, departe de constrângerile familiale și sociale. „Cât este de complicat în vremurile noastre să rămâi singur măcar o săptămână, măcar o zi și o noapte, măcar câteva ore! Fiul meu susține că principalul flagel al omenirii în lumea contemporană este singurătatea și înstrăinarea. Nu știu, nu sunt sigur.” Desigur, un hotel nu e tocmai locul cel mai potrivit pentru a te izola de lume, cum nici să fii înconjurat de o mulțime de oameni nu garantează că te vei simți mai puțin însingurat.

Hotelul este condus de un mecanic-inventator cu veleități de filozof și aplecare spre misticism, un creator de legende atras de inexplicabil. Ceilalți oaspeți sunt o adunătură pe cât de bizară, pe atât de pitorească: un magician însoțit de un copil androgin, care poartă tot timpul o pereche de ochelari negri; un fizician de renume mondial, cu un râs sepulcral, glume răsuflate și abilități neobișnuite; un bogătaș mitocan, veșnic cu o cană în mână, și frumoasa lui soție, desprinsă parcă din reviste; un viking blond, maestru la schi, și un bărbat dubios, care stă tot timpul pe acoperiș.

Domnule Glebski, n-ați avut ocazia să remarcați că necunoscutul este mult mai interesant decât cunoscutul? Necunoscutul trezește gândul, face să curgă mai repede sângele prin vene, naște fantezii uimitoare, promite, atrage. Necunoscutul seamănă cu un foculeț scânteietor în bezna nopții întunecate. Și odată devenit cunoscut, el ajunge plat, cenușiu, contopindu-se nedeslușit cu fundalul cenușiu al cotidianului. (pag. 13-14)

Încă de la sosire, inspectorul Glebski observă că în hotel se petrec lucruri stranii. Peste tot persistă urmele alpinistului dispărut, care a locuit aici în urmă cu șase ani; camera lui a rămas neschimbată, iar patronul a înființat și un mic muzeu cu obiectele care i-au aparținut. Tocmai când mi se părea că povestea nu va duce niciunde, este găsit și cadavrul – un caz tipic al crimei din camera încuiată. Cadrul este perfect: un mic hotel în creierii munților, care tocmai a fost izolat de lumea exterioară printr-o avalanșă, și o mână de suspecți care par să ascundă fiecare câte ceva. Dar ce anume, mai greu de zis. Deși specializarea lui este frauda și n-are experiență criminalistică, Glebski începe ancheta cu zelul propriu unui „omuleț birocratic, de înaltă moralitate, ce respectă legile până-n pânzele albe”.

Cartea este o combinație tare interesantă de mister, bizarerii, umor, scurte reflecții cu tentă filozofică și observații despre natura umană, plus o dilemă morală care apare chiar spre final. Frații Strugațki vorbesc despre imaginație, idei preconcepute, situații pentru care nu suntem pregătiți; despre senzațiile care se pot apropia de adevăr mai mult decât raționamentele empirice. Dar cea mai importantă mi se pare următoarea idee: că întâi de toate trebuie să fii om, lăsându-te dus de intuiție, empatie și imaginație, și nu o mașinărie programată să urmeze cu strictețe litera legii. 

Pentru că romanul oferă o experiență atipică, aș recomanda „Hotelul La crucea alpinistului” și celor care nu citesc de obicei literatură science-fiction, dar cu o oarecare rezervă: nu toată lumea va aprecia cocktailul acesta cu gust neobișnuit, care abundă în ciudățenii și absurdități. Însă e bine de știut că totul se explică, chiar dacă nu neapărat în termenii cu care suntem obișnuiți. Să mă mir, oare, că rezolvarea poveștii mi s-a părut posibilă? Totuși, asta nu mă face mai pregătită pentru o situație de genul celei despre care este vorba în roman. A nu respinge plăsmuirile imaginației poate fi un pas înainte:

Cred în tot ce pot să îmi imaginez, Peter. În vrăjitori, în bunul Dumnezeu, în diavol, în fantome... în farfurii zburătoare... Odată ce creierul omenesc își poate imagina toate acestea, înseamnă că ele există pe undeva, altfel de ce să aibă creierul o asemenea capacitate? (pag. 40)

Am citit între timp și „Picnic la marginea drumului”, o carte cu mai multe teme de gândire, la care va trebui să mai reflectez, însă „Hotelul La crucea alpinistului” a avut un impact mai mare pe termen scurt, poate pentru că finalul m-a impresionat puternic și o anumită imagine mi-a rămas impregnată în memorie, de parcă aș fi văzut-o aievea:

[spoiler] cei patru care fug de zor prin zăpadă, dar nu mai reușesc să se salveze. Mă apucă mila și acum, când îmi reamintesc scena asta, și-mi vine să-i car pumni inspectorului Glebski. Dar ce aș fi făcut eu în locul lui? E foarte greu să lași suspiciunile deoparte și să privești o problemă dintr-un unghi cu totul diferit. Glebski nu este „copt”, după cum spune Alec, pentru că este încorsetat în legi și „programat” să pună totul la îndoială. Simone și Alec Snevar sunt mai pregătiți pentru o astfel de situație: primul prin contactul lui cu știința și vederile largi, al doilea prin credința în imaginație și afinitatea pentru supranatural. 

*La un moment dat, eram convinsă că Saint-Bernardul Leli este un extraterestru deghizat. Toate semnele duceau într-acolo! [spoiler]