Rătăcitorii – Olga Tokarczuk

„Rătăcitorii”, de Olga Tokarczuk
Editura Art, 2012, 378 pag., traducere de Cristina Godun
Original: „Bieguni”, 2007 | Țara: Polonia

Dacă vă așteptați la un roman în înțelesul clasic, cartea Olgăi Tokarczuk v-ar putea lua prin surprindere: „Rătăcitorii” este mai degrabă o însăilare de fragmente, care variază în lungime de la câteva rânduri la câteva zeci de pagini, un arhipelag de idei, meditații, observații și povestiri între care legăturile încep să se contureze abia mai târziu, pe măsură ce înaintăm în lectură. Desigur, ceea ce le unește de la bun început este tema mobilității, a mișcării permanente, ca opus al stagnării, al încremenirii, însă ulterior transpar și alte conexiuni: existență versus dispariție, spirit versus trup, timp circular versus timp liniar, distrugere versus conservare, păstrarea distanței versus imersiune, momente ciclice versus momente unice. Un loc aparte îl ocupă trupul uman, acest vehicul efemer care ne poartă în spațiu și în timp, mereu supus, ca orice este unic, amenințării înspăimântătoare a distrugerii.

„Rătăcitorii” poate fi privit ca un jurnal de călătorie atipic, în care locul însemnărilor despre orașele vizitate (cu clasica înșiruire de obiective turistice, cafenele, restaurante și sfaturi practice) a fost luat de meditații asupra mișcării și a momentelor irepetabile, de istorioare și idei auzite de la alți călători, de reflecții stârnite de detalii, gesturi și chipuri desprinse din mulțime. Naratoarea (care poate fi la fel de bine chiar autoarea) se ferește să numească și să descrie locurile – pentru a le proteja astfel anonimatul și integritatea, căci „ceea ce ai descris începe să pălească, să dispară. Să descrii înseamnă să distrugi.” Cu toate astea, impresiile ei stârnesc curiozitatea: orașul în care drumul se termină în fața unui zid înalt e aproape sigur Ierusalim, dar oare Zona lui Dumnezeu să fie Bali? Iar orașul care rămâne pustiu la Sărbătoarea morților să se afle undeva în Japonia? 

Intercalate printre „segmentele-tartină” (de înghițit dintr-o dată, pe nerăsuflate) sunt povestiri ceva mai lungi, care vorbesc despre dispariții, deplasări în interior și în exterior, mistere, căutări sau descoperiri: femeia care revizitează Polonia natală în urma unui schimb de scrisori cu iubitul din adolescență, sau bărbatul a cărui soție dispare fără urmă împreună cu copilul, în timpul unui concediu pe o insulă croată. Preferata mea a fost „Pribegii”, în care o mamă pleacă de acasă și se pierde în îmbrățișarea caldă a trupurilor umane înghesuite în metrou, iar o femeie aparent nebună ține un monolog despre necesitatea de a fi mereu în mișcare (s-ar părea că femeia face parte din secta slavă Bieguni, ai cărei membri propovăduiesc o existență în continuă mișcare, ca singura modalitate de salvare din gheara antihristului – de altfel, „Bieguni” este și titlul cărții în original).

El îți va preschimba sufletul colorat într-un suflețel mărunt, plat, decupat din hârtie, (...) îți va ocupa gândurile cu lucruri neînsemnate, ce să cumperi, ce să vinzi, unde e mai ieftin și unde e mai scump. Din acel moment îți vei face griji pentru nimicuri – prețul benzinei și cum influențează ea rata creditului.
Fugiți, plecați de acasă, mergeți, pribegilor, căci numai astfel vă mai puteți feri de capcanele antihristului! (...) Cine se oprește pe loc încremenește, cine se oprește va fi împuns ca o insectă într-un insectar, inima îi va fi străpunsă de un ac de lemn, mâinile și picioarele vor fi găurite și bătute în prag și în grindă. (...)
De aceea tiranii de orice neam, servitori ai iadului, au în sânge ura față de pribegi – de aceea îi persecută pe țigani și pe evrei, de aceea îi forțează pe toți oamenii liberi să se așeze într-un loc, oferindu-le o adresă care reprezintă, de fapt, o sentință. (pag. 245-247)

Mi-a plăcut mult amestecul de realitate și ficțiune, care menține cartea într-o zonă de graniță incertă. Olga Tokarczuk include și istorii ficționalizate despre anatomiștii Philip Verheyen (cel care a identificat tendonul lui Ahile și a descris durerea-fantomă provocată de un membru amputat) și Frederik Ruysch (celebru pentru descoperirea unei soluții eficiente de conservare a organelor și pentru dioramele sale elaborate, care conțineau fragmente umane), sau despre Angelo Soliman, francmason de culoare din Viena secolului 18, respectat în cercurile intelectuale datorită inteligenței și culturii sale, dar umilit după moarte, când corpul i-a fost împăiat și expus public în cabinetul de curiozități al împăratului Francisc I.

Naratoarea cărții mi-a devenit simpatică încă de la prima pagină, când povestește cum, lăsată singură în copilărie, a descoperit cât de supărătoare este nemișcarea. Mai târziu, capătă convingerea că schimbarea e mai nobilă decât statornicia, că „tot ce e nemișcat va fi supus degradării, pe când tot ce se află în mișcare va dura chiar și o eternitate”. Așa că, de îndată ce adună niște bani, pornește din nou la drum, devenind una dintre acele femei care dispar subit de pe hartă și din propria viață. 

O interesează oamenii și poveștile lor, citește cu aviditate cărțile de oaspeți, nu se grăbește nicăieri („mai bine să fie timpul la dispoziția mea, decât eu la dispoziția lui”), nu adună păreri definitive pentru că i se par un bagaj inutil, suferă de Sindromul Detoxificării Perseverente (o fascinație pentru catastrofe și o căutare compulsivă a anumitor reprezentări), este atrasă de orice este deteriorat, imperfect, monstruos și respingător, scopul călătoriei sale este un alt călător. 

Părinții mei nu erau niște călători adevărați, fiindcă plecau de acasă numai pentru a se întoarce. (...) Apoi tot anul duceau o viață sedentară, o viață ciudată, când dimineața te întorci la lucrul din care te-ai oprit seara, unde hainele se impregnează cu mirosul propriei locuințe, iar tălpile bătătoresc neobosit cărări pe covor.
Viața asta nu e pentru mine. Se vede că-mi lipsea gena care face ca atunci când petreci mai mult timp într-un singur loc, să prinzi imediat rădăcini. Am încercat de mai multe ori, dar rădăcinile mele au fost întotdeauna superficiale și mă smulgea din pământ o pală cât de mică de vânt. Nu știam să încolțesc, eram lipsită de această abilitate a plantelor. Nu-mi trag seva din pământ, sunt un anti-Anteu. Eu îmi trag energia din mișcare – din zgâlțâitul autobuzelor, din huruitul avioanelor, din legănatul bacurilor și al trenurilor. (pag. 10-11)

Nu o atrag muzeele clasice, ci cabinetele de curiozități din universități și spitale, colecțiile anatomice unde corpul omenesc este desfăcut în părțile componente, iar rețeaua de mușchi, tendoane, artere și nervi este oferită vederii precum o hartă deschisă, în care fiecare părticică a lumii a fost minuțios cartografiată. Călătoria în complicata rețea din interiorul trupului o pasionează la fel de mult ca deplasarea pe suprafața globului terestru, astfel că una din temele la care naratoarea se întoarce obsesiv este anatomia și conservarea corpului uman – un subiect pe care unii cititori îl vor găsi de bună seamă grotesc și indigest. Fetuși și organe păstrate în borcane, anomalii ale naturii, cadavre împăiate, disecții și plastinație – toate acestea mi s-au părut grozav de interesante, având în vedere că împărtășesc predilecția naratoarei pentru lucrurile ieșite din comun.

În adolescență, citeam fascinată articolele din National Geographic despre mumiile împăiate din Peru și Chile, iar în călătoriile de mai târziu m-au atras ca un magnet muzeele atipice, printre care, evident, și cabinetele de curiozități sau colecțiile anatomice. În Bologna, la muzeul din Palazzo Poggi, care conține unele dintre cele mai rare și mai frumoase lucrări anatomice executate în secolul 18, am văzut o femeie de ceară care seamănă izbitor cu cea descrisă de Olga Tokarczuk la pagina 120 – Venerina (adică „mica Venus”), creată de Clemente Susini în 1782. Cu siguranță, aș fi privit cu alți ochi exponatele colecției dacă aș fi citit cartea asta înaintea călătoriei la Bologna.

Venerina din Palazzo Poggi, Bologna

Asemenea unui colecționar pasionat, naratoarea își creează propriul panoptic sau wunderkamera, cu exponate vii, surprinse în mișcare, pe care le adună din toate colțurile lumii: bărbatul care are întotdeauna la el un volum de Cioran, pe care îl deschide la întâmplare; femeia care documentează cruzimea oamenilor față de animale și lucrează la un „Proces-verbal al mârșăviilor”; necunoscuții din recepțiile hotelurilor, din aeroporturi sau din trenurile de noapte; femei uitate de istorie, precum Jozefina (fiica lui Angel Soliman, care încearcă fără succes să recupereze trupul tatălui său), Ludwika (sora lui Chopin care, după moartea acestuia, îi duce inima în Polonia, într-un borcan ascuns sub crinolină) sau Charlotta (fiica lui Ruysch, care și-a dedicat viața studiilor anatomice ale tatălui).

În panopticul naratoarei se regăsesc și obiecte care sfidează inerția, fiind animate de o forță misterioasă: cheia de la camera cu numărul 9, care își părăsește locul desemnat printr-o ciudată lege a hazardului, plecând în buzunarele unor călători distrați; pungile de plastic, un nou tip de ființe care ajung fără dificultate la mari depărtări, își lărgesc permanent habitatul și sunt aproape indestructibile; piciorul amputat care își face simțită prezența, ca și cum un fir invizibil l-ar menține legat de întregul din care fusese îndepărtat.

Deși am spus destule, n-am acoperit nici măcar o treime din colecția de idei, reflecții și informații din cartea Olgăi Tokarczuk. Nu toate fragmentele mi s-au părut interesante (unele observații m-au nedumerit, pe altele nu le-am înțeles deloc, câteva – puține – n-au avut nimic special), dar, recitind însemnările și privind în ansamblu tot ce are cartea asta de oferit, pot spune că am avut parte de o experiență grozavă, ieșită din tipare (mă întreb dacă W.G. Sebald, la care n-am ajuns încă, are un stil oarecum similar). Totodată, scriitura mi s-a părut excelentă (semn că și traducerea a fost foarte bună). Olga Tokarczuk are umor și un limbaj savuros, un ascuțit simț al observației și darul de a privi lumea din unghiuri inedite, la care se adaugă o minte brici, capabilă de conexiuni și interpretări surprinzătoare. 

În Cartea sindroamelor, despre care am mai pomenit, se află și sindromul Parisului, de care suferă în mare parte turiștii japonezi care vizitează Parisul. Este caracterizat de șoc și multe simptome vegetative, precum respirație superficială, palpitații, transpirație și surescitare. Uneori apar și halucinații. Iar în această situație se administrează calmante și se recomandă întoarcerea acasă. Aceste tulburări se explică prin divergența așteptărilor pelerinilor: Parisul, unde ajung în sfârșit, nu seamănă deloc cu cel pe care îl cunosc din ghidurile turistice, din filme și de la televizor. (pag. 68)

Rămân cu o nedumerire care mă roade mai mult decât altele: care este oare punctul de referință al naratoarei, centrul în jurul căruia gravitează? „Lumea începe înăuntru, în brazdele creierului”, spune ea. Sau poate că este vorba de Polonia, „o țară nefavorabilă oamenilor”, a cărei limbă („o limbă datorită căreia au fost trasate hărțile lumii”), descoperită întâmplător în însemnările altora, îi provoacă nostalgie?

P. S.: „Rătăcitorii” stă de vreo cinci ani în bibliotecă și trebuie să-i mulțumesc Cătălinei că mi-a dat impulsul s-o iau la citit pentru Salonul literar (de la care am absentat, din păcate, din cauza unei răceli). Dacă tot am spart gheața cu Olga Tokarczuk, sper să citesc și „Casă de zi, casă de noapte” (tradusă tot de Cristina Godun), pe care am vânat-o cu disperare la un târg de carte și-apoi am uitat-o pe un raft (din propria casă), cum mi se întâmplă de obicei.