Ultima lume – Christoph Ransmayr

vineri, 22 februarie 2019

Ultima lume Christoph Ransmayr recenzie carte roman
„Ultima lume”, de Christoph Ransmayr
Ed. Univers, 1996, 232 pag., traducere de Mircea Ivănescu
Original: „Die letzte Welt”, 1988 | Țara: Austria

După o călătorie de șaptesprezece zile pe mare, tânărul Cotta debarcă la Tomis, orașul de fier, mărginit de apele Mării Negre și de pereți uriași de stâncă, unde localnicii sărbătoresc sfârșitul unei ierni de doi ani. L-a ademenit aici un zvon perpetuat prin cafenelele și saloanele Romei: Naso a murit. Naso, acel Publius Ovidius Naso, poetul exilat în anul 8 d.Hr. într-un loc prăpădit și barbar de la marginea imperiului, departe de cultura și de fastul Romei. Cotta pleacă pe urmele poetului (a cărui locuință a fost mutată de Ransmayr în munți, la câteva ore de Tomis, în colonia imaginară Trachila), însă ceea ce caută el cu adevărat este Cartea, cartea transformărilor, acea operă controversată la care Ovidiu lucrase timp de mai mulți ani și, aparent, unul din motivele pentru care fusese trimis în exil.

Abia ce ne-am instalat mental în perioada istorică a cărții (Cotta pare să fie un cetățean roman sosit la Tomis cândva în secolul 17 sau 18 d.Hr.), că încep să apară anacronismele: de ce se menționează stațiile de autobuz într-un oraș antic? Sau microfoanele la inaugurarea unui stadion roman? Și e clar că pe atunci nu se inventase aparatul de proiecție, cu atât mai puțin cinematografia, și totuși piticul Cyparis sosește la Tomis cu afacerea sa itinerantă, proiectând filme pe zidul abatorului pentru locuitorii cu nume arhaice – Arachne, Lycaon, Tereus, Procne –, al căror destin, după cum vom vedea mai apoi, îl oglindește pe cel al personajelor din mitologia greacă și romană.

Ce urmează este o poveste stranie, în care granița dintre vis și realitate nu mai există, iar legile logicii nu mai au valabilitate, în care oamenii și locurile trec prin metamorfoze, iar straturile temporale sunt învălmășite. La Tomis, Cotta regăsește ritualurile și miracolele străvechii Rome, aici sunt încă vii zeii și eroii transformați sub stăpânirea lui Augustus într-o mitologie prăfuită de muzeu. La început, gândirea rațională a tânărului este pusă la grea încercare de întâmplările inexplicabile la care e martor; în cele din urmă, se abandonează acestei lumi ireale – Ultima lume, în care plăsmuirile profetice ale lui Naso dăinuie încă în inscripții, țesături și istorii orale. Cotta recuperează Cartea frântură cu frântură și, în același timp, o trăiește – căci imaginația poetului dispărut pare să fi căpătat aici o putere nemăsurată, influențând destine și transformând însăși substanța Tomisului și a locuitorilor săi.

Cotta află treptat că nu numai soarta sclavului grec era asemănătoare cu cea a stăpânului său, ci și că pe coasta de la Tomis toate destinele se asemănau între ele, cel puțin într-un singur punct: oricine își făcuse un adăpost în ruinele, peșterile și casele părăsite de piatră din Tomis, venea el însuși din străinătate, din acel Undeva fără nume. (...)
În vorbele Famei orașul de fier era doar un loc stins, ceva mai mult decât un lagăr de tranzit, în care ajungeai prin înlănțuiri nefericite de fapte și împrejurări ale soartei, pentru a trăi aici ca într-o colonie penitenciară, printre ruine, până când erai eliberat din această sălbăticie fie de timp ori prin vreo întâmplare sau până când dispăreai pur și simplu, ca Echo, ca Lycaon, sau ca atât de mulți alții înaintea lor, care veniseră de undeva, petrecuseră un timp în casele de aici și dispăruseră apoi fără urmă. (pag. 177)

Scriitura are o frumusețe și o sonoritate aparte – în mod clar, este și meritul lui Mircea Ivănescu –, însă începutul a fost destul de greoi și dificil de urmărit, cu lungi paragrafe descriptive, dense și alambicate, încât mi-era teamă că nu voi reuși să duc la capăt lectura. Însă ceva s-a petrecut după primele treizeci de pagini: limbajul a încetat să-mi mai opună rezistență, undeva s-a deschis o poartă și am reușit să pătrund în lumea imaginată de Ransmayr, iar din acel moment am fost cu totul absorbită de acest univers fantasmagoric, în aparență lipsit de logică, dar plin de numeroase înțelesuri.

Pe lângă atmosfera stranie, care m-a fascinat, au fost multe alte aspecte care m-au încântat la acest roman: narațiunea care se extinde pe diverse paliere, amestecul de mitic și contemporan, bogăția de informații, temele atemporale și sensurile multiple pe care le capătă povestea. „Ultima lume” poate fi o carte despre Publius Ovidius Naso, a cărui absență se dovedește mai influentă decât prezența; sau despre artă și imaginație, care au puterea de a transforma lumea; sau despre Roma sub conducerea lui Augustus, unde totul este ținut sub supraveghere, iar aparatul oficial interpretează pentru împărat imaginea realității; sau despre regimurile totalitare și influența lor distructivă asupra artei și a spiritului; sau despre prietenie și căutare (cum spune Mircea Ivănescu în postfață); sau despre mitologia greacă și romană; sau despre „imaginea neschimbătoare, pentru totdeauna scoasă din timp, a poetului”, versus metamorfozele prin care trece ca ființă muritoare.

Nici o îndoială, Naso era celebru. Dar un poet celebru, ce însemna asta de fapt? Lui Naso i-ar fi fost deajuns să se așeze în vreo tavernă a periferiilor, printre meseriași sau la distanță de vreo oră, două de Roma, printre castanii vreunei piețe de sat, în mijlocul negustorilor de vite și țăranilor cultivatori – și nimeni nu i-ar mai fi cunoscut numele sau măcar ar fi auzit vreodată de el. Ce însemna oare publicul restrâns și elegant al poeziei față de masele enorme de oameni care se înghesuiau în circuri, pe stadioane și pe tribunele hipodroamelor și-și țipau din răsputeri entuziasmul? Renumele lui Naso avea trecere numai acolo unde litera scrisă mai valora ceva și își pierdea puterea acolo unde vreun alergător gâfâia pe pistă spre victorie sau un acrobat traversa pe frânghia întinsă de-a latul străzii. (...) Că și el voise în cele din urmă să se arate în fața maselor, asta fusese în fond una din condițiile nefericirii sale. Căci ceea ce însuflețea stadioanele și le umplea de vuietul lor nu putea pretinde decât o singură persoană pentru sine: Augustus, împăratul și stăpânul lumii. (pag. 30-31)

„Ultima lume” este doar într-o mică măsură fidelă adevărului istoric, fiindcă autorul se depărtează de faptele cunoscute pentru a adăuga propriile interpretări și motive ficționale ale exilului lui Ovidiu, schimbând totodată geografia locurilor (de pildă, așezarea antică Limyra este transplantată din Antalya în preajma Tomisului) și jucându-se după bunul plac cu timpul și cu simbolurile (nimic neașteptat, așadar, când în port își face apariția corabia Argo, avându-l la bord pe armatorul Iason).

Deși Christoph Ransmayr a pornit cu intenția de a rescrie „Metamorfozele” (la care face, de altfel, numeroase referințe), romanul său a căpătat o identitate proprie, iar pentru a-l înțelege nu e nevoie de o cunoaștere extinsă a operei lui Ovidiu; chiar și poveștile mai obscure (cum ar fi monstrul cu țeasta din sute de pupile) își dezvăluie înțelesurile la o căutare pe internet. În plus, la finalul cărții găsim un „Repertoriu ovidian”, unde sunt trecute în revistă personajele cărții și omologii lor mitici, și de unde reiese că miturile originale sunt mult mai sângeroase și mai crude decât soarta unora dintre personajele lui Ransmayr.

Ca de obicei când o carte mă încântă și îmi pune creierul la treabă, lectura s-a prelungit dincolo de cadrul romanului cu articole despre legende, eroi și zei, viața lui Ovidiu, istoria Metamorfozelor și alte teme care mi-au trezit interesul. Printre altele, am găsit un eseu despre „Ultima lume” (din păcate, incomplet), din care am aflat că regimul lui Ceaușescu a cenzurat cartea și a interzis circulația ei în România, din cauza dimensiunii sale politice. Această interdicție i-a adus o mare satisfacție lui Ransmayr, care declara într-un interviu: „E bine că oamenii au înțeles povestea. E bine că undeva a fost considerată periculoasă din motive întemeiate.” Și ce mai spune Ransmayr despre cartea lui: „O puteți citi ca pe o carte despre apariția și dispariția civilizațiilor, sau despre puterea poeziei, sau despre cenzură și opresiune, sau ca un fel de poveste polițistă”.

Citit? Citise vreodată împăratul o elegie de Naso? o poezie? vreuna din cărțile sale? Augustus părea fermecat de încetineala mișcărilor animalului străvechi de sub fereastra sa; rinocerul împroșca adevărate fântâni de noroi și cresta cu cornul său dâre adânci, semicercuri și linii unduitoare prin pământul moale. Puternicii nu citesc cărți; nu citesc elegii. Asemenea tuturor celor care se petreceau acolo afară, dincolo de băltoaca din curte, nici cărțile nu ajungeau până la împărat decât prin rapoartele și explicațiile și rezumatele supușilor săi. Dacă Augustus putea fi informat despre îndeplinirea unei expediții de pedepsire sau despre construirea unui baraj fără să trebuiască să-și obosească ochii privind norii de praf, lanțurile și schelele de construcții – nu ar fi fost cu mult mai simplu să i se așeze la picioare conținutul unor biblioteci întregi fără ca el să fie obligat să deschidă vreodată o singură carte? (pag. 49)

„Ultima lume” e un roman pentru cititorul dotat cu răbdare și perseverență, care se poate extrage din ritmul grăbit al lecturilor contemporane pentru a încetini pasul și a gusta un alt fel de narațiune, una lentă și plină, neconvențională și imprevizibilă. Nu e de mirare că impresiile despre carte sunt foarte diverse, iar cititorii o consideră ba o capodoperă, ba o pierdere de vreme; am observat însă că și lui Dragoș i-a plăcut.


8 comentarii

  1. Minunata recenzie, Ema. Mi-ai trezit curiozitatea si poate, ghidata de analiza ta, voi ajunge sa o citesc si sa o inteleg. Multumesc. Florenta

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc, Florența, și mă bucur că ți-am trezit interesul pentru cartea lui Ransmayr. A fost reeditată la RAO în 2008, poate că ediția asta se găsește mai ușor.

      Ștergere
  2. Mi-a plăcut recenzia, am înțeles că e vorba de un roman bun. Citatele sînt bine alese, mi-am permis să le trec în caietul meu cu citate... Eram curios, Ema, dacă citești o carte apărută recent. Eu citesc Răsboiul sfîrșitului lumii de Llosa, în versiunea de la Rao (1999). Am dorit astfel să-mi acopăr o lacună (înfiorător de mare). Spor la scris, la citit :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că v-au plăcut recenzia și citatele alese (mai sunt destule fragmente cu tâlc, dar a trebuit să mă limitez), e într-adevăr o carte bună, doar că la noi a fost trecută cu vederea, cum spune și Dragoș.
      Da, am citit de curând „O viață de om”, recomandată de BAS, și mi-a plăcut mult (aduce vag cu „Stoner”, poate prin tonul detașat și lipsit de sentimentalism al lui Robert Seethaler). Și tocmai ce am terminat „Speranța: o tragedie” (o carte excelentă, țăcănită, m-a amuzat și m-a întristat, doar că uneori mi s-a părut repetitivă). Vă mulțumesc pentru impulsul suplimentar de a o lua la citit (și-i mulțumesc, desigur, și lui Vio că mi-a pus-o pe listă).
      Nici eu n-am citit cartea lui Llosa și, de altfel, am o grămadă de lacune de acoperit. Acum citesc Dickens, „Poveste despre două orașe”, de care mi-a făcut poftă Paul Auster în „4 3 2 1”. :)

      Ștergere
  3. Ema, îți citesc blogul de câțiva ani buni și îți apreciez mult cronicile și interviurile.
    Eu credeam că nimeni în România nu mai știe de cartea asta... Eu am aflat de ea de la cineva din Germania și am reușit să o găsesc într-un anticariat în românește. M-a fascinat și mi-a oferit o mare satisfacție intelectuală dar am devorat-o ca pe un roman de aventuri...
    Interesant să citesc și postarea de mai sus a lui Valeriu Gherghel, al cărui blog îl vizitez de asemenea, fiindcă acum citesc Războiul Sfîrșitului Lumii în ediția de la Rao... Ce lume mică ��
    Vio K.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Comentariul tău m-a bucurat tare mult! Îți mulțumesc, Vio. :)
      Într-adevăr, „Ultima lume” pare să fie foarte puțin cunoscută în România – dacă ar fi fost reeditată la o altă editură și cu o copertă mai atrăgătoare, poate că ar fi avut mai multe șanse să fie remarcată (deși sunt atâtea cărți bune care trec neobservate...). Trebuie să recunosc că, după scandalul cu traducătorii neplătiți, RAO a căpătat o faimă negativă în ochii mei. Aveau multe titluri excelente, păcat că n-au și coloană vertebrală (lansările din 2017 de la Gaudeamus sunt un alt exemplu).
      Hihi, da, uneori lumea pare atât de mică! Și eu mă minunez de unele coincidențe. :)

      Ștergere
    2. Un roman uluitor, un must read veritabil: Mario Vargas Llosa, Războiul Sfîrșitului lumii. Tot în ediția de la RAO îl citesc și eu...

      Ștergere
  4. Nimeni nu citeste ca sa stie, citeste ca sa uite.
    E. Cioran

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.