O viață de om – Robert Seethaler

„O viață de om”, de Robert Seethaler
Ed. Polirom, 2019, 164 pag., traducere de Andrei Anastasescu
Original: „Ein ganzes Leben”, 2014 | Țara: Austria, Germania

„O viață de om” este o carte simplă și discretă, al cărei efect se acumulează pe nesimțite cu fiecare pagină, pentru a-și elibera sensurile și greutatea ceva mai târziu, poate chiar după încheierea lecturii. Cel puțin așa mi s-a întâmplat mie, căci abia spre final am simțit cum povestea vieții lui Andreas Egger se prăvălește peste mine, cu toate momentele însemnate pe care Robert Seethaler le-a încifrat în paragrafe încărcate de substanță, spunând atât de mult în atât de puține cuvinte. Uneori chiar nu este nevoie de sute de pagini pentru a surprinde esența unui om și pentru a spune o poveste memorabilă, însă astfel de cărți se găsesc mai rar. „O viață de om” este una dintre ele, iar acum, că am recitit-o pentru clubul de carte, mi-am dat seama cât de iscusit și de inteligent este scrisă, cât de mult se lărgesc proporțiile cărții în contact cu mintea care o descifrează, asemenea unui boboc care înflorește brusc, dublându-și sau triplându-și dimensiunile.

Cel dintâi aspect remarcabil este tonul naratorului, calm și detașat, lipsit de exuberanță sau dramatism, astfel că povestea lui Andreas Egger pare înfășurată într-un văl cețos care atenuează senzațiile și emoțiile. Uneori mi s-a părut că percep totul în surdină, ca de la mare depărtare. Singurele care răzbat din coconul translucid al scriiturii egale sunt câteva episoade extrem de violente: un braț smuls de un copac în cădere; un copil biciuit cu o nuia udă; un câine a cărui țeastă e zdrobită de copita unui cal; cadavre cu grimase înfiorătoare, înțepenite în ghețurile rusești. Și totuși, parcă și aceste scene cumplite ajung la noi înmuiate, lipsite de ascuțimea și de brutalitatea capabile să răscolească profund, instantaneu. Însă fiecare detaliu, ostentativ sau discret, se scufundă adânc și continuă să lucreze, pentru a se închega mai târziu într-un ghem forfotitor de senzații, pe care un alt scriitor ne-ar fi făcut să le trăim pe loc.

Impresiile de care am vorbit mai sus mi-au rămas în urma primei lecturi, când am citit cartea pe nerăsuflate și n-am apucat să iau notițe. Recitirea mi-a oferit o experiență diferită: nu numai că romanul mi-a plăcut și mai mult, dar, știind dinainte ce urmează să se întâmple, de data asta am trăit totul foarte intens la nivel afectiv (și cât de tare m-a emoționat acum strigătul lui Andreas: N-o să-ți vină să crezi, Marie! Toată viața asta lungă, o viață de om!). Am remarcat detalii pe care le trecusem cu vederea, iar câteva scene m-au făcut să râd, am gustat mai mult pasajele descriptive și am fost mai atentă la salturile temporale pe care le face narațiunea. Și mi-am dat seama că micul roman are o forță ascunsă care, în funcție de fiecare cititor, poate să fie descătușată de la bun început sau, din contră, să rămână în stare latentă până la final.

„O viață de om” se deschide cu un episod straniu: în 1933, la sfârșitul iernii, Andreas Egger îl poartă în spinare pe muribundul Hannes Coarne, coborându-l de pe munte printr-o ninsoare deasă; însă cei doi nu mai ajung împreună în satul din vale, căci Hannes, cu o energie de neînțeles, o rupe la fugă înapoi pe munte, topindu-se în viscol. Stai pe loc, de moarte n-a scăpat nimeni pân-acum! îi strigă din urmă Egger, pătruns încă de vorbele păstorului, care-i povestise pe drum de Femeia Rece, cea lipsită de chip și de voce, și de frigul veșnic care roade oasele și sufletul în clipa morții. Întâmplarea grotescă e îmbibată cu un strop de realism magic, care pregătește terenul pentru două scene ce vor avea loc peste câteva decenii.

Fiecare amănunt contează în povestea condensată, redusă la esențial, care cuprinde întreaga viață a lui Andreas Egger, de la copilăria de care-și amintește doar fragmentar până la clipa morții, care îl surprinde în aceeași vale dintre munți, unde și-a petrecut cea mai mare parte a îndelungatei sale existențe. Personalitatea lui se conturează treptat din detalii mărunte și scene revelatorii, în care-i cunoaștem reacțiile și atitudinile în diverse situații prin care-l poartă marile schimbări ale secolului 20.

Petrecu nopți întregi așezat pe pragul casei pe care-l meșterise chiar el, cu ochii țintă la iarba luminată de lună de la picioarele lui, în timp ce gândurile i se învârteau în jurul propriilor neajunsuri. Nu era fermier și nici nu voia să fie. Nu era însă nici meseriaș, nici muncitor forestier și nici păstor. Ca să fie sincer, își câștiga pâinea ca un fel de salahor, ca zilier pentru toate sezoanele și ocaziile. Un asemenea bărbat era bun cam la orice în afară de rolul de soț. Femeile așteptau mai mult de la un logodnic, măcar atât își închipuia Egger că înțelege despre ele. Dacă ar fi fost după el, ar fi rămas toată viața la o margine de drum, de mână cu Marie, sprijinit de un trunchi rășinos. Acum însă nu era numai după el. Știa ce responsabilități are pe lumea asta. Voia s-o ocrotească pe Marie și să-i poarte de grijă. Un bărbat trebuia să ridice ochii pentru a privi cât mai departe în zare, dincolo de peticul îngust de pământ pe care-l muncește, îi spusese el. Și avea de gând să se țină de cuvânt. (pag. 41)

Unui bărbat poți să-i cumperi orele, poți să-i furi zilele sau să-i jefuiești toată viața. Dar nimeni nu poate să-i ia o clipă unui bărbat, nici măcar una singură, îi spune lui Andreas Egger administratorul firmei Bittermann & Fiii (același care îl întreabă cu altă ocazie: „Crezi cumva că muntele are ținere de minte?”). Iată o frază criptică, al cărei înțeles ar putea fi următorul: chiar dacă unui om îi este furată întreaga viață, nimeni nu-și poate apropria felul în care el trăiește și reacționează la ceea ce i se întâmplă, așa cum nimeni nu-i poate impune să aleagă demnitatea sau umilința, fuga sau înfruntarea, cumpătarea sau lăcomia, bunătatea sau cruzimea. Cicatricile sunt ca anii, care se înlănțuie unul de altul și doar împreună îl alcătuiesc pe om.

La final, mi-am dat seama că Andreas Egger mi-a devenit drag aproape pe nesimțite, că-mi pasă de el ca și cum ar fi o persoană reală, în carne și oase, pe care într-o vreme am cunoscut-o îndeaproape. Nu doar pentru că am fost martoră atâtor momente dificile prin care a trecut, ci fiindcă e atât de consecvent lumii căreia îi aparține și atât de împăcat cu viața pe care a trăit-o, găsind de fiecare dată o uimitoare forță lăuntrică pentru a depăși loviturile sorții și pentru a se bucura de un dar nespus de simplu: faptul de a fi în viață. Prin demnitatea lui și prin această limpezime neobișnuită în a privi lumea, Andreas Egger vădește o superioritate morală și o înțelepciune remarcabilă, ca și cum ar fi fost plămădit din altă materie decât celelalte ființe umane.

El are ceea ce alții au pierdut sau n-au avut niciodată: o legătură profundă cu natura și capacitatea de a găsi mulțumire într-o existență simplă, neîntinată de iluzia că fericirea se află mereu în altă parte, nici de frământări inutile și dorințe amăgitoare. Se adaptează schimbărilor cu o uimire tăcută, dar în esență rămâne la fel, același om modest și ferm în convingeri, conectat la o dimensiune magică a lumii și totodată capabil să stea pe propriile picioare, chiar dacă unul dintre ele este beteag. Felul lui tăcut și neostentativ de a trece prin viață nu reprezintă însă o resemnare placidă în fața sorții, nici o acceptare a unei existențe pasive și umilitoare. Viața îl aduce uneori în situații asupra cărora nu are niciun control, iar unele vise rămân imposibil de atins, dar sunt destule lucruri care-i stau în putere și pe care le înfăptuiește singur.

În vara anului 1972, Egger se afla în același loc și observa cum, mult peste capul lui, cabinele fostei Lize Albastre, cu strălucirea lor argintie, alunecau rapid și neîntrerupt, însoțite numai de un bâzâit aproape inaudibil. Sus, pe peron, ușile cabinelor se deschideau cu un șuierat prelung, lăsând să iasă o mulțime de excursioniști care se revărsau în toate direcțiile și se răspândeau pretutindeni pe munte, ca niște insecte multicolore. Egger era furios pe acești oameni nesăbuiți, care urcau de colo-colo pe grohotiș și păreau mereu în căutarea vreunui miracol ascuns. Îi venea să li se pună-n cale și să le zică părerea lui, dar nu știa, de fapt, ce să le reproșeze. În secret – măcar atât putea să admită în sinea lui –, îi invidia pe excursioniști. Îi vedea sărind peste stânci, în pantofi sport și pantaloni scurți, luându-și copiii în cârcă și râzând în fața aparatelor foto. El, în schimb, îmbătrânise, nu mai era bun de nimic și se bucura că putea încă să se deplaseze cât de cât drept. Era pe lume de atâta amar de vreme! Și văzuse cum se schimbă lumea, cum pare să se-nvârtă mai repede cu fiecare an, și se simțea o relicvă dintr-o epocă de mult îngropată, o buruiană cu spini care, atât cât mai putea, se întindea după soare. (pag. 63)

Însă cartea nu este doar despre Andreas Egger. Este și despre viața într-un sat de munte la începutul secolului 20, cu munca abrutizantă, cruzimea, violența și gesturile de bunătate atât de rare; despre războiul ce angrenează oameni care nu știu pentru ce sau contra cui luptă; despre transformările aduse de progres și rostuirea vechii lumi care dispare, fiind înlocuită de noi îndeletniciri și mentalități; despre străduința omului de a îmblânzi muntele și forța devastatoare cu care ripostează natura; despre oameni uitați, pierduți în negura vremii, și despre enigma pe care viața unui om o reprezintă pentru ceilalți; despre felul în care timpul și amintirile se transformă, schimbându-și ponderea și centrul de greutate. 

Scriitura lui Robert Seethaler a fost cea care m-a dus prima oară cu gândul la Stoner, romanul lui John Williams care a stârnit atâta interes la noi; poate că și „O viață de om” va avea parte de un astfel de destin fericit. În orice caz, ar fi interesant de trasat câteva paralele între Andreas Egger și William Stoner, pornind de la originile lor modeste și lipsa unei înclinații pentru sondarea îndelungată a propriei vieți interioare, deși destinele celor doi sunt cât se poate de diferite. Îmi amintesc câtă bătaie de cap mi-a dat încercarea de a-l înțelege pe Stoner și cum m-am afundat într-un hățiș de întrebări tot mai complicate. Lucrurile sunt mai simple în ce-l privește pe Andreas Egger, a cărui personalitate mi-a devenit ceva mai clară la a doua lectură. 

[spoilere]

Nu știu dacă e vorba de o coincidență sau dacă aceasta a fost într-adevăr intenția autorului, însă două scene din „O viață de om” m-au dus cu gândul la alte cărți pe care întâmplarea a făcut să le citesc recent. Momentul când muribundul Hannes saltă pe munte cu puteri supraomenești mi-a readus în minte un episod din Ultima lume, unde frânghierul Lycaon e surprins de Christoph Ransmayr (autor austriac) într-o scenă foarte asemănătoare. Iar regăsirea lui Hannes încastrat în gheață seamănă izbitor cu povestea pe care W.G. Sebald (autor german) o menționează în „Emigranții”, despre un ghid montan dispărut într‑o crevasă de ghețar, ale cărui rămășițe sunt descoperite șapte decenii mai târziu.

În legătură cu o altă scenă din „O viață de om” (cea în care Egger întâlnește cuplul de bătrânei rătăciți pe munte), prima mea senzație a fost că cei doi sunt niște apariții din altă lume, acea lume misterioasă care ține de natura străveche a munților și în care s-a pierdut Hannes Coarne. Însă bătrâneii se dovedesc niște simpli turiști, iar ceea ce ar fi putut fi o sclipire a unei dimensiuni magice redevine într-o clipită realitatea banală, prozaică, a unei lumi schimbate pentru totdeauna. A doua lectură nu mi-a mai trezit deloc această senzație, încât am început să mă îndoiesc de propriile mele percepții. :) Am remarcat, în schimb, situațiile în care Egger dă dovadă de intuiții aproape supranaturale, care se adaugă stratului fin de realism magic ce însoțește povestea.

Ar mai fi destule amănunte de menționat și interpretat: legătura dintre Femeia Rece și Marie; atașamentul lui Andreas pentru satul de munte unde, chiar dacă nu are pe nimeni, se reîntoarce întotdeauna; panica experiențelor netrăite, care îl cuprinde spre finalul vieții; comparațiile surprinzătoare (mâna moartei asemănată cu niște flori fragile, fața lui Marie care-i trezește amintirea unor purceluși nou-născuți, mirosind a lapte și excremente); lucrurile spuse extrem de subtil, precum excitația și sexul (p. 65) sau o posibilă sarcină (p. 67); faptul că „genul lui de bărbat trebuia să ridice ochii pentru a privi cât mai departe în zare, dincolo de peticul îngust de pământ pe care-l muncește”; dacă atitudinea lui Andreas Egger în fața sorții poate fi pusă pe seama capacităților sale mentale. Însă despre toate acestea sper să discutăm la clubul de lectură.

[spoilere]