Jurnal de lectură – februarie (2019)

În februarie s-au întâmplat două lucruri notabile:

1. Prin nu știu ce minune, am reușit să citesc mai mult decât anul trecut pe vremea asta, iar calitatea lecturilor a crescut simțitor. Ba am reluat și obiceiul de a nota impresii în timp ce citesc, fapt de care sunt tare mulțumită. Finger crossed ca lucrurile să se mențină așa până în decembrie (măcar în ce privește calitatea lecturilor).

2. Clubul de lectură de care vă spuneam în ianuarie a căpătat nume și o formă concretă: este vorba de Bibliobibuli, clubul de carte de la Cărturești. Prima întâlnire va avea loc pe 26 martie, când vom discuta despre „O viață de om”, de Robert Seethaler. Toate locurile au fost rezervate rapid, mai rămâne doar să mă achit onorabil de rolul de gazdă, care-mi dă emoții încă de pe acum. Este, oricum, o experiență nouă și sunt foarte curioasă cum va decurge întâlnirea.

Deocamdată, principala problemă de care mă lovesc pare să fie alegerea cărții pentru club. O carte nici foarte lungă, nici apărută acum mulți ani, nu neapărat perfectă, dar în niciun caz proastă, una care nu va fi pe gustul tuturor, dar are destule puncte de plecare pentru discuții. Genul de carte remarcabilă, care lasă urme. Am început să iau la puricat site-urile editurilor și să urmăresc noile apariții, dar cartea ideală se lasă greu descoperită. Un lucru este cert: nu te poți încrede în cuvintele de laudă de pe coperta a patra, poate nici în premiile literare, și cu atât mai puțin în bloggerii care scot cărțile „la expus” pe taraba Instagramului. Singurul barometru apropiat de realitate rămâne Goodreads, unde lumea-și spune părerea despre carte – iar uneori am noroc să fi fost citită de oameni în ale căror gusturi pot avea încredere.

11 februarie

Am terminat „Rătăcitorii” Olgăi Tokarczuk la țanc pentru Salonul literar găzduit de La petite bouffe, dar la întâlnire n-am mai ajuns, din cauza unei tuse afurisite care m-a chinuit mai bine de o săptămână. În schimb, am reușit să scriu o cronică pe blog (de găsit aici). Sper să ajung la următorul salon, pe 12 martie, când se discută despre „Vara în care mama a avut ochii verzi”. Am citit deja cartea Tatianei Țîbuleac (primită în dar de la Andreea) și mi-a plăcut, dar habar n-am ce aș putea să spun despre ea, în afară de faptul că povestea e interesantă (și foarte emoționantă, pe alocuri), iar scriitura zbârnâie de creativitate (uneori prea mult, după părerea mea), dar cumva am rămas detașată și nu m-am putut lăsa înghițită de toată drama care se desfășoară într-o revărsare de comparații și metafore. Pe scurt, nu mi s-a părut o carte wow, așa cum mă așteptam după atâtea reacții extaziate – dar e o poveste care merită citită, fără îndoială.

16 februarie

Am avut mare noroc cu blind date-ul meu din februarie, pentru că „Ultima lume”, de Christoph Ransmayr, pe care am cules-o de la bibliotecă fără să fi auzit de carte sau de autor, s-a dovedit o lectură excelentă, care mi-a depășit cu mult așteptările, deși eram cât pe ce s-o abandonez (mai multe impresii găsiți în cronica de pe blog).

Nu la fel de norocoasă am fost cu cealaltă carte împrumutată („Pădurea nopții”, de Djuna Barnes), pe care, culmea, îmi doream de multă vreme să o citesc. Încă de când am auzit prima oară de „Nightwood”, mi-o imaginam ca pe o lectură dificilă și stranie, care trebuie să ascundă niște chestii nemaipomenite. Primele 15-20 de pagini au mers strună, dar entuziasmul meu a luat-o la vale în momentul apariției unui personaj cu gură bogată, ale cărui monologuri mi s-au părut absconse și plicticoase (e vorba de doctorul Matthew O'Connor). Citeam și nu înțelegeam mare lucru, dar nici nu mă interesa să descifrez ce vrea să zică personajul. Am răsfoit cartea, am dat de alte monologuri similare, mi-am zis să perseverez, dar n-a mers: pur și simplu mi se tăiase tot cheful să continui lectura. Poate că o să reiau cartea peste câțiva ani și-atunci o să am mai multă răbdare, cine știe?

Când am returnat cărțile la biblioteca din Parcul Bazilescu, m-am plimbat printre rafturi și mi-a sărit în ochi o carte de Danilo Kis, „Clepsidra”, pe care o aveam în lista de dorințe de pe Gr, fără să am habar că a fost tradusă la Univers în 1987. Bine, multe cărți îmi doresc eu și puține reușesc de fapt să citesc, dar am trăit o clipă de bucurie văzând-o acolo, la îndemână, știind că pot să mă întorc în altă zi s-o iau la citit.

Ah, iar pe 16 februarie a apărut în Irish Times recenzia lui Declan la „Adèle”, de Leïla Slimani, carte publicată și la noi în 2018 cu titlul „În grădina căpcăunului”. Sunt tare bucuroasă pentru Declan, care a început colaborarea cu Irish Times la finalul anului trecut, când a scris despre „At Dusk”, de Hwang Sok-yong.

20 februarie

După ce am văzut recomandarea lui Bogdan-Alexandru Stănescu de pe pagina lui de Fb, am luat imediat la citit „O viață de om”, de Robert Seethaler, care s-a dovedit într-adevăr o lectură aparte – iar în urma unei decizii spontane, m-am hotărât să o aleg pentru clubul de carte (inițial mă gândisem la „Zuleiha deschide ochii”, pe care nici acum n-am apucat s-o citesc).

În timp ce scriam rândurile astea, am înțeles ceva despre mine – e vorba de o reacție inconștientă legată de felul cum receptez eu o lectură și un semn că, cel puțin pentru mine, a fost o carte foarte bună sau măcar una care mi-a stârnit tot felul de gânduri și reacții, chiar dacă a avut și unele minusuri. Mă refer la faptul că unele cărți îmi trezesc impulsul de a scrie despre ele îndată ce le-am terminat sau chiar în timpul lecturii. Așa am pățit cu „Rătăcitorii” și „Ultima lume” (despre care am început să scriu după prima sută de pagini) și același lucru s-a întâmplat și în cazul romanului „O viață de om” (am notat deja o grămadă de impresii, mai rămâne să le leg într-un text coerent).

***

Tot cu gândul la clubul de lectură, am fost curioasă ce cărți notabile se anunță în 2019 și am dat peste câteva liste (aici, aici și aici), unde mi-au atras atenția următoarele titluri:

• „Machines Like Me”, de Ian McEwan – o Londră alternativă a anilor 1980, unde un cuplu e prins într-un triunghi amoros cu o ființă artificială. 
• „The Testaments”, de Margaret Atwood – o continuare la „The Handmaid’s Tale”, narată de trei femei, la 15 ani după povestea lui Offred. S-ar părea că e evenimentul literar al anului.
• „Frankissstein”, de Jeanette Winterson – o reinterpretare a cărții lui Mary Shelley, care abordează teme legate de tehnologie și ființă. 
• „Black Leopard, Red Wolf”, de Marlon James – romanul ăsta, care dă startul unei trilogii fantastice într-o Africă mitică, mă tentează mai mult decât „A Brief History of Seven Killings”. Unii zic că trilogia este un fel de GoT african. 
• „The White Book”, de Han Kang – mie-mi place Han Kang din ce în ce mai mult, deși nu toată lumea gustă poveștile ei dure și stranii. Naratoarea, urmărită de moartea surorii ei la numai două ore după naștere, meditează asupra culorii albe și a fragilității spiritului uman. 
• „Olive, Again”, de Elizabeth Strout – continuarea romanului „Olive Kitteridge”, care a luat Pulitzerul pentru ficțiune în 2009 (am scris despre el aici).
• „The Porpoise”, de Mark Haddon – o fetiță nou-născută, singura supraviețuitoare a unui accident aviatic, e crescută de tatăl ei într-o izolare totală. Cartea a fost inspirată de povestea lui Pericle.
• „Lanny”, de Max Porter – despre un sat englezesc, un băiețel neobișnuit și o prezență fantastică din trecut.

Plus alte cărți, cu autori mai mult sau mai puțin cunoscuți (m-aș lungi prea mult dacă aș adăuga la fiecare câte o descriere, dar toate titlurile astea mi se par promițătoare):

• „Mouthful of Birds”, de Samanta Schweblin 
• „Lost Children Archive”, de Valeria Luiselli 
• „On Earth We’re Briefly Gorgeous”, de Ocean Vuong
• „You Know You Want This”, de Kristen Roupenian 
• „Sea Monsters”, de Chloe Aridjis
• „An Orchestra of Minorities”, de Chigozie Obioma 
• „Gun Island”, de Amitav Ghosh
• „The Dreamers”, de Karen Thompson Walker
• „The Memory Police”, de Yoko Ogawa 
• „The Eighth Life”, de Nino Haratischwili
• „To Calais, in Ordinary Time”, de James Meek 
• „The Secrets We Kept”, de Lara Prescott
• „Women Talking”, de Miriam Toews
• „Miracle Creek”, de Angie Kim
• „Mostly Dead Things”, de Kristen Arnett
• „The Other Americans”, de Laila Lalami
• „Gingerbread”, de Helen Oyeyemi

23 februarie

Într-o seară în care corăbiile mi se cam înecaseră, am început mai multe romane și nimic nu mi-a fost pe plac (nu mă îndoiesc că toată lumea trece din când în când printr-o astfel de stare de moftureală): 

– „Milkman”, de Anna Burns, care a luat Man Booker în 2018 (deși vocea naratoarei nu e tocmai atrăgătoare și uneori repetă aceleași idei, am avansat până la capitolul al doilea, dar am început să-mi pierd interesul când povestea s-a tot învârtit în jurul unei bucăți de Bentley. O s-o reiau, cu riscul de a-mi pierde vremea – am observat că romanul a stârnit păreri foarte diferite –, fiindcă sunt curioasă unde mă va duce istoria asta cu maybe-boyfriend și cu milkman care nu e milkman); 

– „Idiotul” lui Dostoievski (începutul m-a prins, dar în același timp nu prea aveam chef să mă înham la un roman atât de lung, plus că am făcut greșeala să citesc o recenzie în care prințul Mîșkin era asemănat cu Iisus și mi-am zis: știi ce, vreau ceva mai vesel, o să-l citesc cu altă ocazie); 

– „Poveste despre două orașe” (Archie Ferguson din „4 3 2 1” mi-a făcut poftă de Dickens și am zis să citesc cartea în original, dar m-am trezit în mijlocul unui limbaj străin, foarte greu de descifrat: engleza pe care-o știu eu nu m-a ajutat să înțeleg vocabularul și sintaxa din „Tales of Two Cities”, așa că am lăsat baltă romanul după primele pagini, însă nu înainte de a mă extazia în fața frazei de început, scrisă într-o engleză pe înțelesul meu: „It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness, it was the epoch of belief, it was the epoch of incredulity, it was the season of Light, it was the season of Darkness etc.”. Între timp, am început cartea în română și am trecut deja de jumătate, merge strună.); 

– „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao” (primită în dar de la Alin; cu siguranță o să revin la ea, fiindcă vreau de multă vreme să o citesc, dar pe moment n-a reușit să mă smulgă din lehamite).

În cele din urmă, am deschis într-o doară „Speranța: o tragedie”, iar romanul lui Shalom Auslander s-a dovedit antidotul perfect pentru starea de ciufuțenie care-mi ruina cheful de lectură. E o carte tare trăznită, cu situații absurde și probleme serioase tratate cu ireverență. Pe mine m-a făcut să râd, dar am constatat ulterior că unii cititori n-au gustat deloc umorul lui Auslander. Și iată că am reușit să mai citesc încă o carte din lista primită de la Vio, lucru de care mă mir și eu. 

P.S.: Adaug aici și ce-am mai scris în ultima vreme pe blogul Editurii Art:

O recenzie la „Dick Ochi-de-mort”, de Kurt Vonnegut (aici) 

O recenzie la „4 3 2 1”, de Paul Auster (aici) 

O listă cu cinci cărți în care dragostea nu învinge întotdeauna (aici) 

Am tradus un interviu și un articol despre Lucia Berlin, dar nu-mi vine să cred că articolul e atât de lung, oare chiar am tradus atât de mult? A apărut în două părți (prima parte este aici). Interviul poate fi citit aici. 

Un articol despre viața lui Hans Fallada (aici) 

Câteva impresii despre „Viața secretă a marilor artiști” (aici)