Jurnal de lectură – aprilie (2019)

miercuri, 8 mai 2019

Ce-o fi și cu chestia asta? Aflați mai jos. :D

Aprilie a fost o lună destul de neprielnică pentru lectură: am terminat doar trei cărți, am început alte două și nu m-am achitat nici de jocul literar, deși speram să găsesc timp pentru „Laur” în preajma sărbătorilor de Paști, când tema cărții lui Vodolazkin s-ar fi potrivit de minune. Asta e, lectura se reportează, la grămadă cu provocarea din mai, deși nici luna care a început nu se anunță prea generoasă cu timpul de citit. Ce-i drept, am neglijat literatura și fiindcă în aprilie m-a lovit o pasiune fulgerătoare: aceea de a studia stilurile arhitecturale din București. Mi-am dorit dintotdeauna să pot descifra o clădire – dacă e Art Deco, sau neoromânească, sau altceva –, însă până acum n-am prea avut succes cu documentarea și am rămas cu impresia că lucrurile sunt extrem de complicate.

carti despre Bucuresti
Cărțile despre București împrumutate de la filiala Nichita Stănescu

Dar când m-a lovit pasiunea, m-a lovit bine. S-a întâmplat cu câteva zile înainte de clubul de lectură Bibliobibuli: în loc să fiu om responsabil și să mă pregătesc din timp pentru club, eu am plecat în expediție spre biblioteca Nichita Stănescu, unde găsisem câteva cărți despre clădirile din București. A fost prima mea vizită la filiala din Crângași, deși e biblioteca cea mai apropiată de casă (rectific: am găsit o filială și mai aproape, la doar 15 minute de mers pe jos, lângă Gara Basarab – habar n-aveam de existența ei). Am rămas uimită văzând numărul impresionant de volume de la Nichita, chiar nu mă așteptam la rafturile astea pline. Deci nu prețul ridicat al cărților e de vină pentru rata scăzută de lectură, cel puțin nu în București, unde încă există biblioteci de cartier din care poți citi liniștit până la adânci bătrâneți, fără să cheltui niciun leu pe cărți.

biblioteca Nichita Stănescu Crângași Bucuresti
La biblioteca Nichita Stănescu din Crângași

Venisem cu o listă pregătită dinainte, dar cartea lui Narcis Dorin Ion, „București: memoria unui oraș”, parcă intrase în pământ. Cele trei doamne bibliotecare n-au reușit să o găsească, deși au scotocit prin rafturi și prin depozit, de unde mi-au scos, în schimb, „Străzi vechi din Bucureștiul de azi”, pe care n-o aveam pe listă. Și tocmai cartea lui Alexandru Ofrim s-a dovedit o mică comoară de istorioare pitorești și amănunte inedite, din care povestea orașului se dezvăluie într-un mod plăcut și atrăgător, mai apropiat de literatură decât de un manual de istorie. Sunt și fotografii, recente sau de arhivă (domnul Ofrim pare să aibă o mare simpatie pentru pisici, sunt cel puțin cinci poze în care nu clădirea e vedeta, ci o felină), plus o bogăție de informații, astfel că nu prea are rost să-mi scot notițe, ci mai degrabă mi-aș dori să am cartea asta în bibliotecă. Din păcate, observ că a cam dispărut din librării, am mai găsit-o doar pe Cartepedia.

„Străzi vechi din Bucureștiul de azi” Alexandru Ofrim
Pagini din „Străzi vechi din Bucureștiul de azi”, de Alexandru Ofrim

De Narcis Dorin Ion am găsit albumul „Reședințe și familii aristocrate din România”, la care în ultima clipă am renunțat, cântărea o tonă și împrumutasem deja cam multe cărți. Oricum, mi se pare grozav că astfel de volume, cu prețuri adeseori prea mari pentru bugetul unui om de rând, pot fi găsite la bibliotecă și luate acasă. Când a văzut că sunt interesată de clădirile din București, una dintre bibliotecare mi-a povestit despre perioada când a lucrat la o filială de lângă fosta ambasadă a SUA, într-o casă veche și frumoasă, cu lift pentru mâncare și încăperi decorate superb (ce mult mi-ar fi plăcut să văd interiorul acelei case!). Clădirea a fost retrocedată și doamna, care lucrase acolo timp de cincisprezece ani, s-a mutat la filiala din Crângași.

Câteva cuvinte și despre celelalte cărți luate de la bibliotecă: pe două dintre ele le-am citit de fapt zilele astea, după ce mi-am dat seama, panicată, că se apropie termenul de restituire (a mai rămas doar „Enigmele Bucureștilor”, de Simion Săveanu). „București-arhipelag. Demolările anilor ’80: ștergeri, urme, reveniri”, descoperită tot la fața locului, e o călătorie destul de dureroasă printr-un București care nu mai există. Cristian Popescu a fotografiat străzi și clădiri care urmau să fie demolate, asumându-și riscuri serioase (în câteva rânduri, a fost dus la interogatoriu și filmele i-au fost confiscate), iar albumul reunește texte și imagini grupate pe diferite zone: Piața Unirii, Calea Rahovei, Piața Sf. Vineri etc. Mi-ar fi plăcut ca unele fotografii să fie la o dimensiune mai mare (detaliile sunt greu de distins și nici machetarea nu e cea mai potrivită), iar pentru cei nefamiliarizați cu locurile ar fi fost utilă o hartă pe care să fie indicat perimetrul clădirilor dispărute. A fost dificil să-mi imaginez cam pe unde se găsea Spitalul Brâncovenesc sau Piața Căuzași, căci topografia din zilele noastre e complet schimbată.

Fotografii Cristian Popescu „București-arhipelag. Demolările anilor ’80: ștergeri, urme, reveniri”
Fotografii de Cristian Popescu în „București-arhipelag. Demolările anilor ’80: ștergeri, urme, reveniri” 

Primul volum din „Case și oameni din București” (pe al doilea îl am în bibliotecă) reunește articole și eseuri pe care Andrei Pippidi, profesor și istoric, nepot al lui Nicolae Iorga, le-a publicat în Dilema veche prin 2007 (am dedus că în 2007, fiindcă articolele nu sunt datate). În multe dintre ele, Pippidi (care, între 1997 și 2001, a fost și președinte al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice) atrage atenția asupra unor clădiri neglijate care ba au ajuns într-o stare avansată de degradare, ba sunt amenințate cu demolarea sau cu vecinătatea unor coloși din beton și sticlă, în ciuda faptului că de istoria lor se leagă unul sau mai multe personaje ilustre ale secolelor 19-20. Am citit cartea cu Google maps la îndemână, pentru a căuta casele și a vedea ce s-a întâmplat cu ele între timp. Unele au fost restaurate, altele nu mai există. Și-așa e revoltător când vezi cu ochii tăi ce se întâmplă cu moștenirea arhitectonică a orașului, atâta cât a mai rămas în urma cutremurelor și a distrugerilor comuniste (deși nici cei din guvernările anterioare n-au cruțat clădirile vechi care le încurcau planurile de sistematizare), dar să citești în detaliu despre istoria acestor case neglijate sau dispărute e de-a dreptul dureros.

„Case și oameni din București” Andrei Pippidi
„Case și oameni din București” (volumul unu), de Andrei Pippidi

Închei polologhia despre București cu anunțul că mi-am deschis un blog dedicat fotografiilor de arhitectură, numit – cât de previzibil! – Plimbările Emei. S-ar putea ca o vreme să public mai des acolo decât aici, pentru că noua pasiune mă entuziasmează peste poate și știu că n-o să am liniște până nu-mi fac un pic damblaua.

La începutul lunii am citit „Un caz foarte straniu: doctorul Jekyll și domnul Hyde”, apărută la Art în colecția „Clasici ilustrați”, cu fotogravuri realizate de Charles Raymond Macauley, un ilustrator american de la începutul secolului 20. Am și scris despre carte pe blogul editurii, aici. Ca mai toată lumea, știam despre ce e vorba în cartea lui Robert Louis Stevenson și eram convinsă că o citisem în adolescență, dar s-a dovedit că mă înșelasem. Oricum, și la „bătrânețe” am citit cu plăcere povestea, care m-a încântat prin structură, concizie și atmosfera sumbră a Londrei victoriene. 

Am săpat un pic după informații și am aflat de un documentar realizat de BBC Scotland, în care scriitorul Ian Rankin a identificat casa doctorului Jekyll ca fiind clădirea londoneză ce i-a aparținut chirurgului scoțian John Hunter, a cărui impresionantă colecție anatomică poate fi văzută astăzi la muzeul Hunterian din Edinburgh. Una din sursele de inspirație a lui Stevenson pare să fi fost Deacon Brodie, tâmplarul din Edinburgh care în timpul nopții ducea o viață incognito de spărgător. Nu eram la curent cu aceste informații când am vizitat Edinburgh, deși am fost la muzeul Hunterian și citisem despre Deacon Brodie (un personaj emblematic al orașului, a cărui legendă e la fel de vie și astăzi). Din păcate, deși e la liber pe site-ul BBC, documentarul poate fi văzut doar de cei care locuiesc în UK – vă invidiez, pare foarte fain (îl găsiți aici).

„Un caz foarte straniu: doctorul Jekyll și domnul Hyde” Robert Louis Stevenson Art
Coperta cărții & o fotogravură de Charles Raymond Macauley

Tot pe la începutul lui aprilie am ajuns pentru prima oară la Viena. Abia am avut timp să mă documentez despre ce se poate vedea prin oraș și n-am apucat să sap după informații cu temă literară (la prima vedere, nici nu păreau să fie prea multe locuri de acest gen, de pildă n-am găsit case memoriale, cu excepția muzeului dedicat lui Freud, care oricum era închis în perioada respectivă). Am vrut să merg pe urmele Olgăi Tokarczuk și să vizitez Josephinum (despre care vorbește în „Rătăcitorii”), dar și acesta era închis; nu mi-au rămas decât două biblioteci, cea veche și cea nouă, pe care am reușit să le văd. Foarte ciudat e că n-am pus piciorul în niciun anticariat, fiindcă ori nu-mi răsăreau în cale, ori erau închise când ajungeam prin zonă. Oricum, șansele de a găsi cărți în engleză care să mă intereseze erau destul de mici.

Înainte de plecare am verificat pe Goodreads ce autori austrieci citisem până acum și am realizat că anul ăsta am citit doi (Robert Seethaler cu „O viață de om” și Christoph Ransmayr cu „Ultima lume”), iar în anii din urmă citisem câte o carte de Zweig, Jelinek, Thomas Bernhard și Viktor Frankl. Sper să găsesc timp pentru a scrie un articol literar despre Viena, deși, după cum se prezintă lucrurile, mai degrabă o să pun câteva instantanee vieneze pe blogul cu plimbări (sau poate nici atât).

Biblioteca Națională Austria
Biblioteca Națională a Austriei, o minunăție

A doua carte citită în aprilie a fost „Cântecul lui Solomon”, de Toni Morrison, pe care am luat-o de la zero, cu toate că în martie ajunsesem cam pe la pagina o sută. De fapt, a fost vorba de un maraton de lectură: într-o zi de boleală am citit de dimineață până seara, lucru care mi se întâmplă foarte rar. Mi-a plăcut mult povestea imaginată de Morrison, mai ales că are o tentă de realism magic, dar și stilul autoarei, deși am înțeles că romanul e diferit de celelalte cărți ale ei, având o narațiune oarecum ordonată cronologic și un protagonist masculin. Am alternat un e-book în engleză cu traducerea românească, fiindcă îmi doream s-o citesc pe Morrison în original – într-adevăr, scrie foarte mișto și e una din autoarele la care vreau neapărat să revin (nu-mi explic cum de n-am citit până acum măcar „Beloved”, deși o am pe listă de multă vreme).

„Cântecul lui Solomon” Toni Morrison
„Cântecul lui Solomon”, de Toni Morrison, pozată în Grădina japoneză

Am lăsat „Camera lui Giovanni” pentru zilele dinaintea clubului Bibliobibuli, ca să nu se învechească impresiile. Eram convinsă că o să termin cartea în câteva ore, însă lectura s-a întins pe parcursul a trei seri (e drept că am și notat o mulțime de impresii și am scos vreo douăzeci de întrebări pentru club), încât părea să fie cartea fără fund și fără capăt, deși are doar vreo 180 de pagini. Nici vorbă să mă plictisesc, cu toate că romanul lui Baldwin nu excelează în acțiune, în schimb are o sumedenie de idei și reflecții care-ți pun neuronii în mișcare. N-am mai apucat să scriu o recenzie, dar poate o voi face într-o zi, când mai slăbește pasiunea arzătoare pentru arhitectură.

„Camera lui Giovanni” James Baldwin

La club am fost la fel de emoționată, dar trag speranța că mă voi relaxa pe măsură ce mă mai obișnuiesc cu rolul de moderator. De data asta am avut-o ca invitată pe Elena Marcu, traducătoarea cărții și una din fondatoarele editurii Black Button Books, astfel că discuția a fost destul de animată. La următorul club, pe 27 mai, vom vorbi despre „Tunelul” lui Sabato – dacă vă tentează cartea, vă puteți rezerva un loc la adresa inscrieri@carturesti.net. Sper doar să nimerim o seară frumoasă și caldă și să ne întâlnim în sfârșit în grădină.

clubul de lectura Bibliobibuli Cărturești
Scaunul gol din stânga a fost ocupat de o cititoare care nimerise la alt club de lectură,
ținut în mansarda Cărturești, și până s-a prins ea că nu se află în locul potrivit,
noi discutam de o oră despre „Camera lui Giovanni”. :)

Pentru blogul editurii Art am scris o recenzie despre cartea lui Primo Levi, Mai este oare acesta un om?”, și o prezentare, cu scurte fragmente, a volumului „Axolotul. Povestiri cu cronopi și glorii”, de Julio Cortázar, plus o listă cu cărți despre animale. Fiindcă „Emigranții” mi-a plăcut foarte mult, am citit câteva interviuri cu W.G. Sebald și am tradus unul dintre ele pentru blogul editurii. De fapt, este ultimul interviu al autorului, în care vorbește despre copilăria în Germania și ignoranța cu privire la ce se întâmplase înainte de 1945, despre pasiunea pentru fotografiile vechi și despre felul cum abordează tema Holocaustului. Cu fiecare articol pe care îl traduc, îmi crește pofta să mă apuc de o traducere literară, deși habar n-am când aș mai găsi timp și pentru asta. 

11 comentarii

  1. Nu prea am intrat în joc luna trecută. De fapt am intrat, dar nu l-am terminat :)) Mi-a fost imposibil să citesc Un veac de singurătate. Poate am fost eu foarte aglomerată, obosită...nu ştiu. Cert e că reciteam un fragment de două ori şi tot ciudat mi se părea. Na...nu e pentru mine. Trec la următoarea provocare, să vedem ce fac în mai :))

    Mi se pare foarte interesant noul tău blog. Nu mă pricep deeeloc la arhitectură. Uitându-mă la pozele tale îmi ziceam: aaaa, uite, chiar e o broască :))) Promit că o să deschid ochii mai bine şi prin oraşul meu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uf, ce păcat, poate că n-a fost totuși cel mai bun moment pentru cartea lui Marquez. Sper să-i mai dai o șansă după o vreme, gusturile și percepțiile se mai schimbă de-a lungul anilor. Măcar ai încercat. :)

      Eu m-am hotărât să abordez în mai un volum (sau două) cu poeme, fiindcă citesc extrem de rar poezie. Și dac-aș citi câte un poem la cafeaua de dimineață, tot aș reuși să mă achit de provocare. :)) Sper să ajung și la „Laur”, deși primăvara asta are un efect tare ciudat asupra mea, parcă nu mai am același chef de lectură.

      Hihi, cu siguranță o să observi detalii interesante prin orașul tău, dacă ești acea Marina la care mă gândesc. :D

      Ștergere
  2. Am avut o luna catastrofala în privinta lecturilor (si nu numai...). Dar am reusit sa citesc în franceza "Le mystère Henri Pick" de David Foenkinos. E ingenios construita, elegant scrisa, cu o doza considerabila de ironie si auto-ironie - mi-a placut. Independent de asta, am mai dat peste un fan al Rosei Ausländer, prilej neasteptat de bucurie.

    Zile senine!
    E.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îmi pare rău să aud că n-ai avut o lună prea grozavă, E... Sper ca în mai să ai parte numai de experiențe pozitive. :)
      Mi-a atras și mie atenția cartea lui Foenkinos, mă bucur să aud că merită citită.
      Hihi, ai putea să faci o pagină dedicată Rosei Auslander, cu poemele în original și traduse, poate așa aduni laolaltă mai mulți fani ai autoarei. :)

      Ștergere
  3. Multumesc pentru urari, iata ca-si fac efectul! Citesc o bijutierie de carte, "O vara la tara" de J.L. Carr, care îmbina vara, literatura si arhitectura. O recomand cu caldura, e perfecta pentru o iesire campestra cu oprire la biserici care adapostesc cu fresce medievale.
    Zile senine, cu plimbari si lecturi frumoase!
    E.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur mult că viața a devenit mai luminoasă! :D
      Hihi, în ton cu comentariul tău, duminică am fost într-o călătorie înapoi în timp: am vizitat Biserica Mărcuța (a doua ca vechime din București, datează din 1587) și Biserica Fundenii Doamnei (din 1699), care e o bijuterie (am pus câteva fotografii pe Instagram, de fapt apar și în partea de jos a blogului).
      Da, mi-a plăcut și mie cartea lui J.L. Carr, am și scris despre ea. Are o atmosferă aparte. Cred că lectura asta ar fi fost mult mai potrivită acum, când mi s-a trezit interesul pentru picturile și sculpturile din bisericile vechi. :)
      Uf, am rămas datoare cu un alt răspuns, o să revin cât de curând.

      Ștergere
  4. Ca sa ramânem la biserici & catedrale: am mai descoperit o carte minunata, The Tidal Zone de Sarah Moss. E un roman despre fragilitate si curaj, în care se întretaie povestea unei familii confruntate cu probleme de sanatate cu povestea bombardarii si reconstructiei catedralei din Coventry. Mi-a placut mult de tot.
    Si-am reusit sa citesc si odiseea lui Daniel Mendelsohn, motiv pentru am acceptat 2 joburi noi, pentru a strânge bani de-o croaziera cu familia pe urmele lui Ulise :-)
    Acum ma grabesc sa-mi iau "Educated" de la biblioteca, ca din iulie nu cred c-o sa-mi mai ramâna timp pentru literatura.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, îți doresc mult spor la strâns banii pentru croazieră! :D Chiar azi am cumpărat cartea lui Mendelsohn, îmi atrăsese atenția de când era în pregătire și văd că impresiile despre ea sunt foarte bune.

      Am început prin primăvară „Educated”, cartea m-a prins, dar au intervenit alte chestii și am amânat lectura pentru cine știe când. Vara asta nu se dovedește foarte prielnică pentru lectură, cred că abia spre toamnă-iarnă o să revin la programul meu obișnuit (sau poate că nu - abia aștept să am ceva timp pentru a citi câteva cărți despre istoria românilor, subiect care pentru mine e o mare nebuloasă).

      De Sarah Moss îmi doream „Names for the Sea”, pentru că este despre Islanda, una din slăbiciunile mele literare. Nu mă gândisem să trec pe listă „Tidal Zone”, mulțumesc pentru recomandare, E.! Îți doresc o vară cât mai faină. :)

      Ștergere
  5. Sa citesti cartea virtula "Bucuresti - o poveste ilustrata (1918-1947)"
    E cea mai completa carte despre Bucurestiul interbelic si perioada razboiului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O s-o citesc, Florin. :) Am căutat-o azi prin foldere, fiindcă nu mai știam unde am pus-o. După ce mă întorc din concediu, mă apuc de ea. :)

      Ștergere
  6. Frumos blog-ul, sa ne postezi mai des :)

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.