Trei etaje – Eshkol Nevo

joi, 29 martie 2018


recenzie carte Trei etaje de Eshkol Nevo

► „Trei etaje”, de Eshkol Nevo ◄
Ed. Humanitas, 2017, 292 pag. | Traducere: Ioana Petridean
Titlul original: „Shalosh Komot”, 2015 | Țara: Israel


Am auzit multe păreri bune despre „Trei etaje”, dar, nu știu de ce, mă așteptam să fie o carte un pic dulceagă și superficială. N-a fost deloc așa. Chiar și atunci când vorbește despre dragoste și relația de cuplu din perspectiva unei femei, Eshkol Nevo se menține în limitele unei proze echilibrate, fără a face exces de sentimentalisme și fără a întinde limita credibilității. În plus, autorul a reușit să mă uimească prin felul convingător și veridic de a se transpune în pielea și în mintea unui personaj feminin. De la frustrările maternității la tensiunile care apar în cuplu, de la grija excesivă pentru copii la rănirea lor în feluri subtile, Eshkol Nevo surprinde cu finețe universul complex și complicat al sufletului feminin, creând personaje vii, autentice, în care te recunoști sau cel puțin îi recunoști pe alții, anulând astfel granița dintre ficțiune și realitate.

Cartea m-a captivat imediat, am uitat repede de rețineri și am citit-o practic pe nerăsuflate, atât de tare m-au prins poveștile lui Eshkol Nevo, cu ale sale personaje bine individualizate, care par să se desprindă din pagină. Pe parcurs, una sau alta dintre proze părea să devină favorita, însă acum, la ceva timp de când am terminat lectura, n-aș mai putea spune care dintre ele mi-a plăcut cel mai mult. Fiecare are o forță a ei, un ceva special care o face să stea pe propriile picioare, o narațiune impecabil construită, cu o scriitură naturală și fluidă, lipsită de detalii inutile sau fraze pompoase. Autorul aduce alte și alte elemente interesante, uneori aruncă un văl de mister (mi-a plăcut aerul de ambiguitate din primele două povestiri, faptul că nu știm cu certitudine ce s-a întâmplat), alteori deschide o fereastră spre cadrul mai vast al vieții în Israel, oferindu-ne pulsul unei societăți care se conturează treptat, din fragmente disparate.

O vreme, a doua proză s-a aflat la urmă în ordinea preferințelor mele, dar, recitind mai multe paragrafe, mi-am dat seama cât de bine e scrisă și cu câtă abilitate a surprins autorul stările sufletești proprii unei femei: invidia, împletită cu afecțiune și admirație, stârnită de fericirea celei mai bune prietene, sentimentele contradictorii trezite de condiția de mamă, căutarea permanentă a unui lucru special care-i va aduce împlinirea. În final, trei din cele patru citate pe care le-am ales sunt chiar din această proză. [spoiler] Excelente mi s-au părut și pasajele în care Hani se privește prin ochii soțului, prezentând o cu totul altă perspectivă asupra relației lor și a problemelor cu care se confruntă, cu o uimitoare luciditate și înțelegere; probabil că Hani e capabilă de această analiză în oglindă prin prisma unei minți care se dedublează – tulburarea psihică de care i-a fost mereu teamă, deși nu e foarte clar dacă e vorba de o boală închipuită sau de una reală. [spoiler]

Când am scris, împreună cu Nomi, o listă „a lucrurilor pe care nu le vom face niciodată” – nu ne vom căsători niciodată cu cineva pe care nu-l vom iubi, niciodată nu vom invita prieteni la noi acasă vineri seara ca să discutăm despre politică, niciodată nu vom decide în locul copiilor noștri ce cursuri extrașcolare să urmeze, niciodată nu-i vom obliga să facă teme în vacanță, nu vom părăsi niciodată Ierusalimul, cu excepția perioadei în care ne vom efectua stagiul militar, pentru că atunci nu vom avea de ales, nu vom lucra niciodată mai mult de șase luni într-un loc pe care-l urâm, niciodată nu vom alege o masă la restaurant, în defavoarea unui concert rock, niciodată nu ne vom fura una alteia iubiții, nu vom înceta niciodată să fim prietene. Și deodată mă gândesc: Pentru că Nomi a murit de tânără, nu a fost nevoită să încalce nici una dintre aceste promisiuni. Și mă mai gândesc: Am scris lista asta mult prea devreme. Încă nu știam ce avea să ne aștepte, ce nevoi vom avea când vom deveni femei în toată firea. (pag. 94-95)

M-a surprins faptul că „Trei etaje” este o carte morală. Am remarcat asta în contextul literaturii care militează mai mult sau mai puțin subtil pentru relaxarea tabuurilor și a normelor sociale – și mă refer în primul rând la infidelitățile conjugale, care tind să nu mai fie văzute cu atâta indignare ca odinioară. Personajele lui Eshkol Nevo sunt prinse în tot felul de dileme morale, iar comportamentul lor nu este întotdeauna corect și exemplar, însă adulterul reprezintă pentru ele o graniță greu de încălcat, un act de o gravitate aparte, care le va schimba invariabil existența. „Cât de mult te izolează infidelitatea”, spune unul dintre personaje, adăugând: „După ce ai trăit vreme de douăzeci de ani cu o femeie, nu mai știi unde te termini tu și unde începe ea. Iar dacă te părăsește, pleacă cu tot cu tine”. Mi s-a părut interesantă această imagine a cuplului în care granițele dintre cei doi s-au anulat, mutându-se în contururile lor exterioare și contopindu-i într-un singur organism, bine definit în raport cu lumea, dar difuz și tulbure în interior.

În toate cele trei proze, autorul formulează extrem de bine dedesubturile vieții de familie: copiii ca liant și copiii ca factor de dezbinare a unei relații, dorința de a-i proteja, fără a o putea face până la capăt, nevoile personale ale părinților, care adeseori intră în conflict cu responsabilitatea față de copii; animozitățile și compromisurile din viața de cuplu, cu renunțări și secrete care fac lucrurile să funcționeze; moralitatea universală și cea particulară, care de cele mai multe ori se exclud, după cum am aflat și din cartea lui Frans de Waal, „Bonobo și ateul”; maternitatea ca împlinire și maternitatea ca destrămare a propriei identități; preferința pentru unul dintre copii, răutățile ca „un ac învelit cu multă grijă în miere”, standarde imposibil de atins și provocarea unor traume greu de vindecat mai târziu; mame „înfrânte de lipsa somnului, de zilele lungi în care nu schimbă nici măcar o vorba cu un adult, în afara soțului”, cu senzația că putrezesc în casă, închise în „cușca dorinței de a reuși acolo unde mamele lor au dat greș”.

Dacă îmi permiți un moment de autoapreciere, cred că unul dintre lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult în calitate de mamă este acela de a-i fi învățat pe copiii mei că primul și cel mai la îndemână mod de a-ți arăta dragostea este prin intermediul atingerii. Îi privesc în timp ce își iau la revedere de la alți copii. Ei sunt mereu aceia care inițiază îmbrățișarea. Uneori, este chiar amuzant, deoarece copilul celălalt nu înțelege ce se dorește de la el, iar Liri ori Nimrod rămân cu brațele ridicate în aer; și cu toate astea, o astfel de imagine reușește întotdeauna să-mi umple inima de bucurie. De ce? Fiindcă măcar în această privință am reușit să rup lanțul; bunica nu o îmbrățișa niciodată pe mama, iar mama nu m-a îmbrățișat niciodată pe mine. Dar eu o îmbrățișez pe Liri. Iar ea își va îmbrățișa fiica. (pag. 123)

***

Eshkol Nevo ne introduce în viața unor familii israeliene dintr-o suburbie liniștită a Tel Avivului, un Burghezistan ordonat, îngrijit și curat, departe de agitația și de tensiunile sociale ale marelui oraș. Este „o insulă de plictiseală și conservatorism”, după cum remarcă un personaj, care adaugă, într-un avânt revoluționar: „Sionismul pierde, iar oamenii din bloc dorm în tot acest timp. Nu se vor trezi din letargie decât atunci când cineva le va dărâma zidurile.” Autorul ne plimbă pe la fiecare etaj al acestui bloc, dezvăluind trei existențe care evoluează pe făgașul lor separat, fără a se împleti în vreun fel, deși se află foarte aproape una de alta.

Sunt trei personaje în intimitatea cărora pătrundem prin intermediul unor confesiuni: un bărbat care i se destăinuie unui prieten scriitor („Tu nu mă vei trăda niciodată. Și eu știu foarte multe lucruri despre tine”, îi spune acestuia, mai mult sau mai puțin în glumă), o soție care îi scrie celei mai bune prietene, cu care nu s-a mai văzut de câțiva ani, și o judecătoare ieșită la pensie, care îi vorbește soțului mort înregistrând mesaje scurte pe banda unui robot telefonic. Confesiunile lor deschid drumul spre detalii intime, chiar și spre cele reprobabile, ascunse cu multă grijă de ochii lumii sau până atunci neformulate în cuvinte.

O parte din personajele lui Eshkol Nevo sunt absorbite de propriile vieți și de tot felul de probleme minore, trăind izolate în celula familiei lor – o planetă micuță cu doar câțiva locuitori, zguduită la răstimpuri de furtuni conjugale, unde lumea exterioară pătrunde arareori, fără a lăsa ecouri prelungi. Sunt oameni care, instalați confortabil în propriul cocon, știu prea puțin despre frământările și dramele celor de lângă ei, dar și despre nemulțumirile care tulbură societatea la un nivel mai profund. Unul dintre personaje ne va conduce din acest Burghezistan al intereselor mărunte până în Tel Aviv-ul aglomerat și agitat, unde oamenii au instalat corturi pe străzi și protestează împotriva inechităților sociale.*

Aș fi vrut să bat la ușile tuturor, la ușa lui Rut, a lui Hani, a familiei Katz și a familiei Raziel și să le spun: „Treziți-vă, locuitori ai Burghezistanului. Treziți-vă din jocurile voastre de poker și din grijile excesive pe care le purtați copiilor voștri și din infidelitățile demne de milă, inspirate de însingurare, nu de pasiune. Treziți-vă din fotoliile voastre mult prea confortabile, așezate în fața televizoarelor, din ascultarea antreprenorilor care vă sfătuiesc să faceți un împrumut și să cumpărați un apartament într-un bloc exact ca acesta, într-un cartier exact ca acesta. Treziți-vă din lipsa de credință, din lipsa de implicare, din lipsa de empatie. Treziți-vă din supraabundența vacanțelor voastre, și a mașinilor voastre, și a aparaturii electronice, și a cursurilor extrașcolare pentru copiii voștri. Nu departe de voi se petrece chiar acum un lucru foarte important. Iar voi dormiți.” (pag. 206)

Am observat că Israelul lui Eshkol Nevo este foarte diferit de cel al lui Meir Shalev, așa cum l-am cunoscut din „Roman rusesc”: în anii de început ai statului, oamenii trăiau în comunități strânse, unde lucrau împreună și erau conectați zi de zi la viața celor de lângă ei. Deși împart același spațiu, personajele lui Eshkol Nevo sunt în esență niște străini: trăiesc separat, fiecare pentru sine, în mare parte indiferenți la ceea ce se întâmplă dincolo de pereții celulei lor familiale. O solidaritate umană odinioară puternică, care s-a pierdut treptat, pe măsura dezvoltării unei societăți de mari dimensiuni, în care și-au făcut loc anonimitatea și singurătatea, egoismul și neimplicarea socială. 

„Nu mai sunt vecini cum erau altădată”, se plânge un personaj, care, la rândul său, își tratează vecinii cu indiferență și cu o lipsă de onestitate. S-ar părea că nici prieteniile nu mai sunt ca altădată, după cum aflăm din confesiunea unei mame, care nu mai are o prietenă apropiată căreia să-i poată vorbi despre problemele ei intime. De-a lungul timpului, femeia a devenit conștientă de existența unui cod nescris al tăcerii, perpetuat de mamele din suburbii, un cod pe care nu-l încalcă nici măcar ea, condamnată la aceleași conversații superficiale care nu duc niciodată spre adevăruri și discuții profunde.

Pentru mine, prietenia este foarte importantă (acele două, trei persoane cu care pot vorbi despre aproape orice – în definitiv, una ar fi de ajuns) și m-a tulburat această formă de alienare și însingurare pe care am cunoscut-o în romanul lui Eshkol Nevo, chiar dacă e vorba de o situație mai complexă, în care intervin mai mulți factori. Oameni care se îndepărtează unii de alții, separați de distanță sau de responsabilitățile care le ocupă tot timpul; apariția copiilor, care izolează și totodată generează noi relații, în mare parte lipsite de profunzime. Probabil că e și o chestiune legată de cultură, de capacitatea de apropiere dintre oameni, pe care unele popoare o au, iar altele nu – și-mi dau seama că prea multe nu știu despre felul de a fi al israelienilor, dacă sunt calzi și deschiși, sau distanți și rezervați.

Am multe prietene aici, nu te gândi că nu am (Sunt populară! Pentru prima dată în viața mea!), însă nu am încredere în nici una dintre ele. Pe majoritatea (Adevărul este că toate, dar cuvântul „toate” poate suna mult prea rău) le-am cunoscut prin intermediul copiilor. Așa se creează legăturile dintre oameni în suburbii. (...)La început am tot așteptat ca din discuțiile astea să se desprindă la un moment dat vreun adevăr sau altul. Astea nu sunt decât tatonări, îmi spuneam, ne testăm una pe cealaltă. Foarte curând, una dintre noi se va elibera de dorința de a-și prezenta propria viață ca fiind perfectă, iar în clipa aceea vor începe discuțiile adevărate. 
Odată cu trecerea timpului, am înțeles însă: Așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Lucrurile vor rămâne așa cum sunt acum. Nu vor duce nicăieri. (pag. 86-87)

Cunoaștem însă și reversul monedei: ușurința cu care oamenii își dezvăluie trăirile intime în fața unor necunoscuți, o supapă de eliberare determinată tocmai de lipsa acelui confident de încredere în mulțimea de relații superficiale cu care s-au înconjurat. „Se pare că, în ultimii ani, linia de graniță dintre particular și public, interior și exterior s-a deplasat”, observă un personaj, care ulterior se întreabă: „Oamenii au nevoie de o persoană care să le spună ce e bine și ce e rău sau de cineva care să îi asculte fără să îi judece?” Cum își pot rezolva dilemele în lipsa unor opinii morale din partea celor cărora li se destăinuie? 

Mi-au plăcut și mi-au dat de gândit toate aceste subiecte atinse de Eshkol Nevo în „Trei etaje”, unde relațiile de cuplu, copiii și condiția de părinte sunt teme care leagă cele trei povești și trasează o hartă complexă a psihicului uman, privit și în contextul teoriilor lui Freud, cu ale sale trei paliere: id, eu și superego. O dată în plus, observ că pot citi cu mare interes despre viața de familie, atâta timp cât nu e vorba despre o familie americană. O fi ceva legat de scriitura autorilor americani contemporani sau poate chiar de problemele cu care se confruntă conaționalii lor, adeseori prinși în relații disfuncționale, cert e că aceste familii și dramele lor mă lasă mai degrabă rece. Nu mi se par reale, nu reușesc să mă conectez la suferințele și la trăirile acelor oameni, e ceva artificial și forțat care mă ține la distanță – baraje care nu există când dau de o poveste din Islanda, Rusia, Ungaria, Irlanda, Israel, țările nordice sau chiar din Marea Britanie (iar lista e, de fapt, mult mai mare).


*Chestia asta chiar s-a întâmplat în 2011, când 300.000 de israelieni au ieșit în stradă pentru a cere dreptate socială și scăderea prețurilor la chirii și locuințe, transport, hrană și combustibil. Totul a început când un mic grup de activiști a instalat corturi pe Bulevardul Rothschild, o zonă bogată a Tel Avivului, după care sute de corturi au început să apară în mijlocul străzilor principale din mai multe orașe israeliene. Un protest asemănător a avut loc și în 2015.

Proteste de stradă în Israel (sursa)

2 comentarii

  1. Excelenta recenzie!!! Abia astept sa citesc cartea!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, mă bucură entuziasmul tău, Sorina! Îți mulțumesc pentru comentariu și sper să citești cu multă plăcere „Trei etaje”. :)

      Ștergere

Un produs Blogger.