Furnicile – Bernard Werber

„Furnicile”, de Bernard Werber
Ed. Nemira, 2015, 284 pag., traducere de Nicolae Constantinescu
Original: „Les Fourmis”, 1991 | Franța (sursa foto)

Știți acea întrebare frecventă din interviuri, legată de cărțile esențiale? Dacă anul trecut pe vremea asta descopeream detaliile arhitecturale și o lume întreagă, neobservată până atunci, devenea posibilă pentru explorare, același lucru mi s-a întâmplat acum cu „Furnicile” lui Bernard Werber: am început dintr-odată să „văd” insectele. Bineînțeles, le vedeam și înainte – e imposibil să ignori un fluture în culori minunate sau o viespe care îți atacă musacaua la o tavernă din Grecia –, însă nu le dădeam prea multă atenție și nici nu mă întrebam, de pildă, care este diferența dintre furnici și termite. Sau cum se numesc insectele pe care le zăresc în mod frecvent, care-i viața lor, cu ce superputeri sunt dotate și alte curiozități de genul acesta. (Cum ar fi multipedul Scutigera coleoptrata, cu care împărțim locuința – nu mi-e prea simpatic, dar îl las în pace și el pe noi.)

Când scriu rândurile astea, am trecut abia de jumătatea volumului și nu știu ce mă așteaptă mai departe – n-ar fi exclus ca până la final să-mi scadă entuziasmul*. Însă acest aspect contează mai puțin, fiindcă schimbarea s-a produs deja: Bernard Werber a deschis ușa spre o lume fascinantă, aflată chiar sub nasul meu, pe care eu o ignorasem până acum. Asemenea unui ghid pasionat și doldora de informații, mi-a oferit un tur uimitor prin universul nevăzut al insectelor, iar după toată experiența asta n-am cum să mai revin la indiferența dinainte. Și iată cum „Furnicile” și-a făcut loc pe lista cărților esențiale – cele care au operat modificări în felul meu de a percepe lumea. În plus, mi-a reamintit câteva întâmplări cu insecte, pe care le voi povesti la final.

*Entuziasmul nu mi-a scăzut deloc și cartea m-a mulțumit pe deplin, iar între timp am cumpărat al doilea volum, „Ziua furnicilor” – singurul care mai este disponibil, fiindcă primul și al treilea sunt epuizate. Nu am mare lucru să-i reproșez cărții, poate doar o scriitură inegală pe alocuri, mai ales în planul narativ care urmărește personajele umane (o doamnă centenară care scoate de nicăieri un pistol și pare să aibă o condiție fizică de invidiat? Hmm), și, ocazional, un idealism exacerbat cu privire la insecte. 

Am verificat de la bun început dacă informațiile din cartea lui Werber sunt bazate pe cercetări științifice – în caz contrar, aș fi lăsat baltă lectura, fiindcă n-aveam nicio tragere de inimă să citesc despre niște insecte utopice. Marele atu al romanului constă tocmai în această concentrare enciclopedică de amănunte reale și surprinzătoare, împachetate sub forma unei povești captivante, care are puțin din toate: mister, scene pline de tensiune, observații cu tentă filozofică, ba chiar și umor. Nici măcar nu o poți încadra la science-fiction decât târziu, spre final, căci până în acel punct este mai degrabă un amestec de realitate și fantezie care păstrează acea doză necesară de credibilitate.

Insecta are o ripostă împotriva tuturor otrăvurilor chimice: obiş­nuinţa progresivă. Nu reuşim niciodată să înlăturăm invaziile de lăcuste pentru că afurisitele se adaptează la orice. Dacă le com­baţi cu insecticid, nouăzeci şi nouă la sută mor, dar unu la sută supravieţuiesc. Iar cele care au scăpat nu numai că sunt imu­nizate, dar dau naştere unor mici lăcuste sută la sută "vaccinate" împotriva acelui insecticid. Astfel, acum două sute de ani s-a făcut greşeala creşterii continue a toxicităţii produselor. În aşa fel încât acestea omorau mai mulţi oameni decât insecte. Şi am format serii întregi hiperrezistente, capabile să consume otrăvurile cele mai tari fără să păţească nimic. (pag. 68)

Partea grozavă e că Bernard Werber nu exagerează cu umanizarea insectelor: le împrumută trăsături antropomorfe doar atât cât e nevoie pentru a închega o poveste coerentă și pentru a transforma insectele în personaje cu care cititorul poate relaționa, ajungând să privească lumea din perspectiva lor. Emoțiile și descoperirile lor, felul în care ele comunică au o bază științifică și sunt dezvoltate într-o limită verosimilă, iar distincția dintre aspectele reale și cele care țin de imaginația autorului se poate face relativ ușor.

Altfel spus: să înveți trivia legate de biologie și entomologie n-a fost nicicând mai distractiv; eu, una, aș include cartea asta în programa de la liceu sau facultate. Dacă nu ar exista unele scene violente, „Furnicile” ar fi o lectură grozavă și pentru copii, prin prisma tuturor informațiilor uimitoare pe care le vor afla despre lumea insectelor – dar asta nu înseamnă că părinții nu le pot povesti fragmentele mai interesante, însoțind poveștile cu observarea directă a naturii. Atenție, însă: cartea asta poate răscoli fobiile persoanelor care se tem de insecte (și pentru care există termeni adecvați: entomofob, mirmecofob, arahnofob etc.).

Iar Bernard Werber a mai făcut ceva neobișnuit: a transformat lectura într-o experiență interactivă. De altfel, ăsta a fost unul din primele aspecte care m-a cucerit. Pe la pagina 18, am dat peste o problemă de matematică: cum obții patru triunghiuri echilaterale folosind doar șase chibrituri? N-a contat că era unu noaptea: am luat niște scobitori de la bucătărie și m-am apucat să testez diverse combinații, foarte încântată că o carte îmi pune mintea la treabă în acest mod. Din câte am înțeles, și următoarele volume ale trilogiei conțin câte un astfel de puzzle: folosind tot șase chibrituri întregi, trebuie să obții șase, respectiv opt triunghiuri echilaterale.

***

Furnicile ocupă cea mai mare parte a narațiunii, însă cartea nu este doar despre ele – de fapt, acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, urmărite alternativ în secvențe scurte și alerte: avem o poveste cu oameni, o alta cu insecte și, din loc în loc, fragmente din „Enciclopedia cunoașterii relative și absolute” a lui Edmond Wells, care completează narațiunea dintr-un unghi filozofic sau științific. Regăsim elemente de politică și ecologie (nu m-aș fi gândit că încălzirea globală se făcea simțită încă din anii 1990) și e tare nostim că unele maxime îi sunt atribuite filozofului de serviciu, Matca: „Siguranța este dușmanul meu cel mai rău; ea îmi slăbește reflexele și inițiativele” sau „Mai bine să-ți consolidezi punctele tari decât să vrei să controlezi totul”.

Acest Edmond Wells, om de știință pasionat de mirmecologie*, i-a lăsat moștenire nepotului său apartamentul de la subsolul unei clădiri din Paris, cu avertismentul de a nu intra niciodată pivniță (evident că în pivniță se ascund lucruri nespus de interesante, dar și înfricoșătoare). În paralel, pătrundem într-o colonie de furnici roșcate de la periferia pădurii Fontainbleau, chiar în momentul în care furnicile se trezesc din hibernare și își reiau existența imprevizibilă și plină de pericole. Ceea ce pare inițial o poveste simpatică și lejeră se transformă în curând într-o experiență destul de dură: moartea lovește fulgerător, scenele violente sunt descrise cu detalii grafice și devine clar că autorul nu are de gând să menajeze în vreun fel sensibilitatea cititorului.

Cum bine spunea cineva, în loc să speculăm la nesfârșit despre înfățișarea și comportamentul unor extratereștri ipotetici, ar fi mai firesc să cunoaștem speciile alături de care trăim aici, pe Pământ – „intratereștrii” a căror existență neobservată ascunde o mulțime de aspecte surprinzătoare. Nu-mi vine să cred că am trăit în ignoranță în toți acești ani, fără să știu că melcii sunt hermafrodiți (adică au și penis, și vagin), că termitele au creat prima societate a planetei, după ce s-au organizat în grupuri familiale având drept nucleu matca, sau că ceea ce luam drept o specie distinctă, furnica cu aripi, este de fapt o femelă sau un mascul.

Iar lista de curiozități poate continua la nesfârșit: o femelă fecundată poate să ouă zilnic vreme de cincisprezece ani, iar războinicele folosesc arme cu jet de acid formic; furnicile practică trofalaxia, adică oferă altor furnici, gură la gură, hrana pe care o păstrează într-un abdomen secundar; au în furnicar cirezi de păduchi de frunză pe care îi mulg pentru a obține mierat, dar și furnici-cisternă care, asemenea unor frigidere sau bomboane vii, stochează hrană dulce în abdomenele lor supradimensionate. Am aflat și că furnicile roșcate se trezesc (din hibernare) când aerul atinge temperatura de 12 grade, termitele la 13 grade, muștele la 14 grade, iar coleopterele la 15 grade.

Oamenii sunt interesaţi de furnici deoarece cred că acestea au ajuns să creeze un sistem totalitar reuşit. Este adevărat că din afară ai impresia că în furnicar toată lumea munceşte, toată lumea e ascultătoare, toată lumea e gata să se sacrifice, toată lumea e la fel. Şi, deocamdată, toate sistemele totalitare ale oamenilor au eşuat...
Aşa că s-a mers cu gândul la copierea insectei sociale (oare emblema lui Napoleon nu era albina?). Feromonul care inundă furnicarul cu o informaţie globală este televiziunea planetară de azi.
Nu acesta este însă sensul lucrurilor.
Natura, să nu-i fie cu supărare domnului Darwin, nu evoluează spre supremaţia celor mai buni (de altfel, după care criterii?)
Natura îşi extrage forţa din diversitate.
S-a văzut cum lanurile de porumb, artificial concepute de om şi formate din fraţii gemeni ai celui mai bun ştiulete (cel care are nevoie de mai puţină apă, cel care rezistă mai bine la îngheţ, cel care dă boabele cele mai frumoase) piereau brusc la cea mai uşoară maladie. În timp ce câmpurile de porumb sălbatic, formate din mai multe soiuri diferite, fiecare având specificitatea, punctele slabe şi anomaliile lui, reuşeau totdeauna să supravieţuiască epidemiilor.
Natura urăşte uniformitatea şi iubeşte diversitatea. Poate că în asta şi constă geniul ei. (pag. 143)

Habar n-aveam că furnicile sunt singurele insecte sociale care au o armată ofensivă și poartă războaie pentru cucerirea de noi teritorii și nici că ele reprezintă a doua cea mai extinsă societate din lume, după cea umană. Cea mai mare supercolonie cunoscută, aflată într-o insulă a Japoniei, însumează patruzeci și cinci de mii de furnicare interconectate și peste trei sute de milioane de lucrătoare. Unii o numesc de-a dreptul o civilizație, având în vedere eficiența, complexitatea și inventivitatea care guvernează existența furnicilor. Am urmărit deja un documentar despre furnici, unde am regăsit multe dintre informațiile din carte (unele atât de greu de crezut, încât par inventate de autor), și am de gând să studiez subiectul ăsta în continuare.

*MIRMECOLOGIE s. f., studiu științific al furnicilor.

***

Ce-i drept, romanul lui Werber a aterizat pe un teren propice: nu mi-e teamă de insecte, iar în copilărie aveam un interes viu pentru natură; afinitatea asta s-a diluat însă odată cu trecerea anilor, deși mi-au rămas unele curiozități și, mai cu seamă, un soi de respect pentru organismele vii (respect care se oprește la țânțari și la gândacii de bucătărie, pe care îi detest). După cum spuneam mai sus, lectura cărții mi-a reamintit câteva din pățaniile mele cu insecte – sunt și unele episoade cam grotești, așa că citiți cu grijă!

🐝 Unchiul meu din Arad a avut multă vreme stupi cu albine în grădină; îmi amintesc că, pe când aveam patru sau cinci ani, o albină mi-a intrat în gură și m-a înțepat. Dar e posibil să fie o întâmplare inventată sau visată: nici mama, nici unchiul nu-și amintesc să se fi petrecut așa ceva. Cert e că nu am rămas cu vreo traumă: sunt tipa aia ciudată care, atunci când vede o albină eșuată pe caldarâm, încearcă să o adune de pe jos și să o ducă într-un loc mai sigur – acțiune care se repetă cu melcii, râmele și... altceva nu prea mai vezi în zilele noastre prin oraș.

🐞 Prin clasa a V-a sau a VI-a a trebuit să fac un insectar. Am mers cu tata în pădure, la cinci minute de blocul nostru, și am capturat un croitor și o rădașcă. Mi-a fost imposibil să le împung cu acul, așa că m-am gândit să le înec. Le-am pus într-un borcan plin cu apă și după două zile le-am scos, convinsă că au dat ortul popii. Însă croitorul și rădașca au început să umble, spre marea mea oroare și remușcare, căci am înțeles dintr-odată că în acele zile eu doar le chinuisem. Șocul a fost atât de puternic, încât am început să izbesc cu borcanul în covor și să urlu: „N-au murit! N-au murit!”

După ce criza a trecut, s-a întâmplat un lucru neașteptat: mi-am făcut curaj și am apucat croitorul între degete. Din acea zi mi-a dispărut teama de insecte, cel puțin de cele care nu se deplasează cu viteză și nu au zece mii de picioare. Ulterior, am profitat de noua mea abilitate pentru a-i impresiona pe colegi – eram singura fată din clasă care apuca gândacii fără nicio ezitare. Iar ăsta a fost și sfârșitul insectarului, căci după episodul cu înecații am refuzat să mai adun alte exponate. În cele din urmă, de nota mică m-a salvat tata, care a adus de la Institut o salamandră și un șarpe în formol.

🐍 Cred că înainte de clasa a V-a (corelez foarte greu amintirile cu vârsta), scormoneam în spatele blocului după râme, pe care le dezgropam și le strângeam într-o găletușă. Bunica mea le îndesa apoi într-o sticlă de un litru și le macera în alcool, obținând o pastă vâscoasă cu care își ungea genunchii. N-am idee de unde obținuse rețeta sau dacă râmele macerate chiar tratau reumatismul, însă toată copilăria mea am fost înconjurată de plante medicinale și de remedii dintr-astea ciudate.

🐌 Pe la paisprezece ani scriam următoarele în jurnal, despre o zi petrecută la țară: „Azi mi-am omorât timpul cum am putut: m-am jucat cu pisica, am dat foc la hârtii, lemne, muște, gândaci. Da, da! Cu toate că mi-era cam teamă, azi de dimineață am aprins un chibrit pentru că eram nevoită să-mi fac de mâncare. Dar după asta am prins gustul „focului” și aprindeam cu chibritul tot ce găseam combustibil. Mi-am adus aminte de ce-mi povestise Gabi – anume că la țară punea gândaci de Colorado în borcan și le dădea foc. I-am urmat exemplul și m-am distrat destul de bine.”

Eu nu-mi amintesc deloc de episodul ăsta: pe lângă faptul că nu-mi explic de ce eram nevoită să-mi fac singură de mâncare (tata unde era? Dar bunica?), modul în care mă distram eu la paisprezece ani, dând foc gândacilor de Colorado, mă cam oripilează acum. În alte circumstanțe, aș fi putut deveni un incendiator sau chiar un mic criminal în serie, eh? 

🐀 În studenție am trecut printr-o sumedenie de camere de cămin, care mai de care mai insalubre. Probabil că de acolo mi se trage și aversiunea față de gândacii de bucătărie, pe care i-am văzut defilând în toate formele și culorile (inclusiv unii albinoși, care pentru moment mi-au trezit o curiozitate științifică). În ultima cameră de cămin în care am locuit, am abandonat un reșou în care se instalase, cu mic, cu mare, o familie de gândaci – e drept că puteam să bag reșoul în priză și să prăjesc toate generațiile, dar mi-a fost lehamite. 

🍤 Nu sunt o gurmandă, în schimb sunt foarte curioasă să testez tot felul de mâncăruri neobișnuite: în adolescență, mi-am zis că o să încerc chiar și insectele prăjite dacă o să ajung vreodată într-o țară din Asia. Ei, bine, pe la 25 de ani am ajuns în Thailanda și am vizitat o piață unde se găseau mormane întregi de lăcuste crocante, dar mi-am dat seama, cu părere de rău, că nu mai aveam stomac pentru astfel de experiențe culinare.

🐜 Casa în care locuim acum e una care ar stârni angoasa unei persoane care se teme de arahnide și artropode. Încă din prima zi, ne-au întâmpinat niște insecte mici și negre care țopăiau prin dormitor. Nu m-am lămurit nici acum ce erau (poate greieri?), dar în scurtă vreme au dispărut și nu s-au mai întors – probabil s-a dus vestea că oamenii au ocupat casa și s-a terminat cu petrecerile la orice oră din zi și din noapte. Primăvara și vara apar niște furnici foarte, foarte mici, care găsesc imediat castronul cu grăunțele lui Năsuc și încep voinicește să adune provizii. Nu vreau să știu ce rețea de canale și subterane se întinde sub parchet, dar sunt uimită că furnicile găsesc întotdeauna castronul, chiar dacă-l mut dintr-o cameră în alta, și folosesc cea mai scurtă rută pentru a ajunge la el. Acum am înțeles că e meritul cercetașelor, al căror rol e să exploreze ținuturile îndepărtate în căutare de hrană.

Și-apoi, sunt locatarii permanenți, păianjenii. N-am văzut în viața mea o varietate mai mare și o asemenea abundență de arahnide, care se instalează în cele mai improbabile locuri (odată, am găsit un specimen vânjos într-un pahar de șampanie din dulap). Din cartea lui Werber am aflat un amănunt destul de șocant: unele specii de păianjeni se ocupă cu matrifagia, adică odraslele își devorează mama, care le asigură astfel aportul necesar de nutrienți. Nu-i bai, fiindcă unele mame își devorează partenerul, dacă au chef de o gustare rapidă. Ce mai încolo și încoace, lumea insectelor e o lume crudă și pragmatică, în care noi, ființe sensibile și inimoase, nu ne regăsim deloc.

I se părea, observându-și contemporanii, că aceștia nu făceau decât să se dedea unor monologuri paralele, fiecare căutând să-l folosească pe celălalt ca psihanalist gratuit. În aceste condiții prefera propria lui tehnică. Poate că avea aerul că nu deține nicio cunoștință, dar cel puțin învăța mereu. Un proverb chinez spune: „Cine pune o întrebare e prost timp de cinci minute, cine n-o pune rămâne așa toată viața.” (pag. 71)