Viața mea printre cărți XVIII (Dunăre, căței, Luna mioritică)

miercuri, 2 septembrie 2020

Pe pontonul de la Dunăre, la apus. E cazul să menționez că din aprilie
îmi tund singură părul, iar uneori se nimerește să arate decent. 😃

Ca de fiecare dată când îmi fac planuri solemne, la final mă apucă râsul: august ar fi trebuit să fie despre literatura autohtonă, cu minim cinci lecturi din autorii români și câteva cronici pe blog, dar iată că luna s-a încheiat și eu am reușit să citesc doar trei cărți. E drept că „Dimineață pierdută” a durat o veșnicie, că mi-am ocupat timpul și cu grupul dedicat Lunii mioritice, că am fost într-o scurtă vacanță la Dunăre și ne-am întors de acolo cu doi căței, dar parcă tot nu-nțeleg unde au zburat zilele. Ori îmi propun eu să fac prea multe, ori mă moșmondesc și mă pierd în detalii neesențiale – un motiv trebuie să existe. Observ însă că ziua s-a lungit ca prin farmec de când am adus cățeii: acum mă trezesc înainte de 7:30 și o oră în plus dimineața îmi dă senzația că am mai mult timp la dispoziție.

Mai jos sunt cărțile pe care am reușit să le citesc în Luna literaturii mioritice (plus încă două începute: „Miere” și „Cei trei măgăruși și cartea fermecată”), deși pornisem cu planuri mult mai mari. Partea bună e că n-am călcat strâmb și am stat departe de autorii străini: m-am lămurit că provocarea asta chiar îmi e de ajutor, de-acum înainte sper să mă țin de ea în fiecare an. Recunosc, am nevoie de un impuls suplimentar pentru a mă îndrepta spre literatura autohtonă, altfel am tendința să aleg cărțile străine, care-mi ocupă cea mai mare parte din bibliotecă și par mult mai atrăgătoare și doldora de promisiuni. 

Cele trei din stânga sunt citite, cele două din dreapta - începute.

În vacanță am plecat cu gândul că sigur-sigur reușesc să citesc, fiindcă n-aveam în plan să facem mare lucru – curtea umbroasă cu hamace și pontonul ridicat pe Dunăre păreau ideale pentru câteva zile de leneveală. Găsisem locul ăsta dintr-o întâmplare, după ce anulasem concediul în Grecia; căsuța părea minusculă și chiar m-am întrebat dacă nu o să avem atacuri de claustrofobie – o prietenă a crezut că acea clădire e de fapt toaleta sau o dependință, nu casa în care urma să dormim.  (Dacă vreți motiv de mirare, găsiți aici câteva imagini din interior.) Într-adevăr, salteaua ocupă cam trei sferturi din cameră, iar în sfertul rămas ne-am călcat invariabil pe picioare – a fost o experiență de neuitat, pe care aș repeta-o oricând. (O precizare, fiindcă dacă zic Dunăre, toată lumea crede că am fost în Deltă: căsuța e în apropiere de Baziaș, a trebuit să străbatem tot Defileul pentru a ajunge acolo.)

Cum spuneam, planurile de acasă nu prea se potrivesc cu cele din târg, iar vacanța s-a dovedit mult mai animată decât ne imaginam noi. După o noapte în care am dormit excelent, am plecat spre magazin să luăm de-ale gurii, dar pe drum ne-am dat seama că avem o problemă cu mașina. Nu intru în detalii, cert e că am lăsat-o într-un service din Moldova Veche, după care am mers pe jos la Lidl, ne-am făcut cumpărăturile, iar la final am încercat să găsim un taxi, dar treaba asta s-a dovedit destul de complicată. Ne aflam la o distanță considerabilă de căsuță, iar după un sfert de oră am început să mă îngrijorez – și ce mi-a dat mie prin cap? M-am dus întins la un tip pe care-l ochisem în parcare, stătea într-o furgonetă împreună cu prietena lui; i-am turuit povestea și l-am întrebat dacă ne duce până la Divici. A fost de acord și toată „aventura” s-a sfârșit cu o invitație la cafea pe ponton. Și uite-așa am cunoscut noi un tânăr pescar din Berzasca, care ne-a spus diverse povești din zonă și ne-a învățat cum se pescuiește cel mai simplu: cu mămăligă, nu cu momeli sofisticate. (Undiță n-aveam și nici nu plănuiam să pescuim, dar informațiile astea nu strică niciodată.)

 În ultima dimineață petrecută la Dunăre am reușit să prind și răsăritul

Seara s-a încheiat la fel de spectaculos, cu o furtună care m-a prins singură pe ponton. Erau semne că vine ploaia, dar nu mă așteptam la rafalele de vânt care s-au stârnit dintr-odată cu o asemenea forță, încât unul din scaunele pliante a fost izbit de balustradă (doar câțiva centimetri mai la dreapta și ar fi ajuns în Dunăre). Am intrat în panică, fiindcă pe masă erau întinse tot felul de mărunțișuri, laptopul deschis se bâțâia alarmant și nu știam ce să apuc mai repede, înainte ca totul să fie luat pe sus. C. plecase cu doar câteva minute mai devreme să vorbească la telefon și degeaba am urlat, că nu m-a auzit. Cum-necum, am reușit să înghesui toate lucrurile în rucsac, iar odată ajunsă în căsuță mi-am dat seama că-mi tremurau picioarele. N-am mai tras o asemenea sperietură de multă vreme. 

În următoarele zile, mai mult de-o oră n-am stat în hamac, fiindcă una-două dădeam fuga pe ponton să văd ce se mai întâmplă pe Dunăre: ba o familie de lebede ieșită la plimbare, ba niscaiva nori spectaculoși, ba un hotel plutitor sau o barjă. De unde credeam că în două zile ne vom plictisi, mi-am dat seama că abia după o săptămână m-aș fi obișnuit cu locul ăsta și atunci da, chiar aș fi avut spor la lectură. Luasem mai multe cărți în bagaj, să am de unde alege, dar n-am citit decât două capitole din „Miere” și câteva pagini din „Dimineață pierdută” (C. n-a citit absolut nimic, deși am cărat o grămadă de cărți pentru el). În schimb, serile am revăzut două filme de Kusturica și ne-am imaginat că acțiunea se petrece chiar vizavi, pe malul sârbesc. De la căsuță puteam ajunge la Belgrad cam în două ore și jumătate, însă punctul de frontieră de la Naidăș era închis cu ocazia pandemiei. 

Cărțile luate în vacanță au fost în ton cu Luna literaturii mioritice, însă cele câteva zile
petrecute la Dunăre n-au fost de ajuns pentru a mă bucura cu adevărat de lectura în hamace.


Între timp, cățelușii pe care-i văzusem dincolo de gard și-au făcut curaj și au început să ne viziteze: erau cinci băieți și o fetiță de diverse culori și mărimi, nu mai mari de trei-patru luni. C. fluiera o piesă din „Pisica neagră, pisica albă” și cățeii apăreau imediat; de la o doamnă care îi hrănea din când în când am aflat că sunt ai nimănui, că a existat un plan de a fi trimiși în Germania pentru adopție, dar au avut ghinion cu pandemia. Deocamdată, cățeii duceau o viață fericită: patrulau toată ziua prin tufișuri, mergeau împreună să bea apă din Dunăre, iar unul dintre ei aduna tot ce ajungea la mal – recipiente de plastic, doze de bere, coji de pepene; l-am botezat Ecologistul. Dintre toți, unul singur m-a lăsat să-l mângâi, iar zi după zi, a început să prindă contur ideea de a-l adopta; părea să fie foarte blând și m-am gândit că nu vor fi probleme cu Năsuc. Nu mai luasem alt câine după Bruno, știam că asta înseamnă o grămadă de responsabilități, dar dacă întâmplarea ne-a scos în cale un cățel, de ce nu?

De la stânga la dreapta: Curmală, Fistic, Ecologistul și... Al Treilea Alb.  

Drumul spre București n-a fost atât de complicat pe cât ne imaginam noi, cățeii au fost neașteptat de cuminți.

În final, ne-am întors la București cu doi căței: cel alb (Fistic) va rămâne la noi, iar cel maro (Curmală) va ajunge la un prieten care vrea să-l adopte. Deocamdată stăm cu amândoi pe cap, fiindcă domnul Curmală e tare sperios și ne-am gândit să-l mai lăsăm o perioadă cu fratele lui, până se obișnuiește cu schimbarea, plus vizitele la veterinar pentru cele trei serii de vaccinuri. S-au împrietenit la cataramă cu Gogoașă, câinele din curte, în schimb Năsuc nu pare deloc încântată de situație și trece foarte rar pe-acasă, sunt cam îngrijorată în privința asta. Însă cu Năsuc intrasem deja la bănuieli, fiindcă vara asta s-a comportat cam ciudat: n-a mai dormit deloc în casă și în unele zile dispărea de dimineață până seara, însă am pus totul pe seama vremii călduroase. Cineva mi-a recomandat să n-o mai las deloc afară, dar n-am putut s-o condamn la o existență nefericită între patru pereți, ea s-a obișnuit să umble liberă și e clar că asta își dorește de la viață.

De fapt, încep să cred că și-a găsit o altă casă, mai ales că am și primit un indiciu în acest sens. Alaltăieri m-am trezit în cameră cu o pisică care purta o zgardă roșie; pentru o secundă, am crezut că e o pisică străină, apoi mi-am dat seama că e chiar Năsuc. Nu e prima oară când pățesc asta: și anul trecut a venit cu o zgardă, care peste două zile a dispărut la fel de misterios cum apăruse, însă treaba asta mi-a dat de gândit: înseamnă că, undeva prin cartier, altcineva are impresia că a adoptat-o pe Năsuc. Să nu credeți că n-am făcut investigații prin vecini – toată lumea o cunoaște și fiecare o strigă cu alt nume: Cerasela în față, Miți în stânga, Musette în dreapta –, dar n-am aflat deocamdată cine este acea persoană necunoscută, care nu mă îndoiesc că are cele mai bune intenții. Greșeala e probabil a mea, ar fi trebuit să îi pun o zgardă cu medalion și un număr de telefon; n-am făcut-o pentru că Năsuc se mai ia la trântă cu alte pisici și ni s-a spus că o zgardă ar fi în dezavantajul ei într-o încăierare. Dar fără zgardă pare să fie pisica nimănui. 

Năsuc împodobită cu zgardă roșie de o persoană misterioasă.  

Una peste alta, important e că e bine; dacă își dorește să se mute în altă parte, nu pot s-o țin prizonieră, dar mă minunez cum prima mea pisică s-a nimerit să fie atât de independentă și de, huh, nesentimentală. Eu credeam că suntem într-o relație, ba am făcut tot posibilul să-i respect libertatea, și uite cum mă răsplătește ființa asta pragmatică și rece. Aș vrea totuși să dau de urma celeilalte persoane; nu-mi rămâne decât s-o urmăresc pe Năsuc, cum au făcut autoarele Pisicii pierdute; sau să iau casele la rând și să bat la fiecare poartă, inclusiv pe străzile vecine; sau să atârn un medalion de noua ei zgardă roșie, poate că asta m-ar ajuta să dezleg mai repede enigma. Oricum, o să vă țin la curent. (Până să public articolul, au intervenit noi întâmplări: aseară, C. a zărit-o pe Năsuc pe o stradă paralelă, a urcat-o în mașină și a adus-o acasă; între timp, zgarda dispăruse! Nu am mai lăsat-o afară, dar n-a protestat deloc, părea oricum foarte obosită și a dormit toată noaptea în casă. Azi a dispărut din nou, dar măcar am aflat zona pe unde o arde Năsuc în ultima vreme.)

Cu Fistic și Curmală în bătătură, nu-i de mirare că a durat atâta să termin „Dimineață pierdută”, dar partea bună e că am reluat obiceiul lecturii în verandă, iar cu ocazia asta stau și cu ochii pe căței. Fix în ziua clubului Bibliobibuli am reușit să fac rost de prima ediție a cărții, cea publicată în 1984. Era un singur exemplar la Biblioteca Metropolitană, disponibil doar la sala de lectură, însă doamnele bibliotecare au fost tare drăguțe și m-au lăsat să iau cartea acasă. Mă rodea curiozitatea să compar ediția asta cu cea apărută după '90, pentru a afla dacă anumite pasaje au trecut într-adevăr de cenzură sau au fost adăugate ulterior; spre surprinderea mea, am regăsit multe dintre fraze în ediția originală – o să dau câteva exemple în cronică, când voi reuși să o scriu.

Până să public eu articolul, cei de la Cărturești au anunțat pe Fb clubul Bibliobibuli din septembrie, unde vom discuta despre „Milioanele arlechinului”, de Bohumil Hrabal. Clubul se ține tot pe Zoom (pe 28, de la 19:00), așadar puteți participa la discuții chiar dacă locuiți în alt oraș. Am citit doar câteva pagini din romanul lui Hrabal și m-a captivat pe loc, sper să fie la fel de fain până la final.


Lecturile din proza românească au fost completate minunat de Nocturnele de poezie organizate de ARCEN: noroc cu Andreea, altfel nu știu dacă m-aș fi mobilizat să iau bilete. Pe 14 august l-am ascultat pe Claudiu Komartin, pe 28 am fost la întâlnirea cu Simona Popescu (care vorbește cu mult șarm, are o ironie fină și e teribil de amuzantă – acum sunt și mai curioasă să citesc „Exuvii”), iar pe 29 am reușit să intru la evenimentul cu Andrei Dósa, deși nu aveam bilet (am și dansat un pic pe terasa clădirii Magheru One, pentru câteva minute am trăit cu iluzia că viața a revenit la normal). După toate poemele pe care le-am ascultat, poate se lipește poezia de mine și încep să citesc și acasă. Weekendul ăsta merg din nou la Nocturne: vineri la Adela Greceanu, sâmbătă la Anastasia Gavrilovici. 

La Nocturnele de poezie organizate de ARCEN pe terasa clădirii Magheru One.

Nu pot să închei fără să-i mulțumesc Andreei pentru generozitate: luna asta mi-a făcut surpriză peste surpriză, aducându-mi mai multe cărți de autori români pe care, zice ea, nu vrea să le păstreze în bibliotecă. N-o să mă plâng că n-am nici eu unde să le pun (rafturile mele s-au umplut de mult, acum ridic turnulețe prin toate ungherele), fiindcă e o mare bucurie să primești cărți în dar, oricât de multe ai avea deja acasă. În curând, va trebui să încep și eu curățenia în bibliotecă și mă gândesc ca unele cărți să ajungă la voi, cei care citiți, măcar din când în când, ce scriu pe aici.


17 comentarii

  1. Draga Ema, îmi place foarte mult noul format, cu lecturile încadrate de plimbari. Si potrivit cu luna august, plimbari pe plaiuri mioritice :-) Si sunt foarte curioasa si de impresiile de la nocturnele de poezie. Daca nu ma-nsel, Anastasia Gavrilovici e poeta care a tradus-o pe Emily Dickinson.
    Un weekend înstelat îti doresc!
    E.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dragă E., așa s-au potrivit să fie ultimele două articole din VMPC, de-acum încolo nu cred că o să mai plecăm în vacanță. Mi-aș fi dorit să mă reîntorc la Alma Vii în octombrie, însă cu noul membru al familiei o să fie cam complicat. Marion și Mike primesc oaspeți cu căței, nu asta-i problema, dar mă îndoiesc că într-o lună reușesc eu să-l civilizez pe Fistic. Oricum, nu regret (deocamdată 😅) decizia de a-l adopta.

      Nu știam că Anastasia Gavrilovici a tradus poemele lui Emily Dickinson, știam doar că a primit la începutul anului Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu și că s-a iscat un adevărat scandal cu tentă misogină la adresa poeziei sale. (Despre asta au scris cei de la Scena 9.)

      La Nocturnele de poezie nu mai participă atât de multă lume ca în anii trecuți și se respectă regulile de distanțare, dar, cumva, cei de la ARCEN au reușit să păstreze o atmosferă foarte faină. Unele poeme sunt citite de actori, iar la final citește și autorul/autoarea, în cadrul unei discuții mai ample. A, la edițiile de anul ăsta am avut parte și de dans contemporan, e prima oară când am văzut-o pe Vava Ștefănescu și mi-a plăcut foarte mult de ea, reușește să transmită multă emoție prin dansul ei. Și locul este special, să te afli deasupra Bucureștiului pentru două ore e o senzație nemaipomenită.

      Ștergere
    2. Revin pentru a spune cât de mult mi-a plăcut poezia Anastasiei Gavrilovici, am ascultat-o captivată și a fost prima oară când am simțit dorința să cumpăr o carte de poezie, ceea ce o să și fac în curând.
      Mi-am dat seama și ce diferență uriașă este între o poezie citită de un actor, cu intonație și emoție, și lectura de acasă, în gând, care e foarte plată și searbădă. Poate că din cauza asta nici nu am reușit să mă țin de lectura volumelor pe care le-am cumpărat - o să încerc să le citesc cu voce tare, chiar sunt curioasă dacă voi avea o experiență diferită (a fost ideea Andreei, trebuie să menționez).
      Ce am mai observat cu ocazia Nocturnelor (anul ăsta am participat la cele mai multe lecturi, în ciuda faptului că biletele au fost mai scumpe): poezia mă atrage mai mult dacă are la bază o poveste, un soi de fir narativ, pe când frazele abstracte sau prea încărcate de metafore nu reușesc să ajungă la mine.

      Ștergere
    3. Multumesc mult! O sa caut pe net, poate gasesc un mic fragment online.

      Ștergere
  2. E atât de faină Exuvii! Cred ca o sa-ti placă. Cațeii sunt adorabili.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De multă vreme vreau să citesc „Exuvii”, acum m-am apropiat de carte mai mult ca oricând. Am observat că părerile sunt împărțite, dar nu mă las influențată, aștept să văd cum o voi percepe eu. :)

      Cățeii sunt și neașteptat de cuminți (deocamdată 😅), n-au stricat mare lucru prin casă - e drept că nici nu i-am lăsat multă vreme singuri. Noroc că programul îmi permite, dacă ar fi fost o perioadă mai aglomerată sau una obișnuită (adică fără schimbările aduse de covid), probabil că situația ar fi fost mult mai complicată.

      Ștergere
  3. Bonjour, Ema!

    Eu savurez cu interes poveştile despre viaţa domnişoarei Năsuc! Ar putea fi chiar ea un personaj de carte, se pare că are ce povesti.

    Felicitări pentru Fistic, să aveţi grijă unul de celălalt! În rest, mă declar mulţumit de lungimea articolului!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, mă bucur că de data asta ești satisfăcut de lungimea articolului, Lupule de Zăpadă - mi-era teamă că am scris prea mult, dar în ce-o privește pe Năsuc am fost cam întoarsă pe dos și am simțit nevoia să vorbesc despre asta în public. 😌 Aseară a apărut din nou și am repetat figura, adică n-am mai lăsat-o afară, dar de data asta a protestat. În cele din urmă s-a liniștit și a început să interacționeze cu cățeii - e drept că ar fi fost mult mai simplu dacă îl aduceam doar pe Fistic, cu doi e ceva mai complicat. Să vedem ce se mai întâmplă în seara asta. Oricum, n-am renunțat la ideea de a căuta persoana care i-a pus zgarda roșie, o să pornesc investigația când am un pic de timp. :D

      Ștergere
    2. Neapărat să ne anunţi cum a decurs investigaţia şi dacă ai descoperit cu cine te împarte Năsuc!!

      Ștergere
    3. Deocamdată pot să anunț că și aseară a dormit în casă - am convins-o mai ușor de data asta, fiindcă începuse ploaia. S-a mai obișnuit și cu cățeii. Eu mă declar complet nedumerită de comportamentul ei, de fapt am ajuns la concluzia că nu înțeleg deloc pisicile. Tocmai când credeam că m-a trădat, a început să vină din nou pe-aici. Se joacă cu sentimentele mele, asta face domnișoara Năsuc. :))

      Ștergere
    4. Pisicile vor doar sa fie cucerite de fiecare dată, ca şi cum ar fi la prima întâlnire :)

      Ștergere
    5. Haha, ce observație haioasă! Și e foarte posibil să fie și adevărată. :))

      Ștergere
  4. Dragă Ema,vreau să îți spun că mă bucur tare mult de fiecare dată când publici câte ceva... Îți mulțumesc pentru lumea frumoasă pe care o conturezi. Când nu am timp să citesc (sau sunt prea agită pentru a lua o carte în mână), urmărindu-te pe tine, am impresia că totuși am avut momente de tihnă și relaxare. Noapte bună din Hamburg, Andreia

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc și eu că ai lăsat un semn al trecerii tale pe aici, Andreia! (Sau Andreea, o fi un typo? :D) Mă bucur mult să aud că uneori te relaxezi citind ce scriu pe blog. Sper să vină și vremuri mai liniștite, fiindcă am început mai multe cronici și n-am apucat să le termin, ca de obicei. :))

      Ștergere
  5. Ma amuza de fiecare data sa citesc aventurile tale cu Nasuc. Si eu sunt curioasa cine i-a pus zgarda. Mai multi proprietari de pisici mi-au spus ca e ceva normal pentru plimbarete (pisicile care ies si pe afara) sa aiba doua sau mai multe case (desi pentru mine e ceva nemaivazut, mai ales ca in Romania, sau mai exact, in Bucuresti, nu am auzit de pisici lasate si pe afara) si sa de-a pe la tine pe acasa o data la cateva zile. O amica mi-a spus ca pisicile ei fac scandal daca nu le lasa afara, ca s-au obisnuit sa "vagabondeze" :D.

    Am trecut si Exuvii pe lista si abia astept sa aflu ce ai citit si cum ti s-au parut cartile pe care le-ai primit in dar.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, și Năsuc face foarte urât dacă nu o las afară, probabil că ar distruge toată casa dacă m-aș ambiționa s-o țin închisă. :)) Înainte să ne aleagă ca bârlog principal, s-a obișnuit să umble liberă, e cam târziu acum să-i schimb obiceiurile (mă bucur totuși că s-a mai îmblânzit, la început mă zgâria destul de des). Are într-adevăr mai multe case pe care le vizitează, unii dintre vecini îmi mai povestesc de ea, dar persoana care i-a pus zgarda cred că se află pe o altă stradă. Încă n-am avut timp să investighez.

      Fiindcă am locuit în diverse zone cu case din București, am observat că multe pisici umblă pe-afară, așa că mie mi se pare ceva obișnuit. Și pe strada asta văd cel puțin patru, dar nu se depărtează prea mult de casă. Doar Năsuc e aventuriera cartierului, cine știe câte povești are la activ și eu nu am habar. :)) O vecină mi-a spus că a văzut-o într-o zi taman în piață, intrând într-un magazin pentru animale, dar mă îndoiesc că era Năsuc, distanța e prea mare, ar fi trebuit să traverseze și bulevardul... Mă amuză că a devenit un fel de personaj al străzii și că pe seama ei au început să se spună povești, unele de-a dreptul fanteziste. :))

      Sper să am timp să scriu despre cărțile pe care le-am citit în luna mioritică. În weekend m-am apucat să fac curățenie în bibliotecă și am citit doar începuturi de romane (cu gândul să mai renunț la unele cărți care nu mă atrag), așa că iar am rămas în urmă cu lecturile.

      Ștergere
  6. Intotdeauna mi-a placut sa citesc langa lacuri, mari, rauri, nu mai vorbesc de Dunare!
    Daca adaug si un hamac in peisaj... e ceva de vis!
    Multumim pentru impartasirea experientei!

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.