Viața mea printre cărți (II)

Unul dintre locurile mele preferate de citit este la malul mării – pe șezlong, nisip sau rogojină, nu contează –, iar anul ăsta am mai testat încă o variantă: cititul pe scaun la malul mării, la orele de seară când plaja este mai puțin umblată. Desigur, un scaun este mai greu de găsit (eu am avut noroc cu un bar din apropiere), dar trebuie să mă credeți că experiența este grozavă, mai ales dacă soarele apune undeva prin apropiere. Nu mi-a trecut prin cap să-l rog pe C. să imortalizeze întreaga scenă (adică pe mine citind pe un scaun la malul mării), de obicei eu sunt cea care îi fotografiază pe alții, așa că rămân de obicei nepozată.

Nu știu dacă se observă, dar chiar stau pe scaun!

Biblioteca mea este un fel de gaură neagră, pentru că tot ce intră acolo dispare din raza mea vizuală pentru un timp nedefinit. Din câte am observat, cele mai puține cărți citite sunt chiar cele din bibliotecă, deși aproape că am leșinat de plăcere atunci când le-am cumpărat. Concluziile: 1. ar trebuie să nu mai împrumut nimic; 2. ar trebui să nu mai cumpăr nimic; 3. primele două concluzii nu sunt fezabile. Totuși, vara asta am recurs la un exercițiu de abstinență pe care am reușit să-l urmez până acum – mai precis, ignorarea oricărei promoții și a oricărei dorințe urgente măcar până la toamnă, când știu că nu voi putea rezista târgului Kilipirim.

Ultimele, dar ultimele cărți pe care le-am cumpărat vara asta 

Deși în postarea trecută am spus că n-o să mai împrumut de la prieteni, vreau totuși să vă îngrozesc, să vă oripilez cu muntele de cărți împrumutate, poate mă faceți de ocară și mă învăț minte. De data asta, chiar am întrecut orice măsură. De vină sunt întâlnirile cu booktopicii, care aduc numai cărți faine, iar eu sunt mult prea slabă să rezist unor asemenea tentații. Așa că, dacă vă întrebați care sunt planurile mele de lectură în următoarele luni, găsiți răspunsul în poza de mai jos. 

Totuși, eu nu am niciodată un plan de lectură prins în piuneze*, pentru că mereu apar cărți pe care vreau să le citesc imediat, pe loc (desigur, după ce intră în bibliotecă, uit foarte repede cât de mult mi le-am dorit). De exemplu, acum vreau neapărat să-mi iau Ghețarul de Șerban Tomșa, despre care Andreea a vorbit așa de frumos aici. Apoi, până la finalul anului aș vrea să citesc Piața diamantului despre care a scris Lavinia, Ultimul nud pe care l-a prezentat Coffee și O zi mai lungă decât veacul, cu care Gabriel mă bate la cap de când ne-am cunoscut (și cu toate astea n-a scris despre ea, deși spune că este cartea lui de suflet). A, și poate am noroc să găsesc cartea lui Hervé Guibert, despre care a vorbit Dragoș.

*Măi să fie, credeam că se spune „pioneze”, dar se pare că forma corectă este „piuneze”. Găsiți o listă cu cuvinte greșite aici. Păi, cum, corect se spune tontălău, nu tăntălău? 

Au depășit televizorul, care oricum este pe post de mobilă – ne-au tăiat cablul de vreo doi ani

Va trebui să găsesc un alt loc pentru turnulețele de cărți citite, pentru că Bruno, cățelul meu schizofrenic, a confundat unul dintre ele cu un copac (mda, tot din copac s-a ivit și cartea, ce-i drept). Cred că în căpșorul lui a fost ceva de genul: „Mă piș pe cărțile tale!”. Din fericire, nu erau cărți împrumutate printre ele și mă bucur că nu a țintit mai sus (hihi, nici nu prea avea cum, este mai degrabă pitic), altfel daunele ar fi fost mai mari. De la acest tratament brutal s-au ales cu traume pe viață Broderiile lui Marjane Satrapi și Sânge de pasăre pe haine – așa că, pentru cine intenționa să le împrumute... ups, nu se mai poate! Îmi pare rău că nu am reușit să iau un autograf de la Liviu G. Stan, acum chiar îmi este rușine să-i duc cartea la semnat, în starea în care se află (recunosc, le păstrez, nu pot să le arunc – păcat că nu se pot spăla).

Bruno a folosit, probabil, aceeași metodă ca în imagine

Nu v-am dat o veste care m-a bucurat tare mult – sper numai să fie reală. Am aflat de la un prieten irlandez – cu relații la editura Dalkey Archive – că Dan Lungu va fi tradus, în sfârșit, în limba engleză! Este amuzant că noi doi i-am făcut un mic lobby pe Goodreads, iar el (irlandezul) l-a bătut la cap pe directorul editurii, însă tot cu ajutorul fondurilor se pare că se mișcă treaba – Dan Lungu este unul dintre scriitorii români care vor beneficia de finanțare. Din câte am văzut, nu este nimic oficial, așa că sper să nu fie o afirmație nefondată.

Ah, și mi-am dat seama ce vreau să fac cu banii în cazul în care mi-ar pica pe cap o moștenire: aș înființa o editură! Una care să-l publice pe Laxness și alte cărți care au fost ignorate la noi până acum. Și da, i-aș plăti pe traducători la timp. Nu pot să înțeleg atitudinea unor patroni de edituri care nu-și plătesc traducătorii – fără ei nu ar exista cărțile în limba română, logic, nu? Așa că cine vrea, poate să se roage pentru mine, că nu se știe niciodată. Dar oare se mai roagă cineva în ziua de azi? La Dumnezeu, nu la oameni...