Ce îi împinge pe oameni la sinucidere? Credeam că răspunsul este simplu: o durere și o disperare atât de puternice, încât înlătură orice urmă de speranță și dorință de viață. Unul dintre personajele acestui roman are, însă, o părere diferită: pe lângă faptul de a fi ultimul act artistic pe care o ființă umană îl poate îndeplini, o sinucidere adevărată este una fără motiv. O persoană care are dorințe și o proiecție, cât de mică, în viitor, nu este pregătită să își încheie socotelile cu viața. Același personaj se întreabă: care a fost motivul pentru care Dumnezeu a creat pământul și oamenii? El ajunge la concluzia că nu a putut-o face din dragoste, înțelepciune sau din dorința de a-și exercita puterea. Creația s-a înfăptuit fără un motiv real, fiind doar un exercițiu de putință, iar o sinucidere autentică ar trebui să urmeze aceleași precepte.
Este o întreagă desfășurare de personaje în Circul nostru vă prezintă, cu toții oameni fără nume, fiecare aparținând unui tip diferit de circ. Avem micro-universul unui bloc de apartamente, cu tot felul de vecini: cuplul în vârstă care își ține ușa întredeschisă întreaga zi, spionând activitatea de pe palier; bătrânul care împrumută apă de la vecini și folosește liftul pe post de toaletă, pentru a face economie la apometru; soțul și soția care se ceartă din cauza unor aventuri petrecute în trecutul îndepărtat; bărbatul care se preface că este orb, pentru a fi lăsat în față la coadă. De altfel, aceste mici tablouri ale vieții cotidiene mi-au plăcut cel mai mult la romanul lui Teodorovici.
Naratorul, care trăiește în aceeași clădire, își începe fiecare zi cocoțat pe pervaz, așteptând impulsul de a sări. Fără nume, fără slujbă, fără iubită, el face parte dintr-un cerc de oameni care intenționează să se sinucidă - intenționează, dar nu prea reușesc. Modalitățile lor variază: un fost student la teologie a încercat să se molipsească de o boală incurabilă, culcându-se cu cele mai ieftine curve, însă, cum acest plan eșuează, vrea să se omoare cu zece litri de whisky; un „profesionist” înscenează sinucideri, în speranța că va fi salvat de trecători; un tip nu prea întreg la minte vrea să se spânzure în pădure, înconjurat de cadavre de câini maidanezi.
Naratorul nu simte impulsul necesar de a sări pentru că are dorințe: să dețină un magnet uriaș care să atragă toți banii pierduți din lume, să aibă o iubită și să facă sex pe săturate, să joace măcar o dată fotbal pe un stadion renumit. Dar care este motivul din spatele intenției lui de a se sinucide? Care sunt motivele celorlalți? Aparent, nimeni nu are vreunul, ceea ce îi califică pentru sinuciderea autentică, pentru supremul act artistic al vieții lor. De ce nu o fac, în acest caz? Sunt doar vorbe goale, lipsite de curaj? Este modul lor de abordare unul greșit? Pentru că, într-un final, singura persoană care se sinucide în acest roman este tocmai cea care este disperată și are un motiv.
Acest scurt roman nu este unul deprimant, în ciuda subiectului, însă nici unul prea vesel, în ciuda titlului; felii de viață, neprelucrate și neînfrumusețate, sunt contrabalansate de un umor românesc (de multe ori, nu prea subtil). Problema mea cu subiectul, pe lângă o serie de momente previzibile, a fost că nu l-am putut lua în serios, așa cum nici personajele nu-și iau în serios planurile de sinucidere. Am fost atât de puțin implicată în povestea naratorului, încât nu mi-ar fi păsat dacă el se omora sau nu. De asemenea, nu am fost de acord cu una dintre părerile lui, aceea că lucrurile se întâmplă oricum, chiar dacă o persoană are o atitudine rezervată în viață. El chiar a mers în căutarea unei târfe la Gara de Nord, ceea ce a declanșat un șir de evenimente neobișnuite; dacă ar fi stat acasă, nimic din tot ceea ce a urmat nu ar mai fi avut loc.
Editura: Polirom, 2007
Număr de pagini: 216
Niciun comentariu