Sînt o babă comunistă! - Dan Lungu

Sînt o babă comunistă! nu este nici pe departe o carte profundă, serioasă, nu promite noutăți, revelații sau schimbări de opinie. Dar este, cu siguranță, o carte foarte amuzantă, chiar și în adevărurile triste pe care le conține. O carte care m-a cucerit încă de la primele paragrafe și de care nu aș fi vrut să mă mai despart. În ceea ce mă privește, gust din plin stilul scriitoricesc al lui Dan Lungu; îl apreciez pentru că nu recurge la un umor răsuflat, previzibil, și nici la unul vulgar.

Prin amintirile Emiliei Apostoae, baba comunistă a lui Dan Lungu, ne întoarcem într-o lume în care abonamentul la Scînteia era obligatoriu, angajații strecurau băutură la locul de muncă în sticlele de compot, șoferii cisternelor cu lapte găseau modalități ingenioase de a scoate untul din lapte, iar profesorii se purtau frumos cu elevii din familiile „sănătoase”, pentru că nu se știa niciodată în ce posturi importante ar putea ajunge aceștia.

Mi-a plăcut perspectiva din care este scris acest roman; am avut ocazia să privesc prin prisma nenumăraților bătrâni care se plâng că „Sub comunism era mai bine!” și să aflu una dintre poveștile - nu departe de adevăr - din spatele acestui regret. Sînt o babă comunistă! va rămâne un fel de mărturie, în cheie tragicomică, a unor generații care se vor stinge peste câteva decenii, luând cu ei poveștile, motivele și regretul.

Pentru cei mai mulți, comunismul a fost o bucată de viață lipsită de culoare, fericire și libertate; în schimb, pentru Emilia Apostoae a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții ei. Ambițioasă, și-a realizat visul de a pleca de la țară, unde viitorul îi promitea doar o producție constantă de tezic - adică turte de bălegar. A avut șansa să lucreze pentru Export, ceea ce i-a adus, indirect, o viață îndestulată. După căderea comunismului, în 1989, viața ei a luat o turnură din ce în ce mai nefericită. Într-o discuție cu fata ei, ajunsă în Canada, îi demontează toate argumentele pe care aceasta le aduce în favoarea democrației:

- Dar libertatea, mamă? Asta nu se compară cu nimic. Atunci ne era frică și de umbra noastră... Faptul că acum poți să spui ce vrei și să scrii ce vrei, să cășlătorești şi să strigi "Jos guvernul!"...

- Ştii ce, călătoresc tot îmbogățiții, cei care au furat ce-am muncit noi. Cît de strigat, acum strigi pînă nu mai poți, că oricum nu te ascultă nimeni... Dacă ar fi după mine, eu și mîine aș vrea să se întoarcă comunismul.

Romanul este structurat pe trei planuri temporale, prezentate amestecat: copilăria la țară, condimentată de câteva vizite la oraș, viața la serviciu în timpul comunismului, precum și viața de pensionar în democrație. Însă nu voi intra în detalii, pentru a nu vă strica plăcerea de a descoperi singuri motivele pentru care Emilia regretă comunismul. La final, veți înțelege, poate, povestea unuia dintre numeroșii bătrâni cârcotași și veșnic nemulțumiți, care privesc cu melancolie și regret după acele vremuri care, altora, le-au adus atâtea suferințe și lipsuri, ba poate chiar şi moartea. Percepția acestor melancolici poate părea una îngustă, ignorantă şi egoistă, dar, cu toate acestea, este o realitate nu mai puțin valabilă, chiar dacă este negată de experiența celorlalți. 

Cartea este presărată cu anecdote despre Ceașcă (nea Nicu) şi Leana, povestite cu umor de un coleg șugubăț al Emiliei, anecdote care circulau underground în timpul comunismului. Unor cititori li s-a părut inoportună întreruperea narațiunii pentru a face loc acestor viniete, dar mie mi-au plăcut, poate și pentru că nu le cunoșteam în detaliu. Per total, nu am simțit nevoia să fiu prea critică cu acest roman - plăcerea cu care l-am citit a fost îndeajuns de mare pentru a-i trece cu vederea eventualele neajunsuri.

Bietul Nicolae Ceaușescu! În vizitele lui prin țară i se prezenta, aproape întotdeauna, o realitate falsificată. Oricât de absurde ar părea evenimentele prezentate în roman - ca, de exemplu, vopsirea brazilor pentru a căpăta o nuanță mai puternică, sau înlocuirea porumbului anemic cu exemplare viguroase la marginea vizibilă a lanurilor - ele nu forțează prea mult limita credibilului. Țelurile comunismului trebuiau îndeplinite chiar și prin intermediul unor iluzii. Este o simbioză artificială, dar asumată, între absurd și real, un hibrid straniu, dar funcțional; este, până la urmă, o formă de supraviețuire tipic românească (şi nu numai), o existență adaptată unui regim totalitar care pierduse contactul cu realitatea.

Mi-am amintit cu această ocazie de romanul lui Ma Jian, Tăiţei chinezeşti, unde l-am regăsit pe Nicolae Ceaușescu într-o situație similară, traversând un oraș din China și admirând - în goana mașinii, e drept - casele arătoase de pe bulevardele principale, fără să știe că fațadele somptuoase erau, de fapt, placaje pictate, în spatele cărora se ascundeau adevăratele și mult prea banalele clădiri.

M-am regăsit în acest roman în câteva detalii tragicomice pe care le-am trăit şi eu în anii petrecuți sub comunism, deși eram prea mică pentru a înțelege cu adevărat realitatea din jur. Mi-am adus aminte de pozele cu actori care se vindeau la chioșcul de ziare, pe care le cumpăram și eu, avidă de chipuri dintr-o altă lume. Mi-am reamintit gustul fad, diluat al laptelui, care, în lungul său traseu spre magazine, devenea mai mult apă decât lapte. Mă întreb dacă părinții au păstrat geamul tricolor care se punea în fața televizorului alb-negru, colorat în albastru în partea de sus (pentru cer), în verde în partea de jos (pentru iarbă) și în galben la mijloc pentru... ei, pentru toate celelalte. 

În ciuda notei de umor, citind romanul lui Dan Lungu mi-am dat seama că eu nu cunosc, de fapt, viața părinților mei din timpul comunismului. Până la mine au ajuns doar frânturi, însă îmi lipsește povestea pe de-a-ntregul. Deunăzi, mă plângeam unui prieten de faptul că părinții mei nu mă cunosc cu adevărat. Dar abia acum, într-un târziu, mi-am dat seama că nici eu nu îi cunosc pe ei. Nu știu greutățile cu care s-au confruntat, dacă au fost urmăriți și persecutați, dacă au suferit. Vreau să aflu răspunsul la aceste întrebări și să acopăr, cumva, golul imens care s-a creat între generațiile noastre. Iată cum literatura poate schimba, uneori, viața unui om.

P.S.: Pentru cei care au văzut filmul Amintiri din epoca de aur și le-a plăcut, romanul lui Dan Lungu promite o experiență similară. Probabil toată lumea știe deja că, în 2013, a fost realizat și un film după acest roman.

Editura: Polirom, 2013

Număr de pagini: 240