vineri, 31 ianuarie 2014

Accabadora - Michela Murgia


Romanul Michelei Murgia are o frumuseţe aparte, o poezie care nu poate fi tăgăduită, ascunsă în mici detalii, în întorsături de frază, dar şi în pitoreştile cutume ale vieţii din Sardinia - meleagurile natale ale autoarei. Mi-am dorit să citesc această carte din momentul în care am aflat de existenţa ei; mi-am imaginat, de pe atunci, o lume la graniţa dintre real şi fantastic, cu un strop de pitoresc şi magie - reţeta perfectă pentru a deveni o carte favorită. Nu am luat însă în calcul că, uneori, nu sunt de ajuns doar ingredientele, ci şi modul de preparare...

Accabadora este un roman puternic impregnat de tradiţia sardă; mi-au plăcut detaliile pitoreşti din viaţa unei comunităţi restrânse, izolate, care funcţionează încă după reguli ancestrale: culesul viei în momentul în care mirosul fin al unui bătrân decide că strugurii au atins deplina maturitate; mutarea hotarului prin vrăji, pentru a lua din pământul vecinului; pregătirile pentru nuntă, cu numeroase prăjituri tradiţionale, cu belşug de migdale; pâinea nupţială a miresei, împodobită cu porumbei şi flori în relief, care, după nuntă, urmează să fie lăcuită şi păstrată în casa mirilor; noaptea de 1 noiembrie, Noaptea Tuturor Sfinţilor, când uşile caselor sunt lăsate deschise, pentru ca sufletele rudelor să poată intra şi ospăta din merindele pregătite anume; bocitoarele plătite care îşi închiriză vocea pentru a jeli morţii.

De fiecare dată când se ridica lamentaţia aceea de o muzicalitate vulgară, era ca şi cum sorenezilor li s-ar fi cântat durerile din fiecare casă, cele prezente şi cele duse, pentru că doliul unei familii trezea amintirea, niciodată adormită, a tuturor plânsetelor trecute. (pag. 22)

Cea mai surprinzătoare dintre tradiţiile sarde a fost, de bună seamă, existenţa Accabadorei. Îmbrăcată tot timpul în negru, femeia, care şi-a luat asupra ei dreptul de viaţă şi de moarte, intră în casele celor muribunzi şi, cu acordul lor şi al familiei, îi ajută să treacă în lumea de dincolo. Fie că foloseşte o pernă, un băţ de măslin sau un ciocănel de lemn, şlefuit anume pentru această utilizare, Accabadora îşi îndeplineşte rolul infam conferit de tradiţie şi necesitate. Înainte de intervenţia ei, din camera muribundului sunt înlăturate toate obiectele sacre, care ar putea ţine sufletul legat de trup.

Acest personaj a apărut în Sardinia în unele comunităţi izolate, lipsite de spitale. Din superstiţie, Accabadora nu era plătită pentru "serviciile" ei de eutanasie. Deşi nerecunoscută de unii istorici, cazuri ale acestei îndeletniciri au fost semnalate până în urmă cu câteva decenii. 

Aveam şi eu rolul meu de jucat, şi l-am jucat. Eu am fost ultima mamă pe care unii au văzut-o. (pag. 154)

Revenind la roman, este un pic dificil de spus cine este personajul principal aici - Bonaria Urrai, croitoreasa care îndeplineşte, de fapt, rolul de Accabadora în micuţa aşezare sardă, ori Maria Listru, fetiţa de suflet pe care Bonaria o adoptă pe când aceasta avea şase ani. Maria este singura persoană din sat care nu cunoaşte adevărata ocupaţie a Bonariei; copil fiind, nu înţelege rostul dispariţiilor misterioase, în toiul nopţii, ale bătrânei, deşi aceste plecări sunt întotdeauna urmate de o înmormântare. Când, peste ani, Maria află adevărul, nu se poate împăca cu rolul de înger al morţii asumat de mama adoptivă. Cuvintele Bonariei - Aşa cum nu ne naştem singuri, nu ar trebui nici să murim singuri - nu compensează tăinuirea adevărului, astfel că Maria lasă totul în urmă şi începe o nouă viaţă pe continent. Va ajunge ea să înţeleagă pe deplin rolul accabadorei în comunitatea sardă? Se va împăca cu universul restrâns, guvernat de tradiţie, al lumii căreia îi aparţine? 

Potenţialul acestei poveşti este generos şi m-a lăsat să întrevăd posibilitatea unei lecturi impresionante; dar, din păcate, nu este dezvoltat pe măsura promisiunii pe care o conţine, atingând doar în trecere şi mult prea superficial subiectele cu adevărat interesante. Nu m-a deranjat stilul (uneori) simplu în care este scrisă această carte; pe alocuri, cuvintele înfloresc în metafore surprinzătoare, mustind de candoare şi poezie, astfel că pot ierta bucăţile ceva mai banale. Nu m-a deranjat foarte tare nici că personajele au fost, uneori, introduse brusc, ceea ce mi-a creat câteva confuzii. 

Unul dintre aspectele care au scăzut plăcerea lecturii a fost lungimea - mai bine spus, scurtimea - neîndestulătoare pentru a cuprinde o asemenea poveste şi un număr, destul de mare, de personaje. Evenimentele se precipită, fără a dispune de un timp suficient în care să dospească, pentru a face o trecere lină, credibilă, de la un moment la altul. Tot din acest motiv, personajele par dezvoltate doar pe jumătate, fapt pentru care, la finalul lecturii, nu am rămas cu senzaţia că le cunosc de o viaţă, că le iubesc sau că le urăsc cu adevărat. 

Recomand acest roman, dar nu din toată inima. Merită, totuşi, să aflaţi povestea Accabadorei şi să petreceţi câteva ore în lumea pitorească din Sardinia - fără a avea, însă, aşteptări foarte mari.


Editura: Humanitas Fiction, 2013
Număr de pagini: 216
Traducere: Gabriela Lungu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...