vineri, 10 octombrie 2014

I Curse the River of Time (Blestem curgerea timpului) - Per Petterson



Nu știam mai nimic despre acest roman care a ajuns în teancul meu de cărți dintr-o întâmplare; mi-l împrumutase o prietenă de mai bine de jumătate de an, dar ceea ce m-a determinat să-l extrag, în sfârșit, de acolo a fost traducerea apărută recent la editura Univers. Înainte de a începe lectura, aflasem doar că este o poveste tristă și că Per Petterson are un stil personal de a scrie. Am pătruns destul de greu în atmosfera romanului (la început, pare că nu se întâmplă mai nimic), ba, la un moment dat, chiar am fost tentată să-l abandonez și să caut traducerea în limba română. Am perseverat, totuși, iar povestea m-a învăluit în cele din urmă cu izul ei melancolic, cu miros de ploaie de sfârșit de toamnă. 

Într-adevăr, Per Petterson are un stil aparte de a scrie - simplu și totuși dens, cu fraze lungi care mi-au amintit un pic de Javier Marías, fără a avea, însă, încărcătura greoaie a celui din urmă. Iar povestea, deși în esență tristă, nu este una apăsătoare sau deprimantă: cumva, scriitorul reușește să își transporte cititorul nu într-un tărâm al amărăciunii, ci într-unul al gândurilor și al senzațiilor, molipsindu-l cu starea lui contemplativă. Câteodată, autorul strecoară și câteva momente pline de umor, care detensionează atmosfera.

Blestem curgerea timpului este o poveste care mai mult se simte, iar eventualele spoilere nu pot dezvălui nimic din senzația pe care ți-o lasă acest roman. Mi-a plăcut că lucrurile nu sunt spuse în întregime, că nu există rezolvări - deși finaluri sunt destule. Per Petterson ne conduce, cu frazele lui minuțioase, prin toate aceste tuburi și capilare care alcătuiesc povestea, însă niciodată până la capăt, căci ne întoarce mereu la matcă, la marele fluviu ce străbate viața personajului său. Se poate spune că Arvid Jensen a înaintat mereu împotriva curentului, încercând să ajungă pe malul unde se află mama, separată de el și de tată prin personalitatea ei diferită și o independență câștigată în timp. 

Povestea relatată de Arvid nu are început și sfârșit, nu poate fi rezumată; ea este, mai degrabă, o colecție de momente suspendate în timp, o paletă de gesturi, senzații și amintiri analizate minuțios și unite de un fir comun: iubirea, dar nu o iubire de roman siropos, ci o iubire reală, umană - și deci imperfectă, știrbită de angoase și vină, de teamă și frustrare. Sunt mai multe feluri de iubire aici și fiecare dintre ele pare să eșueze într-un fel sau altul: căsnicia, relația cu mama, cu tatăl, cu prietenii de odinioară. Sunt amintiri care s-au pierdut, ca și cum nu ar fi existat niciodată, dizolvându-se odată cu persoanele care au dispărut din viața lui Arvid.

Bărbatul se expune în fața cititorului în toată imaturitatea și slăbiciunea lui de adult, fără a ascunde momentele ridicole și înjositoare. Dar cât de vinovat este el pentru momentul în care se află, când totul se dărâmă în jurul lui - căsnicia, viața mamei, zidul Berlinului? Poate că singura lui vină este că nu a fost atent în momentele importante ale vieții, iar evenimentele s-au întâmplat fără ca el să le bage de seamă - sau poate că este mai mult decât atât. Ceea ce nu a văzut cu propriii ochi, Arvid își imaginează, umplând golurile poveștii cu propria fantezie (așa cum sunt momentele în care nu este alături de mamă). 

Ed. Univers, 2014
trad. Karmen Balko
Era pe la începutul lui noiembrie, fiicele mele, pe bancheta din spate, cântau o melodie a formaţiei Beatles pe care o învăţaseră de pe unul dintre discurile mele vechi. [...] Era plăcut să le am pe amândouă pe bancheta din spate. În acest fel, puteau vorbi cu mine despre orice fără să mă privească în faţă, iar eu, la rândul meu, nu trebuia să le privesc pe ele în faţă, iar uneori ele nici nu se mai uitau una la alta şi atunci ne uitam tustrei pe fereastră, fiecare într-o direcţie diferită, fără a spune absolut nimic, în timp ce maşina gonea mai departe, şi toţi ştiam că lucrurile nu erau aşa cum ar fi trebuit să fie. Fetele ştiau asta, şi eu la fel, iar cea care nu era cu noi atunci ştia poate mai bine ca oricine şi de aceea ea nici nu era cu noi în aceste plimbări cu maşina.*


Arvid este al doilea din cei patru băieți ai unei familii din clasa muncitoare; el este singurul dorit și planificat, dar asta nu îl face să se simtă cu adevărat iubit. Este nesigur de locul lui în familie și de dragostea mamei, care nu-l cunoaște cu adevărat. Îl respinge și îl desconsideră pe tată (deși este singurul copil care îi seamănă), dar o adoră pe mamă, de care se simte separat de un întreg fluviu de diferențe și cuvinte nerostite la momentul oportun. Mama este cea care i-a pus în brațe cărțile potrivite la fiecare vârstă, cea de care Arvid s-a agățat încă din copilărie, cea la care se gândește în fiecare zi, ca la o iubire neîmplinită și fără sorți de izbândă. În tinerețe, când ar fi putut depăși statutul social al familiei, Arvid a ales un alt drum care a dezamăgit-o pe mamă. Aflat acum în pragul divorțului, purtând cu el amintiri dintr-o viață mai fericită, Arvid pleacă în Danemarca pe urmele mamei atinse de o boală gravă. 

Arvid călătorește cu feribotul Holger Danske (numele unui erou danez legendar și al unui grup de rezistență din timpul celui de-al doilea Război Mondial), într-un ecou al dramei care i-a răpit scriitorului părinții și fratele mai mic - incendiul din anul 1990 de pe nava Scandinavian Star (dar despre această dramă, el vorbește în cartea In the Wake). De fapt, Arvid Jansen și Per Petterson au mai multe lucruri în comun: ca și personajul său, autorul a lucrat mai mulți ani ca muncitor necalificat într-o fabrică, așa cum au făcut și părinții săi, iar ulterior a ajuns într-o librărie. Sunt multe nume de autori presărate în acest roman (Günter Grass - preferatul mamei, Erich Maria Remarque, Hemingway, Faulkner, Hugo), însoțite de comentarii interesante. 

Dacă pot găsi o hibă acestui roman, aceasta ar fi prezența multor nume de străzi, clădiri și locuri din Oslo care pentru mine n-au însemnat nimic, dar care își au cu siguranță rostul lor pentru un cititor norvegian. Totuși, descrierile minuțioase ale lui Per Petterson m-au transpus în atmosfera orașului, percepând prin ochii lui Arvid clădirea în care locuia, fabrica în care lucra, piața pe care o traversa în fiecare dimineață, drumul de la casa părinților la apartamentul cu chirie din Carl Berners Plass. Am căutat o imagine cu această piață, dar trebuie să recunosc că am fost dezamăgită - fotografiile sunt întru totul lipsite de farmecul pe care scriitorul li le-a atribuit prin cuvinte; cel mai probabil, este vorba de un Oslo al lui, personal, destul de diferit de orașul realității cotidiene. 

Traducerea în engleză a fost excelentă (am aflat că a fost făcută sub supravegherea autorului), iar titlul mi se pare mult mai potrivit decât cel al ediției românești, pentru că el conține un cuvânt cheie - râul, fluviul la care scriitorul face referiri de mai multe ori în povestea sa. Titlul este preluat, aparent, dintr-o poezie a președintelui Mao Zedong:


Fragile images of departure, the village back then
I curse the river of time, thirty-two years have passed


O senzație plăcută a rămas cu mine după lectura romanului (ceea ce atestă că nu este o lectură deprimantă sau apăsătoare, în ciuda subiectelor atinse), astfel încât, după o vreme, am extras din bibliotecă și cealaltă carte a lui Per Petterson, La furat de cai. De această dată, povestea m-a prins imediat, dar a trebuit să o las deoparte, pentru că începusem deja altceva (dar am avut timp să constat că autorul are o predilecție pentru luna noiembrie). De pe site-ul editurii Univers am aflat că o altă carte a autorului este în pregătire: în engleză, titlul ei este It's Fine By Me (al doilea său roman). Aparent, povestea îl urmărește pe un Arvid Jansen mult mai tânăr, fiind un fel de bildungsroman (dar tot același Arvid este și protagonistul în vârstă de 43 de ani al romanului In the Wake)

*citat preluat dintr-un fragment al traducerii de la editura Univers


6 comentarii:

  1. Mă bucur că ai citit tu cartea aceasta și am avut astfel ocazia să citesc impresiile tale de lectură în ceea ce o privește. Și abia aștept să o citesc și eu!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, oricum, au fost câteva concidențe: aveam deja cartea împrumutată când a apărut și la noi, tu erai interesată chiar de acest titlu... Meritul este al prietenei care mi-a adus cartea - ei i-a plăcut, dar uite că eu am tot amânat-o, fără să știu că îmi va plăcea atât de mult cum scrie Per Petterson. Mă bucur că lectura nu a fost un eșec și că nu ți-am stricat plăcerea cu care așteptai acest roman.
      Chiar dacă prefer să alternez scriitorii, voi trece și la cealaltă carte, ”La furat de cai”, din moment ce am citit deja un capitol și mi-a plăcut.

      Ștergere
  2. De la o vreme ai numai descoperiri pe blog. E un scop sa descoperi autori noi, sau efectiv esti plictisita de cei consacrati?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici nu mi-am dat seama de asta, dar ai dreptate. Este adevărat că îmi place să descopăr autori noi, dar acum a fost o întâmplare faptul că am scris în lanț despre ei - de obicei alternez romanele mai cunoscute cu cele despre care nu prea vorbește lumea. Chiar dacă mi-aș face o listă clară a titlurilor pe care vreau să le citesc în următoarea perioadă, tot nu m-aș ține de ea, căci apar mereu titluri noi care îmi deviază planurile. :)

      Ștergere
  3. Tocmai am terminat-o și eu, dar nu prea mi-a plăcut, am citit-o foarte greu și am terminat-o numai de ciudă, că nu voiam s-o abandonez. E ciudat, pentru că eu citisem It's fine by me și îmi plăcuse foarte mult. Dar stilul de acolo e diferit de cel din Blestem... (care și mie mi-a amintit de Javier Marias și de Lydia Davis, dar fără farmecul lor). Poate de vină a fost povestea în sine, cam dezlânată și frustrantă. O să mai încerc totuși „La furat de cai”, ca să mă lămuresc în privința lui, și sunt optimistă, pentru că despre romanul ăsta am auzit numai de bine (multe traduceri și premii).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu am intrat greu în atmosfera romanului, ba chiar am fost tentată să-l abandonez, dar apoi s-a produs un declic și stilul lui Petterson a început să îmi placă. Aparent, e o carte plictisitoare, în care nu se întâmplă mai nimic, și îmi dau seama că necesită o stare anume, altfel e greu de digerat (de exemplu, dacă aș citi-o zilele acestea, nu aș avea răbdare pentru ea). Ca și în cazul cărții lui Knausgaard, „Lupta mea”, cred că totul se rezumă la modul în care rezonezi cu subiectul și scriitura - iar momentul în care citești contează și el foarte mult.
      Oricum, „La furat de cai” mi-a plăcut mult mai mult, și sunt bucuroasă să aflu că „It's fine by me” e, de asemenea, o carte bună. Chiar aș vrea să mai citesc ceva de Petterson.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...