duminică, 5 octombrie 2014

The Lonely Passion of Judith Hearne - Brian Moore



Am citit The Lonely Passion of Judith Hearne împreună cu Declan O'Driscoll, un prieten irlandez de pe Goodreads despre care veți mai auzi, pentru că, pe lângă faptul că lecturăm cot la cot romane irlandeze și românești, mi-a făcut marea bucurie de a vizita Bucureștiul în septembrie. 

Romanul lui Brian Moore mi-a plăcut la început, însă pe la mijloc a început să scârțâie și nu prea și-a mai revenit până la final, când am reușit, în sfârșit, să simt extrem de puternic singurătatea protagonistei - de altfel, laitmotivul acestui roman. Se poate spune că intensitatea poveștii a fost ruinată de accentul pe care scriitorul îl pune pe religie și pe multe aspecte fără legătură cu drama lui Judith Hearne. Însă chiar și un subiect banal cum este singurătatea poate deveni o lectură captivantă în mâinile unui scriitor talentat. Brian Moore este destul de apreciat, dar acest roman nu prea m-a convins să-i caut și celelalte cărți în viitorul apropiat. 

Fată bătrână, cam ștearsă și fără mari speranțe de măritiș, Judith Hearne este o femeie singură care se mută din pensiune în pensiune, pentru că mereu găsește pricină de gâlceavă cu proprietăresele. Fotografia mătușii care a murit și o icoană cu Inima sacră a lui Isus sunt cele două lucruri care o urmează în fiecare locuință nouă. O cunoaștem pe Judith când se mută la casa de oaspeți a doamnei Henry Rice, care locuiește cu fiul Bernard - un tânăr obez, leneș și vulgar, poate cel mai interesant personaj al romanului - și cu fratele Madden, proaspăt întors din America. 

He was a horrid-looking fellow. Fat as a pig he was, and his face was the colour of cottage cheese. His collar was unbuttoned and his silk tie was spotted with egg stain. [...] He was all bristly blond jowls, tiny puffy hands and long blond curly hair, like some monstrous baby swelled to man size. (despre Bernard)

Extrem de singură, fără copii de crescut și fără planuri de făcut (dar cu un viciu pe care-l ține bine ascuns), protagonista a trăit alături de o mătușă egoistă și pretențioasă, care i-a inoculat tot felul de idei și prejudecăți care se întorc împotriva ei. Judith este obișnuită să fie respinsă de bărbați, dar asta nu o împiedică să viseze cu ochii deschiși la scenarii romantice; ea trăiește și cu iluzia că maturitatea îi va aduce o frumusețe târzie. Singurii ei prieteni sunt familia O’Neill, pentru care strânge lucruri interesante de povestit la sfârșit de săptămână, când îi vizitează. În rest, viața ei este o repetiție fără variații, un șir monoton de zile care seamănă una cu alta. Brian Moore este destul de nemilos cu Judith Hearne, pe care o privește prin ochii tuturor personajelor din carte, dezvăluind puțin câte puțin din personalitatea încâlcită a acestei femei de care mi-a fost imposibil să mă atașez, în ciuda compasiunii pe care am simțit-o adeseori. 

She watched the glass, a plain woman, changing all to the delightful illusion of beauty. There was still time: for her ugliness was destined to bloom late, hidden first by the unformed gawkiness of youth, budding to plainness in young womanhood and now flowering to slow maturity in her early forties. She smiled fondly at her fondly smiling image, her nervous dark eyes searching the searching glass. Satisfied, she nodded to the nodding, satisfied face.

Romanul începe foarte bine: cu un umor negru subtil, ca un curent ce înviorează sobrietatea poveștii, cu o atmosferă sumbră, tensionată de un ușor mister (ochii care o privesc pe Miss Hearne din nasturii pantofilor sau din lemnul mobilei), povestea promite să devină apăsătoare, astfel ca cititorul să simtă pe pielea lui singurătatea și alienarea protagonistei. Nu a fost însă așa. Autorul nu se concentrează doar asupra lui Judith, ci își îndreaptă atenția și spre Bernard, Madden și alte personaje secundare, în încercarea de a surprinde un tablou cât mai complet al societății irlandeze din anii 1950: țara blamată pentru lipsa ei de importanță și oamenii de proastă calitate; fetele neinstruite de la țară care ajung slujnice la oraș și, uneori, sunt violate de stăpâni; irlandezii plecați spre lumi mai promițătoare, unde nu le merge neapărat mai bine. Iar peste toate acestea, religia tronează omniprezentă și atotstăpânitoare - însă ea nu îi face pe oameni mai buni, și nici nu îi poate scoate din ghearele singurătății. Pentru Judith Hearne, religia este colacul de salvare, dar și ghiuleaua care o trage la fund - însă asta se va vedea spre finalul romanului. 

Religion was insurance. It meant you got security afterwards. It meant you could always turn over a new leaf. Just as long as you got an act of perfect contrition said before your last end, you’d be all set. 

Declan a fost cel mai nemulțumit de roman, acuzându-l pe Brian Moore că și-a folosit personajul ca pe o unealtă și că a făcut asta destul de transparent. Eu nu am fost atât de deranjată de acest aspect, dar mi-am cam pierdut interesul când povestea a virat într-o cu totul altă direcție decât mă așteptam, devenind destul de plicticoasă. Altor cititori le-a plăcut foarte mult acest roman (după care s-a făcut și un film), așa că nu-l ștergeți de pe listă în cazul în care intenționați să îl citiți (cam greu de crezut, având în vedere că nu s-a tradus la noi).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...