sâmbătă, 25 octombrie 2014

Inima cusută - Carole Martinez



Inima cusută este un fel de Veac de singurătate feminin, plin de senzualitate, sensibilitate și metafore, cu unele elemente pe care le preia din minunatul roman marquezian. Un adevărat tur de forță imaginativ, povestea îmbină realismul magic, fantasticul, misterul și lirismul într-un melanj care, de multe ori, atinge combinația perfectă. Dacă romanul nu ar fi eșuat în câteva rânduri (și aproape în lanț în cea de-a treia parte), Inima cusută ar fi devenit una dintre cărțile preferate citite în acest an. Dar cum au fost aspecte care nu mi-au plăcut, nu mai pot recomanda acest roman din toată inima, așa cum mi-am imaginat inițial că voi face. Senzațiile cu care am rămas la finalul lecturii mă trag în două direcții diferite: dacă ar fi să mă iau după ultima parte a cărții, atunci părerea mea nu ar fi una favorabilă; există însă începutul și mijlocul, care mi-au oferit unele dintre cele mai plăcute momente ca cititor din ultima perioadă.

Romanul de debut al franțuzoaicei Carole Martinez, Inima cusută este îmbibat cu basmele auzite de la bunica de origine spaniolă a autoarei, dar și cu elemente ce fac trimitere la Marquez, devenind astfel o variantă feminină a capodoperei Un veac de singurătate*. Însă Carole Martinez își pune propria imaginație la lucru și înzestrează acest schelet-omagiu cu zeci de întâmplări uimitoare, caracteristici inedite și propriul său limbaj feminin și metaforic. Inima cusută este o carte adresată în primul rând femeilor, cele care pot rezona cu poezia și lirismul, cele care visează cu ochii deschiși la povești fabuloase, cele care săvârșesc micile minuni de fiecare zi. Însă toți cititorii pasionați de realism magic vor găsi aici ceva frumos și ceva memorabil care îi va încânta cu siguranță.

Soledad, fiica cea mai mică a croitoresei Frasquita Carasco, așterne pe hârtie povestea mamei ei și a celor cinci copii ai săi, înzestrați cu daruri extraordinare care, departe de a le aduce fericirea, îi izolează de lumea temătoare și superstițioasă, punând pe destinul lor pecetea singurătății. Universul magic al poveștii este populat cu personaje memorabile: Frasquita, croitoreasa cu mâini fermecate, Anita, povestitoarea cu har și păstrătoarea secretelor, Clara, ființa luminoasă ruptă de lume, Martirio, cea care comunică cu morții, Angela, fata cu glasul divin și fizionomie atavică, Pedro, băiatul roșcat născut ca prin farmec. Mai este și Soledad, fiica nedorită care își asumă destinul de singurătate, cea care devine parte a poveștii chiar dacă a venit pe lume mult prea târziu pentru a cunoaște viața plină de tristețe și miraculos a mamei. Bărbații cad pe un plan secundar în povestea acestei familii neobișnuite, căci darurile străvechi se transmit doar pe filieră feminină, și tot femeile sunt cele care duc povara destinului lor, neglijate, abuzate, puse drept gaj și pierdute, luând însă cu curaj lumea în piept pentru a-și schimba soarta.

Frasquita Carasco nu a știut să scrie altfel decât cu acul, o prelungire strălucitoare a degetelor sale ingenioase. Trăind într-un sat plin de superstiții și tradiții păgâne, în care femeile vorbesc cu bărbații doar când sunt întrebate și privesc doar când sunt privite, copila va cunoaște din plin singurătatea și stigmatizarea. La pubertate, Frasquita este inițiată de mama ei în tainele rugăciunilor moștenite din moși strămoși, care vindecă boli și pot convoca morții o dată la o sută de ani. Ea primește și o cutie misterioasă, pe care nu trebuie să o deschidă înainte de vreme - altfel, conținutul cutiei dispare, iar puterea rugăciunilor se pierde. De mică, Frasquita a cusut cu pasiune, avidă după culori în lumea austeră a satului, unde podoabele sunt respinse, iar viața se desfășoară mai degrabă în alb și negru. Singurele culori le regăsește în natură sau în icoanele din biserică - iar natura este și prima ei sursă de inspirație și de materiale. 

Ce trebuia să facă cu acestă nouă paletă pe care o voce misterioasă i-o oferise în noapte? Să bombardeze cu culori satul înăbușit de iarnă. Să brodeze direct pe pământul înghețat flori felurit colorate. Să inunde cerul gol cu păsări pestrițe. Să vopsească în culori vii casele, să coloreze în roz obrajii măslinii ai mamei și buzele ei cafeniu închis, ca de piele argăsită. N-ar avea niciodată destul de multă ață, destul de multă viață, ca să ducă la bun sfârșit un asemenea plan. (pag. 38)

Darul fetei nu este însă unul obișnuit: pe lângă veșmintele și broderiile minunate care ies din mâinile-i fermecate, Frasquita are puterea de a coase laolaltă marginile zdrențuite ale sufletului sau ale trupului, redând echilibrul și viața. Ea brodează și cu cuvintele, însăilând povești extraordinare despre lucruri obișnuite. Rochiile ei au asupra bărbaților efectele farmecelor de dragoste, ascunzând ca prin minune defectele trupului. Pentru nunta ei, Frasquita își face singură țesături din cele mai neînsemnate materiale ale naturii, golind-o parcă de frumusețe pentru a o concentra în rochia ei de mireasă. Însă ea înțelege că măiestria ei nu îi poate servi niciodată drept podoabă, ci poate fi folosită numai pentru binele celorlalți.

Pe lângă povestea Frasquitei și a copiilor ei, sunt povești și personaje secundare care m-au fermecat: statuia Madonei albastre purtată în procesiune prin sat doar de două ori pe an și cele șase femei care cunosc misterul trupului îmbrăcat al statuii; cele două moașe din Santavela, una reprezentând știința și viitorul, iar cealaltă - magia și trecutul; căpcăunul Eugenio, vindecătorul cu ierburi care câștigă încrederea oamenilor cu un scop anume; târfa Lucia care cântă la acordeon, disprețuită de întregul sat, dar singura prietenă adevărată a Frasquitei; perioada de rătăcire a soțului Jose, care își mută reședința în cotețul găinilor. Și mai este o bucată de poveste plină de aventură pe care am citit-o cu sufletul la gură, în care m-am delectat cu peșteri, culoare secrete și un joc de-a șoarecele și pisica.

Se întâmplă o mulțime de lucruri în acest roman în care timpul nu stă pe loc nicio clipă, asemenea Frasquitei care-și părăsește satul natal și pleacă în lume cu copiii săi, străbătând munții, marea și deșertul pentru a scăpa de destinul ei de femeie supusă și lipsită de iubire. Însă cel mai bine ar fi să le cunoașteți voi decât să vi le povestesc eu, pentru a vă bucura din plin de lumea plină de imaginație pe care a adus-o la viață Carole Martinez. 

Acum trebuie să vorbesc și despre ceea ce nu mi-a plăcut la Inima cusută: de multe ori, limbajul lui Carole Martinez este încărcat cu o mulțime de înflorituri care subminează farmecul scriiturii; sunt metafore în lanț asemenea unui șir nesfârșit de dulciuri care, în loc să creeze plăcere, încep să provoace greață. De asemenea, scriitoarea pierde din vedere unele personaje, pe care nu le mai urmărește preț de zeci de pagini - în schimb, ea pare că și-a propus să închidă fiecare fir neînsemnat al narațiunii, iar de multe ori face acest lucru în grabă. Partea a treia este plină de astfel de încheieri grăbite, care mi-au transmis și mie dorința de a termina odată romanul - căci plăcerea lecturii se pierduse deja undeva pe drum. Dar mi-a părut rău, zău așa, pentru că mă îndrăgostisem de această carte de la cele dintâi capitole - iar pentru primele două părți, Inima cusută chiar merită citită.

***

*Frasquita Carasco, imaginea iconică a poveștii, este Ursula Buendia, cea care ține familia laolaltă și răzbește prin momentele de rătăcire ale bărbaților. Santavela, așezarea izolată în care nu se întâmplă nimic, este acel Macondo de la capătul lumii, unde oamenii evadează în nebunie pentru a scăpa din universul închis în care își duc zilele. José, soțul Frasquitei, este - după cum îi spune și numele - patriarhul José Arcadio, acaparat de obsesii care îl rup de familie și de realitate. Iar paralelele pot merge mai departe: Clara este frumoasa și nepământeana Remedios, pe când Martirio este posesiva și întunecata Amaranta. 



Editura: Vellant, 2010
Număr de pagini: 382
Traducere: Geanina Tivda


9 comentarii:

  1. Imi aminteste cumva si de Isabel Allende. Chiar daca zici ca e adresata femeilor o voi avea in vedere.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, să știi că m-am gândit la Isabel Allende, chiar dacă nu am citit niciun roman al acestei autoare. Nu știu cât de mult realism magic este în romanele ei, dar în cartea asta se găsește la orice cotitură a narațiunii, ceea ce pe mine m-a încântat.
      Eu cred că o să-ți placă ”Inima cusută”, ești oricum unul dintre puținii bărbați care citesc și gustă literatură adresată mai degrabă femeilor, ceea ce este de apreciat!

      Ștergere
    2. Cred ca un cititor poate aprecia cam orice gen. Am trecut si prin SF ceva vreme, iar acum nu zic pas unei carti erotice cat de explicite.

      Ștergere
    3. Ema, n-ai citit inca Allende? waw, mi-e greu sa cred. sa vedem atunci cum ti se pare "Inima cusuta" prin comparatie cu "Portret in sepia", de exemplu.

      Ștergere
    4. Da, mă fac vinovată de această scăpare, dar vreau s-o remediez cât de curând. :) Am ”Eva Luna”, chiar sunt curioasă cum mi se va părea în comparație cu scriitura lui Carole Martinez. Sau ar fi bine să încep cu altceva?

      Ștergere
    5. Na, uite ce mi-ai făcut, roberts! Azi am trecut un pic pe la Kilipirim și ghici ce mi-am luat? ”Portret în sepia” și ”Casa spiritelor” - erau la reducere la standul Humanitas. :) Dar și Coffee are partea lui de „vină”, cum a tot pomenit-o pe Allende.

      Ștergere
  2. Mi-a placut Un veac de singuratate. Nu mi-l inchipui in varianta feminina, insa uite asa m-ai facut curios :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu am rămas uimită să constat că nu tuturor cititorilor le-a plăcut ”Un veac de singurătate” - întotdeauna se găsește cineva care caută nod în papură unei cărți celebre. Desigur, gusturile personale intervin întotdeauna, dar cred că mulți dintre cârcotași și-au făcut un scop în viață din a găsi defecte cu orice preț. :)

      Din câte am observat, doar personajele celor două romane au trăsături comune, căci povestea din ”Inima cusută” este diferită de cea a lui Marquez. Dar, cine știe, poate că un cititor mai atent va descoperi și alte similitudini...

      Ștergere
  3. Ha, carti celebre si oameni carora nu le-au placut. Nu ma mai mir, zau asa. Gusturile oamenilor sunt tot atat de diferite precum suntem toti diferiti unii de altii. Nu cred exista vreo carte care sa placa tuturor :-)

    Am sa o citesc candva pe asta. Multumesc :-)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...