miercuri, 18 februarie 2015

Roman rusesc - Meir Shalev



Roman rusesc nu este o carte perfectă, dar mi-a plăcut extrem de mult; parcă a fost scrisă special pentru mine. De fapt, este tipul acela rar de poveste care ar fi putut continua mult și bine, pe mii de pagini, iar eu aș fi citit din ea până la adânci bătrâneți, fără a mă plictisi de umorul, imaginația și scriitura lui Meir Shalev. Și fără să mor prematur din nerăbdarea de a afla finalul. Într-adevăr, finalul nu a fost extraordinar, iar romanul nu are un punct culminant propriu-zis, ci este, mai degrabă, o înlănțuire de povești și portrete - dar ce povești și ce portrete! 

Roman rusesc cuprinde istoria unei așezări evreiești din valea Jezreel, întemeiată de o mână de imigranți ruși la începutul secolului 20. Povestea se întinde pe trei generații, de la străbunii care au îmblânzit natura Palestinei până la nepoții care continuă munca lor în statul Israel. Portretele unor oameni remarcabili se împletesc cu evenimente inedite, banale sau absurde, care virează adeseori înspre tărâmul mitului și al fanteziei. Figurile giganților întemeietori și identitatea poporului israelian sunt prezentate de Shalev cu căldură și umor, dar și cu ironie, într-o narațiune extrem de densă și deloc ușor de parcurs. Istoria nu este una liniară, căci timpul este îmbucătățit în fărâme mici, sclipitoare, care sunt amestecate și așezate apoi într-un mozaic fabulos de vocea naratorului Baruch, nepotul unuia dintre părinții întemeietori ai micii așezări agricole. Mai puțin un cronicar și mai mult un păstrător al amintirilor trăite și auzite, Baruch deșartă sacul lui plin cu povești și vedenii, dând glas tuturor vocilor care, de-a lungul timpului, i-au istorisit gândurile și pățaniile lor în Ereț-Israel. 

Baruch, rămas orfan după moartea violentă a părinților săi, a fost crescut de bunicul Iaakov Mirkin cu brânză pepsin, colastră, roșii cu sare grunjoasă și nenumărate povești. Baraca lor de lemn era printre ultimele rămase în sat, o rămășiță vie a trecutului în care oamenii locuiau în două rânduri de corturi albe, înconjurate de mlaștină și de țânțari. La cincisprezece ani, băiatul avea o sută zece kilograme de mușchi, iar voinicia lui stârnea uimire în sat; mulți îl credeau netot, copiii de o vârstă cu el îl ocoleau, iar Baruch se mulțumea cu compania oamenilor bătrâni cu mintea încețoșată. Bunicul și învățătorul Pines l-au îndopat cu povești extraordinare și cu lecții despre insecte și pomi, iar Baruch a completat istoria așezării cu propriile incursiuni prin gospodăriile vecinilor, trăgând cu urechea la conversațiile acestora și urmărindu-le existența cu o încăpățânare de catâr. De fapt, naratorul spune că bunicul a turnat în el ceva din firea vitelor și a copacilor; într-adevăr, Baruch pare a se contopi câteodată cu vântul, frunzele și țărâna, devenind un martor omniprezent al întâmplărilor din moshav.

Eroii copilăriei lui Baruch au fost prietenii bunicului, deschizătorii de drumuri cu care Iaakov Mirkin a călătorit către pământul Israelului, supraviețuind foamei, muncii epuizante și bolilor. Împreună cu Eliezer Lieberson, Tsirkin Mandolină și tânăra Feige, cea care avea să-i devină soție, Iaakov Mirkin a fondat Asociația de Lucru cu numele Feige, devenită o adevărată legendă printre evreii din Ereț-Israel. Așezarea lor a fost prima cu un regulament concret, prin care femeia era egală în drepturi și, în loc să fie trimisă la cratiță, muncea cot la cot cu bărbații, însă cei patru nu au înțeles niciodată pe deplin natura exactă a relațiilor care s-au statornicit între ei în lumea cea nouă. 

Pământul țării scoate aburi de nebunie și toți locuitorii, de la mic la mare, sunt atinși de nebunia asta. Cu burțile goale și cu trupurile epuizate, dar cu inimile pline până peste margini, bunicul și prietenii lui au secat mlaștina din valea Jezreel și au făcut să înflorească pustiul, construind cu răbdare și entuziasm mica lor așezare agricolă. Ei s-au întors la pământ, să prindă în el rădăcini după două mii de ani de dezrădăcinare, dar numai cei atinși de nebunie și de idealism reușesc să-și împlânte picioarele în țărâna tărâmului făgăduit. 

Am înțeles deodată că nimeni nu s-a născut în Ereț-Israel. O parte au picat aici din cer și o parte au răsărit din pământ. [...] Nicicând n-ai să izbutești să arunci aici o piatră fără să nimerești într-un loc sfânt sau într-un nebun. (pag. 55)

Pământul și vitele sunt cele două axe pe care se desfășoară viața evreilor care prind rădăcini, o viață simplă și practică, dezbrăcată de orice lux și comoditate așa-zis burgheză. Femeile nu au parte de rochii frumoase, de plăpumi cu puf de gâscă ori săpunuri înmiresmate, iar zestrea lor, dacă există, este împărțită întregului sat. Însă nu toți imigranții rezistă testului de voință și anduranță al noii țări sau vederilor înguste ale camarazilor care urmează cu strictețe regulamentul; mulți dintre ei se reîntorc acasă sau pleacă în America, fugind de lipsuri și greutăți. Cei rămași își găsesc menirea în munca pământului (singurul mod prin care își răscumpără păcatele), disprețuindu-i pe evreii care nu se îndeletnicesc cu agricultura și au ales alte meserii.

Imigranții îmbrățișează socialismul și duc o luptă continuă pentru subminarea idealurilor comuniste; în satul lor, ideile lui Miciurin cel rău (legate de însușirile dobândite care se transmit ereditar) suferă o înfrângere deplină, iar glumele pe seama comunismului sovietic sunt la ordinea zilei. Albinele sunt „proletariatul zburător”, vacile sunt „tovarășe”, bacteriile sunt „prietenii unicelulari”, iar unele descrieri și enumerări parodiază subtil textele de propagandă. 
- Ce are Lenin cu albinele? întreba bunicul cu dispreț. De când îi entuziasmează pe comuniști modul de viață al societății monarhice?
- Asupra comuniștilor au făcut impresie albinele muncitoare, stahanovistele stupului, și au preferat să uite că misiunea proletariatului e să facă revoluție și s-o dea pe țarină jos de pe tron, spunea Margulis. (pag. 89)

Cu talentul său de a tămădui bolile copacilor și cu inovațiile aduse pomiculturii, Iaakov Mirkin a devenit o figură legendară printre evreii din Ereț-Israel, fiind căutat de oameni din întreaga țară pentru a-i cere sfatul. Însă, în ciuda împlinirii lui în lumea cea nouă, bunicul lui Baruch ascunde frământări și nenorociri: marea lui dragoste, Shulamit, a rămas în Rusia, fata și ginerele au fost uciși, iar fiul cel mic a dispărut fără urmă. Cuprins de febrilitate, Mirkin își notează propoziții criptice pe bilețele, care-și iau zborul prin cameră ca niște stoluri de fluturi albaștri (Înflorirea și nu fructul, mersul și nu înaintarea), iar sub pielea lui albă și zbârcită se zbat planuri de răzbunare. 

Faimoasa livadă a lui Mirkin se transformă după moartea lui într-o afacere funebră. Îndeplinind dorința bunicului de a fi îngropat în grădină, în ciuda regulamentului, Baruch împlinește răzbunarea lui Mirkin pe oamenii din sat, lovindu-i acolo unde îi doare cel mai tare, în pământ. [spoiler] Așa ia naștere Cimitirul deschizătorilor de drumuri, cel care l-a îmbogățit pe Baruch și i-a atras ura întregii așezări. Aici sunt îngropați doar evrei din al doilea val de imigrație, chiar și cei care s-au dat bătuți în fața greutăților și au plecat în America; acești „trădători” - printre care se află și fratele lui Mirkin - își doresc să se reîntoarcă în pământul strămoșilor lor, alături de respectatul Iaakov Mirkin, într-o ultimă încercare de spălare a păcatelor. [spoiler]

Pentru asta, vezi bine, mă crescuse bunicul. M-a făcut mare și puternic ca un taur, credincios și violent ca un câine ciobănesc, îngust la minte și cu pielea groasă. Acum el doarme în mormântul său, înconjurat de prietenii lui morți, topindu-se de plăcere să știe satul cutremurat. (pag. 31)

Roman rusesc cuprinde o mulțime de personaje - un întreg sat, am putea spune (fapt care uneori îngreunează lectura) -, dar acest aparent neajuns este compensat de portretele memorabile cu care le înzestrează Meir Shalev: primul fiu născut în noul sat, unchiul Avraham, considerat un bun obștesc și urmărit de întregul sat, în așteptarea unor fapte mărețe; unchiul Efraim, frumos ca o cadră, care pășește fără zgomot și îl poartă pe umeri pe taurul Jean Valjean; mama lui Baruch, Ester, o fată curajoasă și veselă care a crescut ca o roșie stropită cu sânge, căci se hrănește numai cu carne; Eliezer Lieberson, care și-a răpit nevasta de la via chibuțului vecin, iar apoi și-a petrecut întreaga viață făcându-i curte; conspirativul Râlov, care își ascunde armele și muniția în groapa de urină a vacilor. Un personaj minunat (deși absent) este Schifris, evreul care a pornit pe jos spre Ereț-Israel, fără a ajunge vreodată; amintirea lui este păstrată vie de poveștile bunicului, iar Baruch își imaginează, iar și iar, sosirea legendarului Schifris, care înaintează lent pe drumul lui spre pământul făgăduit.

Un personaj deopotrivă hilar și enervant este Meshulam Tsirkin, un leneș care, în loc să muncească în gospodărie, s-a dedicat documentării și colecționării de obiecte de la începuturile așezării, inclusiv vaca Haghit, tovarășa harnică și campioană la producția de lapte pe care a împăiat-o pentru micul său muzeu, Baraca întemeietorilor. Meshulam se încăpățânează să reconstituie mlaștina asanată de străbunii satului, care, cu trecerea anilor, a fost uitată și chiar pusă la îndoială de noile generații.

O figură aparte este Iaakov Pines, un învățător extraordinar, singurul lucrător public respectat ca un țăran adevărat. Un al doilea bunic pentru Baruch, el i-a sădit băiatului pasiunea pentru studiul naturii. Drept să spun, și mie mi s-au părut fascinante lecțiile și excursiile lui Pines; am învățat, de exemplu, cum se conservă o larvă și tot felul de amănunte interesante despre insecte și plante. Pentru Pines, plantele și necuvântătoarele sunt prilejuri pentru parabole biblice, pentru pilde și povețe, iar învățătorul strecoară în toate conversațiile sale versetele potrivite din Vechiul Testament. Însă liniștea sa este tulburată la răstimpuri de hiena fantomatică care dă târcoale satului și de un strigăt vulgar pe care-l aude în unele nopți (O regulez pe nepoata lui cutărescu!), fără ca Pines să poată dibui nici animalul, nici bărbatul preacurvar. [spoiler] La bătrânețe, după ce ani de zile rezistase dârz la destrămare, creierul său este inundat de un val de sânge, care înlătură barierele credinței și ale decenței. Pines rămâne fără idealismul și parabolele sale, întorcând o privire ironică spre munca grea și principiile evreilor. Țărâna pe care ei au dezvelit-o, ca pe o mireasă rușinoasă, apare acum drept mincinoasă și răzbunătoare, o țărână grosolană care i-a înșelat pe oameni cu aparenta ei virginitate. [spoiler]

Țărâna asta grosolană, deprinsă cu duhoarea oaselor de sfinți și cu pașii de pelerini și de oști, a căscat gura de râs la vederea deschizătorilor de drumuri care o sărutau și vărsau pe ea ofranda lacrimilor lor, care o luau în stăpânire cu emoție, înfigând sapele lor mititele în trupul ei uriaș, care o numeau mamă, soră și nevastă. [...] Legătura cu natura, contopirea cu natura - ce sunt toate astea dacă nu declin și îndobitocire? Am întemeiat o generație nouă, nu evrei dezrădăcinați și mizerabili, ci o generație de țărani legați de pământul lor. Grosolani, certăreți, veșnic puși pe gâlceavă, înguști la minte, ciolănoși și cu pielea groasă. (pag. 297)

Am fost surprinsă și încântată când am constatat că, în romanul lui Meir Shalev, plantele, insectele și animalele sunt tratate cu aceeași importanță ca și oamenii (ba unul dintre personajele secundare s-a dovedit a fi un patruped). Am întâlnit aici o mulțime de portrete simpatice de necuvântătoare, investite de cele mai multe ori cu trăsături umane: catârcele care beau bere și privesc oamenii preferențial; curcanul îmbătat cu vin, care, cu un zâmbet mulțumit, clocește liniștit ouăle de găină; motanul Bulgakov care arată cu gheara soiul de miere pe care îl poftește. Unele animale capătă trăsături alegorice, precum hiena care dă târcoale satului, un simbol al slăbiciunii și al îndoielii, care înnebunește oamenii cu râsul și cu mușcătura ei. 

Anii îndelungați în armată, mereu în grup, în echipă, le înăspriseră inimile catârcelor. Când l-au văzut pe flăcăul naiv și timid au început să facă pe nebunele și să-și bată joc de el, și nu-l lăsau să le înhame. Încurcau intenționat hățurile, se bălegau pe oiște și se prosteau fără încetare cu râgâieli urâte. (pag. 110)

Bunicul i-a poruncit Maniei, cățeaua care-și părăsise serviciul de gardă, să vină la el, și a mustrat-o cu vorbe dintre cele mai aspre. Mania s-a îndepărtat, jignită și umilită, și-a luat străchioara și a dispărut din curtea noastră pentru totdeauna. Lieberson, care se nimerea să fie din când în când în Tel Aviv, a povestit c-o văzuse învârtindu-se pe faleză prin fața cafenelelor, lingușindu-se pe lângă englezi. (pag. 194)

Istoriile nemaipomenite din acest roman mi-au adus aminte de povestirile idiș pe care le-am citit în cartea autoarei Dara Horn, Lumea ce va să vină. Am regăsit la Meir Shalev aceeași imaginație debordantă și ingenuă a scriitorilor idiș (deși Shalev nu cunoaște această limbă), cu elemente fantastice care aduc a realism magic, însă unul diferit de cel întâlnit la Marquez. Poveștile spuse cu toată seriozitatea de adulți păstrează trăsăturile fanteziste și ștrengare ale copilăriei și jocului, apropiindu-se mai degrabă de legende și basme decât de realismul magic. 

Odată, când a fost secetă, ne-am dus să cercetăm ce se întâmplă cu norii. O zi întreagă ne-am cățărat printre ciulini și stânci până am ajuns sus, și toată noaptea ne-am învârtit și am căutat peștera ploilor, până când am auzit norii vuind și tunând. O stâncă mare era la intrarea în peșteră și norii nu puteau să iasă. Am început să tragem de stâncă. Hei-rup, hei-rup, din răsputeri. Noi trăgeam din afară și norii împingeau dinăuntru, până când stânca a căzut și toți norii au dat năvală afară, dar Tsirkin a apucat să sară pe un nor și a coborât direct la casa lui împreună cu ploaia. (pag. 144)

***

Aveam această carte în wishlist-ul de pe Goodreads, dar cu titlul de Blue Mountain. Nu am înțeles inițial de ce la noi s-a tradus ca Roman rusesc, dar am aflat ulterior că acesta este chiar titlul original al romanului de debut al scriitorului israelian, publicat în 1988. Se pare că ediția de limbă engleză a apărut în timpul lui Gorbaciov și al perestroicăi, iar agentul literar (sau/și traducătorul) l-a sfătuit pe Shalev să aleagă un alt titlu pentru romanul său, pentru a nu lăsa impresia că ar fi vorba despre propagandă. 

Romanul este presărat cu referiri la culoarea albastră, care se regăsește în haine, în natură și, desigur, în Muntele Albastru care se înalță la marginea satului și îi desparte pe oameni de ispitele și deșertăciunile orașului de dincolo de culmi. În cultura evreiască, albastrul simbolizează divinitatea și este asociat cu cele zece porunci; mai poate reprezenta și echilibrul, prin nuanța sa intermediară între alb și negru, între zi și noapte. O culoare cu o mare importanță de-a lungul timpului, albastrul se regăsește și în cele două dungi orizontale și în steaua lui David de pe drapelul Israelului. Israeliții foloseau un colorant albastru-indigo numit tekhelet, menționat și în Biblie, utilizat de familia regală și de membrii claselor superioare pentru a-și vopsi hainele, așternuturile sau perdelele. Tradiția preparării acestui colorant (posibil obținut dintr-o specie de melc marin) s-a pierdut însă la începutul erei noastre. 

Al doilea val de imigrație al evreilor din Europa de Est (Aliyah, care înseamnă „urcare”, se referă la întoarcerea evreilor pe pământul străvechi) a avut loc între 1904 și 1914, când aproape 20.000 de evrei au imigrat în Palestina, pe atunci sub ocupație otomană. Majoritatea au venit din Imperiul Rus, ca urmare a escaladării antisemitismului, a progroamelor și a sărăciei în care trăiau în diaspora. O mare parte din cei care au ajuns aici au părăsit însă Palestina chiar înainte de Primul Război Mondial. Cei rămași, idealiști inspirați de ideile revoluționare din Rusia, au creat comunități agricole (cele mai cunoscute fiind chibuțurile) și au reînviat limba ebraică, devenită ulterior limba oficială a evreilor din Israel. 

Un moshav din Israel la 1954 (sursa)


Editura: Univers, 2015
Traducere: Gheorghe Miletineanu
Număr de pagini: 458


6 comentarii:

  1. E și pe wishlist-ul meu, dar încă nu mi-am cumpărat-o. Mi-a trezit interesul încă de când am aflat că a apărut în Globus și sper că o voi citi și eu anul acesta. Foarte faină recenzia ta, atât cât am citit, căci m-am oprit unde mi-a sărit în ochi mențiunea spoiler. Revin la ea după lectură.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Andreea. Am scris cam mult și tot au rămas destule de spus. Cartea are o mulțime de aspecte faine și am încercat să acopăr măcar o parte din ele.
      Din câte am observat, gusturile noastre sunt destul de asemănătoare, așa că sunt aproape sigură că romanul lui Shalev îți va plăcea și ție. :)

      Ștergere
  2. Foarte frumoase citatele. Totusi, sunt carti pe care nu le voi citi, multumindu-ma cu lectura recenziei de pe blogul tau. Daca ma apuc sa cumpar toate cartile care mi se par frumoase, va trebui sa traiesc 250 de ani pentru a le citi si tot e putin si atata, pentru ca vor aparea altele si altele.
    Amos Oz - Poveste despre dragoste si intuneric, o carte care mi-a placut mult si cred ca este in genul acesteia de o prezinti tu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie mi-ar fi părut rău dacă nu aș fi citit romanul ăsta, chiar dacă mai sunt alte mii de cărți care mă așteaptă. :) Am presimțit eu că va fi pe gustul meu și chiar așa a fost. Poate că la tine nu s-a produs acel declic care te împinge spre o carte...
      Am citit și memoriile lui Amos Oz, mi-au plăcut foarte mult, dar să știi că cele două cărți sunt foarte diferite ca temă, personaje, atmosferă, perspectivă, ca să nu mai zic scriitură.

      Ștergere
  3. Ce familie prolifica! Eu pe Zeruya intentionez s-o citesc, dar vad ca si Romanul rusesc al varului Meir e foarte interesant. Subscriu la ce spune Gabriel, din pacate in multe cazuri o sa ma multumesc doar cu recenziile altora.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu nu am făcut legătura între numele lor, abia mai târziu am aflat că Zeruya Shalev este vara lui Meir. Și eu sunt curioasă de Zeruya, am pe listă Viața amoroasă (am și Thera în bibliotecă, dar parcă e prea mare ca să încep cu ea). Oricum, se pare că cei doi abordează teme diferite, cred că și stilul lor este foarte diferit...

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...