Muzeul inocenței - Orhan Pamuk

M-am îndreptat spre un nou roman de Orhan Pamuk cu bucurie și încredere, convinsă că nimic nu poate merge prost (convingere bazată pe o singură carte citită, Mă numesc Roșu, care m-a cucerit iremediabil). Ei, iată că m-am înșelat: Muzeul inocenței m-a adus, în unele momente, la exasperare. Cu o verbozitate proprie fie unui autor mediocru, fie unuia autosuficient (cartea a fost publicată în 2008, la doi ani după primirea Premiului Nobel), Pamuk lăbărțează inutil textul, spunând în șase sute de pagini ceea ce ar fi putut transmite în aproape jumătate. Nu este vorba, însă, de o dezamăgire profundă, totală: scriitura lui Pamuk este în continuare minunată, am gustat toate detaliile despre Turcia tradiționalistă și viața în Istanbulul anilor '70-'80, am rămas cu dorința de a vizita muzeul adevărat, cu miile sale de obiecte ce transcend ficțiunea, însă minuțiozitatea cu care autorul diseacă o dragoste obsesivă se apropie, mult prea adesea, de redundanță.

Kemal Basmacı este fiul unei familii bogate din Istanbul, care urmează să se însoare cu frumoasa și educata Sibel, fiica unui ambasador scăpătat. Amândoi fac parte din pătura înstărită a orașului, un cerc restrâns de oameni norocoși și aparent fericiți, care trăiesc într-o lume fără prea mare legătură cu țara care se zbate în sărăcie, mizerie și frământări politice. Deși este sigur pe dragostea lui și pe viitorul fericit alături de Sibel, Kemal face o pasiune fulgerătoare pentru Füsun, o rudă îndepărtată și săracă pe care o revede peste ani. El are treizeci de ani, iar ea abia a împlinit optsprezece (Lolita! au strigat imediat ziarele), însă Kemal nu poate rezista frumuseții fetei, care a făcut deja numeroase victime. După patruzeci și patru de zile în care cei doi fac dragoste minunat, iar bărbatul cunoaște (însă fără a recunoaște) adevărata fericire, Füsun dispare din viața lui, aruncându-l pe Kemal într-o disperare profundă, iar mai apoi într-o obsesie care îi va schimba parcursul existenței și concepția despre fericire. 

Aceasta însemna că Dumnezeu îmi dăruia, încă de la treizeci de ani, fără a mă supune la prea mari suferinţe, aproape pe nimic, acel gen de fericire bărbătească imorală pe care le‑o dăruise în mică măsură, doar pe la cincizeci de ani şi după mari cazne, unora dintre robii săi aparte - tata, unchiul -, acel noroc de a împărtăşi, pe de o parte, toate plăcerile unei vieţi fericite de familie cu o femeie echilibrată şi frumoasă, cu un nivel de pregătire şi de cultură pe măsură, şi de a putea trăi, pe de altă parte, o dragoste tainică şi profundă cu o fată frumoasă, atrăgătoare şi focoasă. (pag. 140)

De aici încolo începe și chinul nostru, pentru că protagonistul își deapănă povestea lent, pe îndelete, cu o precizie maniacală: pe 27 aprilie 1975 o revede pe Füsun în magazinul Șanzelize, unde lucrează ca vânzătoare; pe 26 mai 1975 trăiește cel mai fericit moment al vieții sale; timp de 409 de săptămâni își petrece 1593 de seri în compania familiei lui Füsun; iar la final se alege, printre miile de obiecte atinse de minunata făptură, cu 4213 mucuri de țigări pe care le-a fumat Füsun (fiecare dintre ele diferit prin felul în care a fost stins și sentimentul sau starea care l-a însoțit). Desigur, sunt ironică; de fapt, mi-a plăcut această precizie care conferă adâncime și veridicitate obsesiei lui Kemal, însă Pamuk tratează cu aceeași minuțiozitate și zvârcolirile sufletești ale personajului, care duc în curând la plictiseală și la saturație. 

Sunt anii 1970 în Turcia, când mica și tânăra elită istanbuleză se deschide către stilul de viață occidental, desprinzându-se treptat de tradițiile și tabuurile Turciei. Totuși, pretențiile de modernitate, libertate și nonconformism reprezintă doar o fațadă și o iluzie, pentru că lumea în care se învârt acești tineri bogați continuă să fie guvernată de cutume adânc înrădăcinate, ba chiar ei, cei moderni, sunt încorsetați în tot felul de prejudecăți și idei fixe. Virginitatea fetelor continuă să aibă o importanță considerabilă, căci sexul practicat înainte de căsătorie nu este văzut cu ochi buni, iar fetele „merg până la capăt” numai dacă sunt ușuratice, prostuțe sau sigure pe căsătoria cu bărbatul ales. 

După cum aflăm din romanul lui Pamuk, este o mare greșeală să te încrezi într-un bărbat turc, cel puțin în unul de acum 30-40 de ani (nu am idee cât de mult s-au schimbat mentalitățile între timp). Dacă nu urmăresc obsesiv o femeie zărită pe stradă, adresându-i de la complimente la injurii, dacă nu se iau la bătaie sub orice pretext, sau dacă nu cutreieră orașul în căutarea acelor femei iluzorii despre care se spune că sunt deschise la sexul fără obligații, bărbații înstăriți își petrec timpul în cluburi, la amante sau în bordeluri (căci prostituatele oferă momente mult mai intense decât iubitele oneste), încercând totodată să o convingă pe viitoarea soție să renunțe la virginitate. Însă mintea bărbatului turc pare a fi predispusă la complicații: dacă logodnica lor se dovedește a fi pasională, apar incertitudinile legate de o potențială infidelitate în viitor; încă un scenariu-două și bărbatul o abandonează pe femeia pe care el însuși a sedus-o. Drept urmare, nu am rămas cu sentimente prea bune față de bărbații turci, care apar drept naivi, superficiali și ușor de manipulat (m-a uimit ușurința cu care sunt ofensați sau măguliți), dar și egoiști, duplicitari și iresponsabili.

[spoiler] În acestă lume atât de strâmtă și îngrădită, Kemal face două victime dintr-o dată: Sibel, care i se dăruise înainte de căsătorie cu convingerea că avea s-o ia de nevastă, și Füsun, adolescenta naivă care „merge până la capăt” și îi oferă virginitatea ei cu ușurință, fără nicio altă așteptare decât sinceritatea lui Kemal. Nu numai că bărbatul o manipulează cu nerușinare pe Füsun, fără nicio considerație pentru viitorul acesteia, dar o lasă cu buza umflată și pe Sibel, într-o țară în care femeile dezvirginate și părăsite sunt practic dezonorate. Kemal este egoist, iresponsabil, superficial, duplicitar și mincinos, un arogant convins că fericirea lui este un drept natural cu care Dumnezeu l-a înzestrat la naștere, un anti-erou patetic cu care nu am putut empatiza, în ciuda încercării mele de a fi obiectivă. E drept că acum, când scriu despre roman, am depășit frustrarea din timpul lecturii și mi-a rămas esența ideilor, drept urmare am mai adăugat o jumătate de stea la nota acordată inițial. Am înțeles că protagonistul își recapătă, paradoxal, demnitatea prin asumarea obsesiei și a dragostei sale pentru Füsun, retrăgându-se în sine și renunțând definitiv la rolul de bărbat sănătos, inteligent și vesel, care gustă viața din plin. Ba, la final, Kemal chiar îndrăznește să spună că a fost fericit, iar cei opt ani de vizite la familia lui Füsun au însemnat nu o obsesie, ci 1593 de clipe fericite în compania femeii iubite. [spoiler]

Pentru mine, fericirea înseamnă să pot retrăi o astfel de clipă fericită. Dacă învăţăm să ne gândim la viaţa noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un şir distinct de asemenea clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un şir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc de fiecare dintre serile în care m‑am dus să cinez în casa din Çukurcuma - chiar şi de cele mai dificile, mai pline de disperare şi mai umilitoare - ca de o mare fericire. (pag. 340)

Muzeul inocenței, infuzat de o melancolie profundă (care în limba turcă are și un nume, hüzün), este o istorie personală împletită cu istoria Istanbulului modern, care se rupe treptat de tradiționalism și se deschide spre occident. Romanul este, totodată, povestea unei obsesii, una dintre acele istorii nefericite și anonime care îi împinge pe oameni să adune impulsiv mii de obiecte, transformându-și casa într-o adevărată ghenă*, spre disprețul și mila celor din jur. Aceste obiecte nu ajung să fie expuse în muzee, fiind mai degrabă ascunse cu discreție și rușine, dar Kemal, devenit antropologul propriilor sale trăiri (și, probabil, chiar un pic nebun), își asumă obsesia din spatele colecției sale, în care fiecare obiect, catalogat minuțios și păstrat cu sfințenie, este impregnat cu amintirea unui anumit moment și a unei anumite stări, ba chiar constituie o parte a clipelor din care au fost desprinse. La început, el privește obiectele nu ca un colecționar, ci ca un bolnav care se uită la propriile leacuri, pe care le freacă de piele ca pe niște ierburi vindecătoare, căci ele se substituie trupului femeii iubite. Mai târziu, în micul muzeu în care trecutul se cuibărește în lucruri ca un duh, toate obiectele pe care le-a șterpelit sau le-a cumpărat de-a lungul anilor alcătuiesc un timp special, care conține esența vieții sale; aceste obiecte sunt unite de o poveste, așa cum clipele sunt unite de timp.

*Am rămas uimită când nu am găsit cuvântul „ghenă” în Dex online, dar am găsit o explicație aici; se pare că „ghenă de gunoi” nu este un pleonasm! Și am învățat un cuvânt nou, tautologie. 

La lumina lunii, fiecare dintre obiectele cufundate în întuneric, care arătau de parcă ar fi fost suspendate‑n vid, indica o clipă indivizibilă, pe potriva atomilor indivizibili ai lui Aristotel. Înţelegeam că linia care avea să unească acele obiecte urma să fie o poveste, aşa cum linia care uneşte clipele trebuie să fie, potrivit lui Aristotel, Timpul. Prin urmare, un scriitor s‑ar fi putut raporta la catalogul muzeului meu ca la un roman. (pag. 604)

***

Ce mi-a plăcut la Muzeul inocenței:

- Istanbulul anilor 1970-1980, un adevărat muzeu al mașinilor americane vechi, cu grădinile sale de ceai și cinema în aer liber, unde oamenii mâncau semințe și erau copleșiți de melodramele turcești, cu cafenelele îmbâcsite de fum și restaurantele care imitau atmosfera europeană, cu maidanele pe care se tăiau oile de Sărbătoarea Jertfei, când întreg orașul devenea un imens abator, cu conacele din lemn rămase de pe vremea pașalelor și noile blocuri care primeau nume de valori și principii (precum Compasiunea, Caritatea sau Virtutea), cu bairamurile la care participau o mulțime de rude și cunoscuți, cu tradiționalele jocuri de loto de Revelion sau primele filme porno musulmane, filmate aici în anii '70. Pamuk surprinde nemaipomenit de bine plăcerea oamenilor de a ieși în lume și fericirea de a fi alături de mulțimea zgomotoasă de pe stradă, dar mai ales înțelesul profund al cuvântului „a sta”, cu sensul de „a-și petrece timpul împreună”.

Nu mă gândeam niciodată, asemenea unora dintre intelectuali, care şi‑au făcut o îndeletnicire din denigrarea oamenilor simpli, că, prin intermediul acestor cuvinte, milioanele de persoane care „stăteau împreună“ seară de seară în Turcia evidenţiau faptul că, la drept vorbind, nu făceau nimic, ba dimpotrivă, cugetam că pentru oamenii aceia ataşaţi unii de alţii prin sentimente de dragoste, de prietenie, ba chiar prin instincte profunde, a căror semnificaţie exactă nu o cunoşteau, „statul împreună“ constituia o nevoie în sine. (pag. 349)

- analiza minuțioasă a mentalităților din societatea tradiționalistă a Turciei, în care virginitatea continuă să fie o comoară de preț, cântărețele și actrițele sunt considerate, fără excepție, târfe, iar schimbul de priviri dintre o femeie și un bărbat devine o adevărată artă, într-o lume lipsită de intimitate, dar plină de căsătorii cu pețitoare. Deși părinții lui Kemal nu sunt credincioși, ca urmare a maturizării lor sub republica lui Ataturk, ei nu sunt mai puțin atașați de tradiție, tabuuri și prejudecăți. Însă tocmai aceste interdicții și datini i-au permis lui Kemal să o poată vedea nestingherit pe Füsun timp de opt ani, pentru că toți cei implicați în povestea lor au darul de a ignora realitatea și de a se purta „ca și cum” (ca și cum iubirea lui nu ar exista, lucru imposibil într-o societate occidentală, unde nu există acest joc al pretinderii și mistificării). 

- perspectiva romantică pe care Pamuk o atribuie caselor-ghenă din Istanbulul anilor 1990, devenite adevărate mituri printre colecționarii împătimiți, unde putea fi găsită o întreagă istorie a orașului, alcătuită din tot felul de obiecte considerate, în mod normal, gunoaie. Acești oameni sunt colecționari anonimi, disprețuiți și batjocoriți, care trăiesc sufocați de propria colecție alcătuită obsesiv; lucrurile acestea nu ajung niciodată să fie expuse în muzee, ci sfârșesc prin a fi arse după moartea celor care le-au adunat. Ele trezesc rușine și sunt lipsite de interes, pentru că nu reprezintă o cunoaștere folositoare, ci o suferință a colecționarilor.

Ştim însă că atunci când arătăm care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre, aceasta a trecut de mult şi că, din această pricină, ne provoacă suferinţă. Singurul lucru care face suportabilă această suferinţă este câte un obiect rămas în urma acelei clipe. Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne‑au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei. (pag. 88)

Ce nu mi-a plăcut la Muzeul inocenței:

- elaborarea, mult peste măsura admisă de răbdare, a obsesiei lui Kemal, care este plină de inconsistențe și redundanțe; este un du-te-vino obositor între refuzul de a accepta că este îndrăgostit și groaza de a o pierde pe Füsun, între disimulări, teorii fanteziste, gelozie, văicăreli, remușcări și îndoieli. Obiectivitatea și răbdarea cititorului sunt puse la grele încercări, mai ales că protagonistul este, înainte de toate, un nemernic - și încă unul plictisitor. Ca să înțelegeți mai bine, în muzeul fizic există chiar și o hartă a locurilor din corp în care s-a ivit și s-a răspândit durerea pricinuită de dragoste - omul nu se joacă, este un obsedat serios, care analizează și cataloghează minuțios orice gest, gând, părere, frustrare, încruntare, zâmbet sau muc de țigară. 

- cadrul politic povestit, dar nu simțit; din când în când, Pamuk aruncă unele paragrafe despre teroarea care domnește pe străzile Istanbulului, cu conflictele sângeroase dintre naționaliști și comuniști, cu împușcături, bombe și morți la tot pasul, care culminează cu lovitura de stat din 1980; însă acest cadru politic apare doar ca o anexă introdusă de dragul acurateții istorice. E drept că protagonistul trăiește în afara Timpului său, complet absorbit de nefericirea și dragostea sa, nefiind atins de ceea ce se petrece în jur. Am înțeles acest aspect și probabil că aceasta a fost și intenția scriitorului, însă, în structura poveștii, acest fapt apare mai degrabă ca un defect.

- personajele feminine, chiar și Füsun, sunt mai degrabă inconsistente, vaporoase și străvezii ca o țesătură fină. Poate că nu este vina scriitorului, ci a personajelor masculine portretizate cu fidelitate, bărbați superficiali și egoiști care par să nu știe altceva decât „e tare frumoasă, tare deosebită, tare specială” sau „o iubeam pentru că era tare frumoasă și făceam dragoste minunat”. Nici măcar pe Füsun nu reușim să o cunoaștem prea bine; probabil că nici Kemal nu o cunoaște cu adevărat, cu toate că, spre final, el afirmă că vizitatorii muzeului vor simți ce fel de om a fost ea. Tind să cred că, deși dragostea lui a rezistat la testul timpului, fiind ranforsată prin obsesie, este îndoielnic dacă ar fi rezistat și la testul căsătoriei, al vieții obișnuite, fără piedici, alături de Füsun.

Aș putea trece la minusuri și faptul că, știind de existența muzeului adevărat, romanul a devenit mai puțin credibil, însă îmi dau seama că aș exagera. Desigur, mă încântă acest pod pe care putem trece din ficțional în real - tot ce trebuie să facem este să cumpărăm un bilet de avion spre Istanbul -, însă realul pătrunde, la rândul său, în ficțiune, iar Kemal capătă chipul lui Pamuk și știu că el a descris un obiect în carte pentru că urma să îl expună în muzeu, și uite-așa se aude un hârșt! și credibilitatea poveștii se năruie. [spoiler] Pamuk trece el însuși podul și pătrunde în povestea lui Kemal, devenind la rândul său un personaj - interesant acest artificiu literar, prin care scriitorul unește lumea ficțională cu cea reală, nu doar prin cuvinte, ci printr-un palpabil muzeu al inocenței. [spoiler]

Dacă-mi pare rău că am citit Muzeul inocenței și nu Zăpada, așa cum intenționam, de fapt? Acum, că a trecut totul, nu pot spune că îmi pare rău, dar cu siguranță am regretat alegerea în timpul lecturii. Din păcate, exasperarea trezită de chinurile lui Kemal mi-a afectat și plăcerea cu care citeam părțile-fără-chinuri, dar am luat o pauză, am citit alte două cărți și mi-am recăpătat răbdarea și interesul. Așadar, nu prea recomand acest roman pentru cei care-l abordează pe Pamuk pentru prima oară, deși unii ar putea rezona cu nefericitul și pateticul Kemal (de ce să nu mărturisesc, și eu rezonez mai bine acum, când îl privesc de la depărtare). Sunt, însă, cititori care nu au apreciat nici măcar Mă numesc Roșu, așa că nu mă hazardez să recomand nimic în ceea ce-l privește pe Pamuk. Este clar că scriitura lui, teribil de minuțioasă, nu va fi pe gustul tuturor. 

***

Cea mai tare chestie la acest roman este faptul că Muzeul inocenței există în realitate, pe strada Çukurcuma din cartierul Beyoğlu, chiar în clădirea unde a locuit familia lui Füsun. Aici sunt expuse toate obiectele șterpelite sau strânse de Kemal de-a lungul anilor, majoritatea lor pomenite în carte. Pamuk a lucrat la roman și la muzeu în același timp, însă cel din urmă, găzduit pe patru nivele într-o casă din secolul 19, a fost deschis abia după patru ani de la apariția romanului. În mai 2014, muzeul a câștigat premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului. 

Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se transformă în spațiu, spune Pamuk; el își dorește ca timpul să fie abolit în muzeul său, unde vizitatorii se pot plimba liberi prin încăperi, mestecând gumă sau sărutându-se nestingheriți, pentru că muzeele nu sunt făcute pentru a fi vizitate, ci simțite și trăite. Nu cred că mai există ceva similar în toată lumea, iar pentru mine este un motiv în plus pentru a vizita Istanbulul (apropo, vrea cineva să meargă la Istanbul? :P). Oricine poate vizita gratuit muzeul cu biletul de la pagina 613. Mă întreb dacă ediția Top10+ care urmează să apară (revin, deja a apărut și are 756 de pagini) conține la rândul ei un bilet - nu de alta, dar cartea pe care am citit-o este împrumutată și e al naibii de grea. 

Orhan Pamuk în Muzeul inocenței (sursa)

Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte. Poate că unii oameni pot cugeta sau afirma cu sinceritate (şi adeseori), în anumite momente de euforie, că „acum“ trăiesc acea clipă de aur a vieţii lor, dar, în ciuda acestui fapt, o parte a sufletului lor este convinsă că pe viitor vor trăi clipe şi mai frumoase, şi mai fericite. Nimeni nu şi‑ar putea continua viaţa, mai cu seamă la tinereţe, gândind că, de la un anumit moment, lucrurile vor merge mai prost. Dacă eşti însă suficient de fericit pentru a‑ţi putea imagina că trăieşti cea mai fericită clipă a vieţii tale, vei fi, totodată, suficient de optimist pentru a crede că şi viitorul va fi frumos. (pag. 87)

Despre roman au mai scris: Coffee, Chestii livrești (Dragoș chiar a vizitat muzeul).

Editura: Polirom, 2010

Traducere: Luminița Munteanu

Număr de pagini: 640