joi, 26 februarie 2015

Room (Camera) - Emma Donoghue



Dacă nu ați citit romanul irlandezei Emma Donoghue, sunt șanse foarte mari să fi auzit câte ceva despre subiectul lui, răscolitor prin implicații, original prin abordare și perspectivă. Am fost roasă de curiozitate multă vreme, dar mi-era teamă că lectura va deveni ori deprimantă, ori enervantă din cauza naratorului, un băiețel de numai cinci ani - sau ambele. Îmi plac cărțile scrise din perspectiva copiilor, însă vocea lor trebuie să fie autentică și credibilă, și nu toți autorii reușesc să se achite onorabil de această misiune. Emmei Donoghue i-a reușit într-o măsură destul de mare, însă nu în totalitate; în cea de-a doua parte a poveștii, intruziunea gândirii adulte se face simțită într-un mod deranjant. Din câte am înțeles, autoarea a scris Room (Camera) când băiatul ei avea tot cinci ani, fapt care a ajutat-o, într-o oarecare măsură, la o creionare veridică a personajului principal. 

Însă nu există un model de comportament pentru Jack, băiețelul-narator din acest roman, a cărui situație este atipică și revoltătoare: întregul lui univers se reduce la o singură cameră de câțiva metri pătrați, în care locuiește împreună cu Mama. În această lume strâmtă și simplificată la extrem, toate lucrurile din Cameră (Masa, Patul, Covorul) capătă o însemnătate covârșitoare, iar denumirile lor, lipsite de articolul „the”, devin adevărate nume proprii. Ca o remarcă marginală, mă bucur că am citit romanul în limba engleză, pentru că jocurile de cuvinte și importanța limbajului sunt percepute mult mai bine în original. 

Jack tocmai a împlinit cinci ani, iar singura lume pe care a cunoscut-o este cea din Cameră; dincolo de ea se află un imens spațiu necunoscut, în care casa lui plutește ca o mică și singuratică planetă. Mai există o altă lume, cea din Televizor, despre care mama i-a spus că nu este reală și la care îi oferă acces limitat; aici, oameni alcătuiți din culori populează diverse planete și se îndeletnicesc cu tot felul de lucruri bizare, care nu au un corespondent în realitatea Camerei. De fapt, realitatea se restrânge la singurele ființe palpabile: el și Mama, precum și rarele insecte sau animale care pătrund în Cameră (furnicile, un păianjen, un șoarece). Prietenii băiatului sunt personajele de desene animate și jucăriile inventive cu care cei doi își petrec timpul - Șarpele din coji de ouă, Fortăreața din conserve și sticle, Labirintul din tuburi de hârtie igienică. În universul lor mai există, însă, cineva, o persoană a cărei autenticitate și umanitate Jack o pune la îndoială: Old Nick, bărbatul care apare în Cameră după lăsarea nopții, când copilul trebuie să se ascundă în Dulap. Venit din spațiul exterior, Bătrânul Nick este cel care aduce mâncarea și tratațiile de duminică, dar, pentru Jack, el are o inconsistență de coșmar.

Men aren't real except Old Nick, and I'm not actually sure if he's real for real. Maybe half? He brings groceries and Sundaytreat and disappears the trash, but he's not human like us. He only happens in the night, like bats. Maybe Door makes him up with a beep beep and the air changes. I think Ma doesn't like to talk about him in case he gets realer.

Este dificil de vorbit despre Room (Camera) fără a apela la spoilere, deși presupun că aproape toată lumea este la curent măcar cu premisa romanului. În ciuda subiectului, nu s-a dovedit a fi o carte deprimantă, pentru că este salvată tocmai de inocența copilului, care filtrează toate întâmplările prin cunoașterea sa trunchiată și distorsionată a lumii. Dacă naratorul ar fi fost mama, lucrurile ar fi stat cu totul altfel, dar așa, cumplita realitate capătă o cu totul altă perspectivă și o înșelătoare ușurătate. Jack ne prezintă realitatea lui, cea pe care mama i-a construit-o cu o grijă și o energie admirabile, în care băiatul nu cunoaște plictiseala sau trauma, ci doar o copilărie aparent normală alături de o mamă iubitoare și devotată. 

Ed. Trei, 2012, 416 pag.,
trad. Ruxandra Ana
În prima parte, povestea este destul de credibilă și bine scrisă, iar vocea copilului este cât se poate de autentică. Mai sunt momente repetitive și unele inconsistențe, dar narațiunea nu devine plictisitoare, căci lumea dezvăluită prin ochii lui Jack este pe cât de facinantă, pe atât de înfiorătoare, iar precocitatea și candoarea copilului o îmbracă într-o lumină surprinzătoare. În cea de a doua parte (nu mă refer aici strict la capitole), deși povestea are o abundență de aspecte psihologice interesante, vocea lui Jack capătă uneori o maturitate nelalocul ei (cum ar fi observațiile moralizatoare), iar lucrurile se derulează un pic prea repede pentru a fi credibile. Totuși, una peste alta, Room a fost o experiență aparte și o lectură pe care mi-ar fi părut rău să o ratez. Este mai degrabă literatură de masă, dar povestea și implicațiile ei merită cunoscute.

[încep spoilere] Viața de zi cu zi văzută prin ochii lui Jack dezvăluie eforturile incredibile ale mamei (al cărei nume nu îl aflăm) pentru ca băiatul ei să aibă o copilărie cât mai aproape de normalitate, cu jocuri, povești, lecții și exerciții fizice. Jack este salvarea femeii de la o existență de coșmar: ea este ținută prizonieră și violată în mod repetat de bărbatul care a răpit-o în urmă cu șapte ani. Desigur, ar fi putut renunța la copil, cu slaba speranță că Old Nick l-ar fi lăsat pe treptele unui spital, însă tânăra de 27 de ani l-a crescut chiar ea, devotându-se educației și formării lui. Este uimitor acest univers complex pe care mama l-a construit din nimic, în spațiul sufocant al închisorii sale, unde a inventat tot felul de jocuri și l-a învățat pe băiat să scrie, să citească și să socotească. Mama a preferat să îi ascundă adevărul pentru a-l feri de nefericire, însă ea îi mărturisește totul după ce băiatul împlinește cinci ani. Deși prima parte a romanului este cea mai bine realizată, sunt câteva inconsistențe și rezolvări grăbite: m-am întrebat, de exemplu, cum de i-a permis răpitorul femeii să își păstreze copilul, ce se va întâmpla când Jack va crește și va deveni bărbat, cum poate mama să pună în pericol viața copilului cu un plan de evadare atât de riscant, și tot așa. 

În a doua parte a romanului am aflat o mulțime de aspecte psihologice la care nu m-aș fi gândit. Jack, inteligent și precoce, este cât se poate de normal pentru condițiile în care a crescut, însă nu este deloc pregătit pentru lumea cea mare, care, pentru el, a fost multă vreme o ficțiune. Ajuns afară, copilul se confruntă cu numeroase probleme, începând cu presiunea imensă a lumii care se lărgește brusc și terminând cu lipsa percepției spațiale și a imunității. În multe privințe, băiatul este ca un nou-născut, căci el trebuie să ia totul de la capăt pentru a învăța regulile noii lumi. Aici totul este ciudat și necunoscut, ba chiar înfricoșător, inclusiv ploaia sau vântul sau albinele care înțeapă. Mama nu mai deține toate răspunsurile, ritualurile zilnice sunt uitate, iar nevoia de independență a femeii își face simțită prezența. De fapt, Jack este în continuare atașat de Cameră, singurul loc în care se simte în siguranță; în universul ei strâmt și primitiv, lucrurile pot fi ținute sub control, iar regulile vieții sunt mult mai simple.

In the world I notice persons are nearly always stressed and have no time. In Room me and Ma had time for everything. I guess the time gets spread very thin like butter over all the world, the roads and houses and playgrounds and stores, so there's only a little smear of time on each place, then everyone has to hurry on to the next bit.

O întrebare importantă care se desprinde din roman este dacă un copil crescut într-un mediu izolat (căci, după cum spune o zicală africană, este nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil), lipsit de influențele implicite unei vieți normale (colegi, profesori, rude, vecini) și fără altă companie decât cea a mamei, se poate dezvolta ca o ființă normală și sănătoasă din punct de vedere psihologic. Desigur, sunt și alte întrebări: dacă ar fi rămas în cameră, cum ar fi evoluat el odată cu maturizarea, cum ar fi perceput acel spațiu devenit neîncăpător, i-ar fi ajuns acea mică lume, pentru că nu știa că există mai mult? Sau ceva din interiorul lui (un ecou al conștiinței umane colective, să spunem) i-ar fi semnalat statutul de animal în cușcă? 

Emma Donoghue s-a inspirat din cazurile unor tinere răpite și sechestrate o perioadă îndelungată, precum Natacha Kampusch și Sabine Dardenne, dar mai ales Elisabeth Fritzl. Fata a fost închisă și violată de propriul tată timp de 24 de ani, perioadă în care a născut șapte copii; trei dintre ei au crescut în aceeași pivniță cu Elisabeth, care s-a străduit să îi educe cât mai bine cu putință. [spoiler]


Alte păreri la: Fructiza, Diana, Aniela, Gabriel.


9 comentarii:

  1. O carte comerciala alaturi de care probabil te-ai odihnit in vederea unor lecturi mai complicate. Corecta nota pe care ai acordat-o. 7/10 ii dau si eu.
    Astept cu interes sa termini Medeea si copiii ei. Daca ii dai cel putin 4,5 stele ma apuc si eu de ea, daca nu o dau de pomana intr-o sambata la biserica. Pentru ca am cumparat-o deja, desi spusesem ca astept cronica ta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Momentan am lăsat Medeea deoparte, am fost plecată și nu voiam să fac varză lectura. M-am „delectat” pe drumuri cu o altă carte comercială, Gone Girl, audiobook. Asta chiar nu a fost genul meu de carte, nici nu cred că o să scriu despre ea. Acum simt nevoia unei lecturi complicate pentru a-mi revigora neuronii. :))
      Medeea are multe personaje și trebuie s-o parcurgi în liniște, altfel pierzi șirul. Mi-a plăcut ce am citit (vreo 50 de pagini), o reiau azi sau mâine. Dar ce-ai cu 4,5 stele, dacă e de 4 nu merită citită? Plus că gusturile nu prea sunt identice, poate ție ți-ar plăcea mai mult (sau mai puțin). Și J.Ființa sexuală va primi un 4, dar eu zic să o citești, am eu presimțirea că pentru tine va fi de cel puțin 4,5. :)

      Ștergere
    2. E bine si 4. Echivaleaza cu 8/10 la mine. Orice carte careia ii dau 7/10 imi place. Peste 7/10 deja merge spre excelent.

      Ștergere
  2. de ce nu vrei sa scrii despre Gone Girl? Sunt tare curioasa ce crezi despre ea, deși cred ca nu a fost pe gustul tău (și din ce ai zis mai sus și din gusturile tale în materie de carti). Da, bine zis, e o carte comercială, iar finalul m-a cam dezamăgit. Mă așteptam la ceva Wow.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate încerc să scriu ceva despre Gone Girl, deși nu știu dacă merită să mai petrec timp suplimentar cu cartea (audiobook-ul a durat vreo 20 de ore, noroc că am avut multe drumuri de făcut și am folosit cumva timpul). Cartea este ok, relativ bine scrisă și documentată, dar subiectul nu a fost deloc pe gustul meu. Am văzut și filmul între timp, e mult mai concentrat (evident, doar are numai două ore și jumătate), dar cartea te face să înțelegi mai bine profilul psihologic al celor două personaje. Tu la care roman faci referire când zici de final, la Room sau la Gone Girl? Am observat că multă lume e nemulțumită de finalul ales de Gillian Flynn, dar mie mi s-a părut că se potrivește destul de bine personajelor.

      Ștergere
  3. Da, ai dreptate in ceea ce priveste filmul. Si eu l-am vazut dupa ce am citit cartea si nu mi s-a parut ca s-a inteles din el cum sunt personajele si de ce au facut ce au facut si cred ca au sarit peste multe scene care erau bune de aratat. Da, stiu, filmul e film si e normal sa fie asa, dar parca alte eranizari ale altor carti sunt mai bune.

    Ma refer la finalul de la Gone Girl.
    Sunt curioasa sa-mi spui cum ti s-a parut experienta " ascultarii" unei carti. Nu am facut-o niciodata, mi se pare ca trebuie sa fii concentrat la ce asculti, pe cand e mai usor sa recitesti un pasaj daca n-ai fost atent, decat sa dai inapoi si apoi play.
    De Room nu stiam nimic si pentru prima data am citit si spoilerul ca sa imi dau seama despre ce e vorba in carte.

    RăspundețiȘtergere
  4. Hai că eram cât pe ce să ratez comentariul tău.
    Mi-a plăcut totuși ecranizarea - faptul că Amy nu apare chiar atât de nebună pe cât este în carte justifică ceva mai bine finalul.

    Nu prea sunt o fană a cărților audio, din același motiv - pierd șirul uneori și la mobil este greu, dacă nu imposibil, să dau înapoi și înainte (ar trebui să fac rost de o aplicație mai bine pusă la punct). Dar a fost o experiență mulțumitoare în cazul lui Gone Girl. Romanul a fost citit foarte fain, cu intonație, și, fiind o poveste destul de lentă și meticuloasă, nu prea a contat că uneori nu am fost atentă. Cred că o să mai apelez la audiobook-uri (dar numai cărți ușoare) în momentele când sunt pe drumuri și nu am timp să citesc. Dacă sunt acasă nu am răbdare să le ascult - oricum, lectura durează mult mai mult când îți citește cineva.

    Poate citești și Room, e o lectură relativ ușoară în engleză și cartea te prinde. Asta dacă nu ți-a pierit cheful după ce ai citit spoilerele. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hmm... n-as fi crezut ca lectura dureaza mai mult atunci cand o asculti decat cand o citesti. Ma gandeam ca e invers. Interesting fact.

      Nu am citit chiar toate spoilerele ca imi era teama sa nu mi se dezvaluie prea mult, dar mi-a atras atentia cartea.

      Ștergere
    2. Acum depinde de carte. :) Dacă este una dificilă și recitești mai multe pasaje, durează mai mult decât un audiobook - deși, dacă asculți cartea respectivă, probabil că se întâmplă același lucru. O carte audio e citită mai lent, cu pauze, cu intonație, așa că durează mai mult decât dacă o citești tu. Nici eu nu mi-am dat seama de asta la început. Gone Girl a durat 20 și ceva de ore... La un ritm lent de 30 de pagini pe oră, cititul ar fi luat vreo 15 sau 16 ore.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...