Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii - Kenzaburō Ōe

Îmi doream de multă vreme să citesc ceva de Kenzaburō Ōe, iar întâmplarea a făcut ca primul contact cu scriitura japonezului să fie nu prin intermediul unei cărți, ci al unui audiobook în limba engleză. Așadar, pentru prima oară în viața mea de adult, am ascultat o carte citită de altcineva - lucru de care m-am ferit până acum. Dar, în ciuda reținerilor mele față de cărțile audio, trebuie să recunosc că vocea versatilă a lui Edoardo Ballerini a adus un plus de dramatism și atmosferă acestei proze saturate de grotesc, violență și vulgaritate. 

Nu mă voi hazarda să-mi fac, deocamdată, o părere despre Kenzaburō Ōe. Acesta este primul roman al scriitorului (apărut în 1958, când el avea numai douăzeci și trei de ani) și, din câte am înțeles, stilul său se schimbă foarte mult în cărțile publicate ulterior. Pentru un roman de debut, Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii mi s-a părut foarte bine scris, poate un pic prea lucrat în ceea ce privește comparațiile și metaforele, care abundă la orice cotitură a textului, și prea centrat pe o împărțire clară a binelui și a răului. Mi-a plăcut, totuși, acest lirism care contrabalansează substratul dur și violent al poveștii, netezindu-i spinii și făcând romanul un pic mai ușor de suportat. 

Violența este prezentă încă din primele pagini (sau acorduri) ale cărții: apele umflate ale râului poartă cadavre de animale, țara se află în război și oamenii mor de foame, iar cincisprezece băieți de la școala de corecție sunt evacuați și mânați, precum o haită de animale sălbatice și periculoase, spre o nouă închisoare, într-un sat izolat din munți. Murdari, înfometați, dar obraznici și indisciplinați, băieții sunt întâmpinați cu dispreț și curiozitate de locuitorii satelor pe care le traversează, iar ei își vântură cu nerușinare penisurile prin fața femeilor și a copiilor, care la rândul lor îi scuipă sau îi atacă cu pietre. Unii dintre ei încearcă să evadeze, dar sunt prinși întotdeauna de sătenii transformați în cerberi, bătuți cu bestialitate și returnați gardianului mai mult morți decât vii. Deși au părăsit spațiul școlii de corecție, tinerii delincvenți continuă să fie înconjurați de ziduri impenetrabile, mișcându-se în interiorul unei închisori vaste apărate de paznici cu palme bătătorite de țărani, oameni simpli în care războiul a trezit o brutalitate primară. 

Through our experience of escape and failure as we shifted from village to village, we had learned that we were surrounded by gigantic walls. In the farming villages, we were like splinters stuck in skin. In an instant we would be pressed in on from all sides by coagulating flesh, extruded and suffocated. These farmers, wearing the hard armour of their clannishness, refused to allow others to pass through, let alone settle in. It was we, a small group, who were just drifting on a sea which never took in people from outside but threw them back.

Pătrundem în această lume prin ochii unuia dintre băieții mai mari, al cărui nume nu îl aflăm până la final; un fel de lider al grupului (rol care-i este disputat de un camarad condamnat pentru prostituție), naratorul veghează asupra inocentului frate mai mic, abandonat de tatăl incapabil să-i poarte de grijă în vreme de război. Singurul lipsit de „păcat” în grupul delincvenților juvenili, fratele mai mic este victima inocentă a acestei existențe absurde; plin de bunătate, candoare și entuziasm, el se extaziază în fața rebeliunii băieților mai mari și privește agresiunile adulților cu mirare (Ōe îi rezervă un destin nu tocmai fericit, dar poate singurul prin care păstrează intactă curățenia sufletească a personajului).

Gândurile și observațiile naratorului, introspecțiile care frizează maturitatea, sensibilitatea care transpare din povestea băiatului ne dezvăluie versiunea intimă din interiorul grupului, în care furia se împletește cu slăbiciunea și neputința, iar delincvenții juvenili apar ca ceea ce sunt de fapt: niște copii care încă nu au lăsat în urmă copilăria, ceva mai agresivi și indisciplinați, e drept, dar tratați cu o asprime mult peste măsura delictelor de care s-au făcut vinovați. De fapt, crimele lor împotriva societății rămân neclare până la final (cu două excepții), ba, mai mult, ele își pierd din importanță în fața violenței generalizate a lumii adulte, care pare că și-a identificat inamicii în acești tineri speriați și confuzi. 

Death, for me, was my non-existence in a hundred years' time and in a few hundred years' time, my non-existence in a boundless far future. Even in that distant future, wars would break out, children would be sent to reformatories, some would prostitute themselves with homosexuals and some would have fairly healthy sex lives. But then I wouldn't be there. 

Ed. Polirom, 2014,
200 pag.,
trad. Florin Oprina

În satul izolat din munți, tânărul narator încearcă să păstreze solidaritatea micii sale familii, luptându-se totodată cu gândurile sumbre și propria teamă. După ce sunt închiși, hrăniți insuficient și supuși unei munci periculoase, cei cincisprezece băieți sunt abandonați în scurt timp de localnicii care-și părăsesc casele, fugind din fața unei molime care izbucnise în sat. De aici începe povestea care a fost comparată cu Împăratul muștelor al lui William Golding, o carte la fel de întunecată și greu de digerat. Din câte îmi amintesc, singurul lucru pe care îl au în comun cele două romane sunt copiii nevoiți să se descurce singuri, mimând un fel de societate autosuficientă, însă asemănările se cam opresc aici. Copiii lui Golding se întorc unii împotriva celorlalți, recurgând la violențe greu de imaginat, pe când copiii lui Ōe păstrează ostilitatea inerentă grupului la cote normale, menținând o oarecare coeziune în fața unui inamic comun, adulții.

Adulții eșuează lamentabil în rolul atribuit de natură și societate, acela de a-i proteja și îndruma pe copii. Romanul apare drept o critică a războiului, dar mai ales a societății japoneze. „Noi, țăranii, îndepărtăm mugurii stricați de la bun început” spune unul dintre adulți. Momentele de aparentă normalitate, în care copiii întrezăresc o umbră de prietenie și sunt tratați ca niște oameni adevărați, se destramă la fel de repede precum o fragilă pânză de păianjen. Ei se trezesc la fel de singuri și neajutorați, fără ca actele lor de curaj să fie duse până la capăt. Copiii nu devin cu adevărat eroi (poate cu două excepții), pentru că furia și rebeliunea care îi animă sunt înăbușite până la urmă de pumnii și armele lumii adulte. 

“Hey, who do you think you are? Someone like you isn’t really human. You vermin can only pass on your bad blood. You’ll be no good when you’re grown up.”He grabbed me by my shirtfront and almost choked me, and he himself was almost panting with rage, “Listen, someone like you should be throttled while they’re still a kid. We squash vermin while it’s small. We’re peasants: we nip the buds early.”

În tradiția bizarei sexualități nipone, Kenzaburō Ōe inserează destule scene mai mult sau mai puțin vulgare: avem o abundență de penisuri, vânturate cu orice ocazie prin fața cititorului (fără a cădea însă în pornografie), o scenă de sex în care nu am înțeles prea bine ce se întâmplă (a trebuit să ascult pasajul de câteva ori, fără a mă lămuri pe deplin), o altă scenă pedofilo-pederastă (fără o descriere în detaliu, ci mai mult sugerată), plus un anus inflamat care necesită oblojiri permanente. 

Kenzaburo Oe m-a surprins prin amestecul de grotesc, duritate, vulgaritate și lirism, care a avut un efect destul de ciudat asupra mea. Micul roman mi-a lăsat senzația unui montagne russe care ne urcă și ne coboară, pe rând, în stratul rarefiat al speranței și în abisul cleios al disperării, fără a ști prea bine unde se va opri la final. Însă titlul cărții - care m-a intrigat de la bun început prin agresivitatea sa - nu prea lasă loc de iluzii: în lumea brutală a lui Ōe, fărâmițată de război și populată de suflete împietrite, copilăria își pierde aura intangibilității, iar greșelile tinereții sunt tratate cu aceeași gravitate ca păcatele maturității.

Alte păreri la Răzvan, Gabriel și la Geraldine Sherman, de unde am extras următorul pasaj: We are told in the introduction to Nip the Buds, Shoot the Kids that the mature Oe usually wrote a straightforward Japanese sentence, then went over it two or three times, "making it more refractory, highly worked and polysemic." As a result, the power of this early novel lies, in part, in its freedom from imported literary contortions.

***

Până acum m-am ținut departe de audiobook-uri, iar singura tentativă pe care am avut-o (o colecție de povestiri de Stephen King) s-a soldat cu abandonarea ascultatului și continuarea în modul tradițional de lectură. Timpul pare să treacă mult mai greu când cineva îți citește lent și cu intonație, gândurile zboară în altă parte, invitate parcă de murmurul vocii care narează, dacă vrei să extragi un citat trebuie să apeși încontinuu pe Pause și Play, Forward și Backward dacă nu ai înțeles o frază (ceea ce nu poți face decât acasă), iar în autocarul în care am început să ascult cartea lui Ōe am adormit de nu știu câte ori (în ciuda subiectului), legănată de vocea extrem de plăcută a lui Edoardo Ballerini (un actor tare frumușel, cu ochi asiatici).

De această dată m-am încăpățânat să termin audiobook-ul și am descoperit că aceste chestii pe care le-am evitat până acum au și avantajele lor, pentru că am ascultat cartea în timp ce plimbam câinele, spălam vasele sau ștergeam praful, situații în care nu aș fi putut umbla cu romanul după mine. Dar în momentele în care doar stăteam în fotoliu și ascultam, parcă timpul se scurgea mult mai lent și deveneam conștientă de inutilitatea mâinilor mele (simplul fapt de a ține cartea pare o activitate în sine, ha). Așa că, una peste alta, nu mă grăbesc să introduc cărțile audio în programul meu de lectură.