Adevărata viață a lui Sebastian Knight – Vladimir Nabokov

► „Adevărata viață a lui Sebastian Knight”, de Vladimir Nabokov ◄

Ed. Polirom, 2011, 221 pag. | Traducere: Anca Băicoianu

Titlul original: „The Real Life of Sebastian Knight”, 1941 | Țara: Rusia/SUA

---

Îmi doream de multă vreme să citesc ceva de Nabokov – „Lolita”, uitată între timp, nu intră la socoteală –, dar am tot amânat alegerea unui titlu dintre multele traduse la noi. Să recitesc „Lolita” sau să aleg altceva? „Foc palid”, „Pnin” sau, mai degrabă, „Ada, sau ardoarea”? Până la urmă, recenzia lui Paul Cătălin m-a scos din impas: am știut imediat că vreau să citesc „Adevărata viață a lui Sebastian Knight”.

Oau, și cât de mișto a fost cartea asta! M-a entuziasmat, m-a amuzat, m-a pus pe gânduri, m-a și emoționat un pic, pentru că a avut de toate: o scriitură excelentă, cu pasaje relaxate care au alternat cu unele dificile, axate pe idei și reflecții, un subiect interesant și o poveste tensionată de un ușor mister care m-a ținut în priză până la final, accente lirice, dar și umor, plus o ambiguitate care înzestrează narațiunea cu mai multe înțelesuri. Cum fac de obicei când proza unui autor (nou pentru mine) mă entuziasmează, m-am certat că l-am amânat pe Nabokov atâta vreme – dar, de acum înainte, cărțile lui vor figura în capul listei mele de lecturi.

V., un rus stabilit la Paris, se îmbarcă într-o misiune complicată: aceea de a scrie o biografie cât mai veridică a scriitorului Sebastian Knight, fratele său vitreg care a murit în urmă cu două luni. Deși cei doi au avut același tată și au copilărit împreună în Rusia, nu se poate spune că au fost prea apropiați: lovindu-se întotdeauna de firea taciturnă și distantă a lui Sebastian, V. și-a înăbușit afecțiunea și admirația pentru fratele său, căruia i-a urmărit din umbră evoluția carierei de scriitor.

Revoltat de publicarea unei biografii cvasi-mincinoase, intitulată „Tragedia lui Sebastian Knight”, V. pornește – cu o obstinație care se transformă în obsesie – pe urmele lăsate de fratele său, în încercarea de a-i reconstitui adevărata biografie. Este o căutare ce își va dezvolta o logică și o magie personale, devenind un fel de vis care folosea urzeala realității doar ca să-și țeasă propriile fantezii. Și, totodată, o căutare care îi îndreaptă pașii spre interior, spre cunoașterea de sine – dar și spre o stranie identificare cu subiectul cercetărilor sale. 

Îndrăznesc să afirm că Sebastian și cu mine aveam, la rândul nostru, un fel de ritm comun. [...] Nu vreau să sugerez prin asta că am împărtășit niscaiva bogății intelectuale sau filoane creatoare. Nicidecum. Geniul lui mi s-a părut întotdeauna un miracol fără nici o legătură cu experiențele concrete pe care se poate să le fi trăit amândoi într-o copilărie petrecută în condiții similare. Degeaba am văzut și-mi amintesc aceleași lucruri pe care le-a văzut și și le amintea el, diferența dintre puterea lui de exprimare și a mea este comparabilă cu diferența dintre un pian Bechstein și o zuruitoare pentru copii. [...] Nu pot nici măcar să-i imit stilul, pentru că stilul prozei lui este stilul gândirii lui, iar aceasta era alcătuită dintr-o succesiune aiuritoare de goluri; și nu poți imita un gol, pentru că ești tentat să-l umpli, într-un fel sau altul – și astfel să-l distrugi. (pag. 36-38)

V. se ferește de alcătuirea unei biografii romanțate (de departe cel mai detestabil gen de literatură inventat vreodată), astfel că viața lui Sebastian Knight este reconstituită nu ca o imagine coerentă, ce oglindește o dezvoltare continuă, ci din frânturi și tablouri lipsite de continuitate cronologică, ce se aseamănă prezenței fulgurante, meteorice a fratelui vitreg, care a părut mai degrabă un vizitator al familiei decât un membru permanent. Având drept experiență directă numai anii copilăriei comune și rarele întâlniri cu fratele său, V. se găsește pe marginea unui gol imens, pe care încearcă să-l umple cu ceea ce află de la prietenii lui Sebastian și din pasajele cu tentă autobiografică din cărțile acestuia. În toate caută acea scânteie ce poate insufla viață și veridicitate faptelor, fără de care acestea ar fi doar relatări inerte, lipsite de forță evocatoare. 

V. este un narator care încearcă să vorbească cât mai puțin despre el, deși o face adeseori, indirect și subtil, prin convingerile și preferințele pe care le împărtășește cu Sebastian. La orice abatere infimă, povestea este canalizată iar și iar spre fratele absent, a cărui dispariție a dezlegat afecțiunea înăbușită atâta vreme. În virtutea unor afinități psihologice pe care le-au avut în comun, V. se substituie adeseori lui Sebastian, vorbind despre el ca și cum l-ar fi cunoscut intim – dar cât din ceea ce aflăm despre fratele-scriitor este cunoaștere, cât este intuiție și cât este invenție? Individualitatea lui Sebastian Knight iese la iveală în amănunțime, cu ochiul lui fin care observă ceea ce alții ignoră, cu ritmul vieții sale interioare, mult mai bogată decât a altora, cu sentimentul de inadecvare și conștiința faptului că este un cristal printre bucăți de sticlă, o sferă printre cercuri. 

Singurătatea era nota dominantă a vieții lui și cu cât soarta binevoitoare încerca mai cu sârg să-l facă să se simtă în largul lui, oferindu-i o replică perfectă a lucrurilor pe care credea că și le dorește, cu atât mai conștient era el de propria inadecvare la mediu – la orice mediu. Abia când a înțeles asta pe deplin și a început să-și cultive, cu tristețe, individualitatea ca pe un talent deosebit sau o pasiune, abia atunci Sebastian și-a găsit satisfacția în dezvoltarea ei bogată și monstruoasă, iar strania lui incompatibilitate cu ceea ce-l înconjura a încetat să-l preocupe. (pag. 47)

Este interesant și, totodată, amuzant felul în care V. își tratează martorii, cei de la care află fragmente din viața lui Sebastian: la unii stăruie îndelung, pe alții îi tratează superficial, lăsându-i ca o schiță neterminată, sau, de-a dreptul ilar, ascunzându-i de ochii cititorului sub o mască neagră, metaforică, pe care o ține la îndemână pentru astfel de ocazii. V. este conștient de faptul că nu poate afla trecutul de pe buzele viitorului și că nu poate avea încredere nici în cel mai onest intermediar, căci tot ceea ce i se spune are trei fețe: e modelat de povestitor, remodelat de ascultător și ascuns de amândoi de către mortul din povestire. Oare esența personalității lui Sebastian Knight va continua să-i scape, oare ceea ce aflăm despre el este doar o proiecție a minții lui V.?

[spoiler]
V. spune la un moment dat că nu este pomenit în cărțile fratelui său, fiind astfel condamnat la inexistență. Dar oare V. chiar există cu adevărat (în realitatea romanului, desigur) sau este doar o plăsmuire a lui Sebastian Knight? Sau poate că V. este un admirator nebun ce își atribuie rolul de frate al scriitorului pe care îl idolatrizează? Mi-a plăcut această ambiguitate, acest joc de identitate între autor și personaj, în care Nabokov se include și pe sine, prin unele amănunte inspirate din propria viață.

Singurul lucru care mi s-a părut mai puțin credibil a fost momentul când V. arde scrisorile lăsate de Sebastian, deși ele ar fi putut elucida o parte a vieții acestuia. Însă, după toate aparențele, faptul s-a petrecut înainte ca V. să ia decizia de a-i scrie biografia. Celelalte scene mai mult sau mai puțin verosimile se justifică prin jocurile narative la care recurge Nabokov, cu ironie, umor și, ocazional, cu o satiră savuroasă.
[spoiler]

M-am întrebat cum ar fi cărțile lui Sebastian Knight, scrise cap-coadă de Vladimir Nabokov. Scriitorul inventează titluri, subiecte, tehnici narative, chiar și citate, dar mai ales o personalitate – Sebastian Knight, care aparținea acelei rare categorii de scriitori care știu că în urma lor nu trebuie să rămână nimic altceva decât opera desăvârșită: cartea tipărită. V. vorbește pe larg despre cărțile fratelui său: le comentează, le elogiază, le analizează și descrie senzația pe care o lasă acestea. Am avut impresia că V. apelează uneori la tehnicile narative satirizate de Knight, parodiind și satirizând la rândul lui*. Am găsit totodată scurte și savuroase lecții (ba chiar dojeni) adresate cititorilor, care adeseori cad mult prea ușor în capcanele întinse de autor, sau, la o lectură superficială, se grăbesc să tragă concluzii eronate (de obicei, identificarea autorului cu personajul și convingerile acestuia, lucru de care și eu mă fac vinovată uneori). 

*[spoiler] Scena cu domnul Silbermann (în germană, numele înseamnă „omul de argint”), care îl scoate pe V. din impas, este de un comic absurd și pare o astfel de parodiere a cărților polițiste despre care se vorbește la pagina 98. [spoiler]

Pari să sugerezi că ar trebui să trecem cu toții sub tăcere secretul mizerabil al succesului său [...] (acela) că stimulează gustul celei mai execrabile categorii de cititori – nu cei care se delectează cu aventuri detectiviste, binecuvântate fie sufletele lor inocente, ci aceia care cumpără banalitățile cele mai sinistre pentru că au fost rafistolate în stil modern, cu un strop de Freud sau «flux al conștiinței» [...] De ce să păstrăm secretul acesta rușinos? Ce e cu legământul acesta masonic al reciclării continue – sau, de fapt, al multiplei întrupări? Jos cu zeii aceștia mincinoși! (pag. 59)

Cu un soi de ură fanatică, Sebastian Knight vâna fără cruțare ceea ce fusese odinioară strălucitor și proaspăt, dar se tocise până la urzeală, figuri moarte printre chipuri vii; figuri moarte imitând viața, boite și sulemenite, acceptate încă de mințile încete ce ignorau senine înșelăciunea. [...] Nu-l deranjau câtuși de puțin romanele la kilogram, pentru că nu-l interesa morala comună; ceea ce-l irita întotdeauna erau cărțile de mâna a doua, nu de a treia sau a șaptea, căci acolo, în sfera lizibilității, începea impostura, iar asta era, din punct de vedere artistic, imoral. (pag. 97-98)

„Adevărata viață a lui Sebastian Knight” este primul roman pe care Nabokov l-a scris în engleză (drept să spun, regret acum că nu l-am citit în original, însă traducerea mi s-a părut excelentă). Asta poate explica faptul că autorul disecă, în paginile romanului, starea conflictuală generată de folosirea acestei limbi de împrumut, precum și conștientizarea faptului că ea nu va căpăta niciodată bogăția, subtilitatea și expresivitatea limbii materne. Rusa lui Sebastian, mai pură și mai bogată, ar fi fost mai adecvată și mai firească decât engleza, în ciuda remarcabilelor reușite expresive din cărțile sale. Din acest punct de vedere, povestea pare a fi, în esență, despre Nabokov, despre caznele lingvistice, conflictele interioare și frământările lui. Romanul este presărat cu autoironii ale lui V. față de hotărârea de a-și scrie cartea în engleză, călcând astfel pe urmele fratelui său (Nu i-aș fi arătat în veci nici cea mai neînsemnată frază din cartea aceasta, ca să nu tresară de durere văzând cum îmi chinui bruma de engleză).

Lupta pe care o purta cu limbajul era neobișnuit de dificilă, și asta din două motive. Primul era cel obișnuit în cazul scriitorilor de felul lui: strădania de a arunca o punte peste prăpastia care desparte gândirea de expresie; sentimentul înnebunitor că acele cuvinte, cuvintele potrivite, singurele cuvinte posibile te așteaptă dincolo, la orizontul cufundat în ceață, și tremurul gândului încă despuiat care le cheamă de dincoace, de pe marginea prăpastiei. (pag. 90)

P.S.: Pasiunea lui Nabokov pentru șah, despre care am aflat abia acum, își face simțită prezența prin câteva detalii și scene ale romanului: pe lângă numele său elocvent, Sebastian Knight folosește pe post de semnătură un cal de șah, iar două personaje joacă la un moment dat o partidă de șah. 

P.P.S.: Cuvinte noi: conjectură, droșcă, fantasmatic, mitenă, mnemonic, monomaniac, oțios, a rafistola, supirant (acest termen nu apare în Dex online, deci habar n-am ce înseamnă – poate „îndrăgostit” sau „iubit”, ca francezul „soupirant”).