luni, 17 august 2015

Intermitențele morții - José Saramago




V-ați întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă moartea ar dispărea, brusc și fără justificări, din ciclul existenței umane? Dacă oamenii s-ar trezi în fața posibilității de a trăi veșnic, însă fără a fi tineri și sănătoși pentru totdeauna? Dar dacă moartea nu ar fi acea forță abstractă și ineluctabilă, ci o ființă care și-ar putea opri masacrul printr-un simplu act de voință, sau poate dintr-o curiozitate morbidă a celei ce se poate juca cu soarta? Și oare moartea e aceeași pentru toate ființele vii? Ar face față societatea și statul unei existențe prelungite la infinit, în care trupurile matusalemice, neputincioase, s-ar acumula în mormane dezgustătoare, nedorite de nimeni, când o întreagă țară s-ar transforma într-un azil de bătrâni ce monopolizează resurse și epuizează bugete? Cine și cum va fi afectat într-o societate care se bazează tocmai pe moarte pentru a putea supraviețui? În stilul inconfundabil al lui José Saramago - paragrafe interminabile, blocuri compacte de text care sfidează regulile gramaticale și sintaxa de manual, ignorând semnele de dialog, majusculele și punctuația -, Intermitențele morții ridică toate aceste probleme la care noi poate că nu ne-am gândit niciodată, deși n-ar fi rău să o facem.

Pornind de la o frază a filozofului Ludwig Wittgenstein (Gândește-te mai mult la moarte - ar fi ciudat să nu cunoști noi reprezentări, noi contexte ale limbajului), Saramago își imaginează ce s-ar putea întâmpla într-o țară în care moartea și-a luat vacanță pe nepusă masă. Și uite-așa, în această țară nenumită, nu a mai murit nimeni din prima zi a unui nou an. Trebuie să menționăm că nu este vorba despre descoperirea vreunui elixir al tinereții veșnice, ci doar de faptul că moartea a încetat pur și simplu să mai ucidă: un dar al nemuririi cu consecințe neprevăzute. Bătrâni ce se mai țin de viață numai printr-un firicel străveziu, copii sau tineri cu boli incurabile, trupuri sfârtecate în accidente, sfidând logica supraviețuirii, toți acești oameni se află pe pragul morții, însă fără a putea păși dincolo. Ușa către neființă este închisă, ieșirea din viață le este refuzată. 

[...] descopereau, încântați, că acum se întâmpla tot ce putea fi mai bun, realmente mai bun, că apăruse chiar aici, la ușa lor, o viață unică, minunată, fără frica zilnică de foarfeca scrâșnind a parcei, nemurirea în patria care ne-a dat ființă, la adăpost de incomodități metafizice și gratis pentru toată lumea, fără vreo scrisoare sigilată care trebuie deschisă în ceasul morții, tu în paradis, tu în purgatoriu, tu în infern (pag. 24)

La început, dispariția morții poate fi un motiv de bucurie pentru cei care nu gândesc mai departe de ziua următoare (cel mai mare vis al omenirii de la începutul timpurilor, adică posibilitatea de a se bucura fericită de o viață eternă aici pe pământ, devenise un bun la îndemâna tuturor), însă biserica, guvernul, filozofii, economiștii, precum și toate instituțiile a căror activitate se bazează într-un fel sau altul pe mortalitate, înțeleg destul de repede implicațiile catastrofale ale unui viitor în care nu va mai muri nimeni. Panică, planuri, previziuni, măsuri și compromisuri umilitoare, toate acestea sunt urmărite cu ironie și umor de Saramago, care nu se zgârcește când vine vorba de satirizarea tribulațiilor guvernului, dar, mai ales, ale Bisericii catolice. Din postura sa de ateist convins, care a criticat adeseori religia, scriitorul portughez ironizează fără jenă instituția religioasă, lovită în resorturile sale intime, căci fără moarte nu există înviere, și fără înviere nu există biserică. Însă nu doar biserica, ci și filozofia are nevoie de moarte (dacă filozofăm o facem pentru că știm că vom muri, a filozofa înseamnă a învăța să mori), la fel cum au și firmele de pompe funebre, societățile de asigurări sau căminele pentru vârsta a treia.

Biserica, domnule prim-ministru, s-a obișnuit într-o asemenea măsură cu răspunsurile eterne, încât nu pot să mi-o imaginez dând altele, Chiar dacă realitatea le contrazice, De la bun început noi n-am făcut altceva decât să contrazicem realitatea, și iată-ne aici, Ce va spune oare papa, Dacă eu aș fi papă, dumnezeu să-mi ierte vanitatea neghioabă de a mă gândi la așa ceva, aș ordona să se pună imediat în circulație o nouă teză, cea a morții amânate, Fără alte explicații, Bisericii nu i s-a cerut niciodată să explice ceva, cealaltă specialitate a noastră, în afară de balistică, a fost mereu aceea de a neutraliza, prin credință, spiritele curioase. (pag. 21-22)

Mi-am imaginat cum, dacă această situație utopică - însă nu imposibilă - ar avea loc, iar vacanța morții ar continua zeci sau sute de ani, morala, sentimentele și principiile s-ar perverti treptat, compasiunea, respectul și atașamentul ar dispărea cu desăvârșire, iar oamenii ar deveni pragmatici și cruzi, debarasându-se de trupurile celor bătrâni sau bolnavi incurabili îndată ce medicina nu i-ar mai putea ajuta cu nimic, stivuindu-le în depozite imense, adevărate cimitire de oameni încă vii, un veritabil iad pe pământ. Legile ar fi schimbate pentru a-i proteja pe cei încă tineri și în putere de masele monstruoase ale morților-vii, îndepărtați din societate cu pragmatismul celui care știe că doar în felul acesta se poate supraviețui. Dispariția morții ar însemna nu o binecuvântare, ci un blestem, căci, dacă mai înainte nu exista certitudinea unui iad în care păcatele vor fi ispășite pentru eternitate, acum iadul ar exista fără putință de tăgadă, un iad al vieții suspendate, e de ajuns o boală gravă sau un accident, sau pur și simplu îmbătrânirea, pentru a ști că te vei îndrepta spre acest loc al agoniei veșnice. 

Să scoatem limba la moarte, ne îndeamnă scriitorul portughez (care avea deja 83 de ani când a publicat acest roman și luase Nobelul de șapte), iar noi ar trebui să înțelegem că suntem liberi să maimuțărim nu doar moartea, ci și viața asta absurdă în care primim la pachet religia, legile și instituțiile statului, că nu e cazul să luăm nimic în serios și nici să cădem pradă manipulărilor, nu fără a gândi pentru noi înșine înainte de toate. 

***
[spoiler]
Cel mai mult mi-a plăcut întrebarea dacă moartea e una și aceeași pentru toate ființele vii sau dacă fiecare regn din natură are moartea sa proprie, personală și netransmisibilă, deasupra căreia se află o moarte generală, precum și faptul că dincolo de aceste morți individuale există o moarte mai mare, cea supremă, care are puterea de a distruge universul, cea care într-adevăr merită numele de moarte, deși când se va întâmpla asta nu va mai fi nimeni ca să-l pronunțe. Mi-a plăcut și diferențierea dintre Moarte și moarte, cea din urmă - protagonista romanului - fiind doar mica moarte cotidiană, care nu poate împiedica viața să continue. Nu este foarte clar, însă, dacă moartea care acționează în țările învecinate este aceeași cu moartea care și-a întrerupt activitatea, par a fi morți diferite, având în vedere că muribunzii își dau ultima suflare odată ce trec granița, ca și cum ar fi intrat sub jurisdicția morții vecine - însă doar moartea lor ar fi trebuit să aibă puterea de a-i ucide, și deja m-am pierdut în logica acestor morți cu întrebuințări specifice. 

Fiecare dintre voi are propria sa moarte, o poartă cu sine într-un loc secret de când s-a născut, ea îți aparține, tu îi aparții, Dar animalele, dar vegetalele, Presupun că și cu ele se întâmplă același lucru, Fiecare cu moartea sa, Așa este, Înseamnă că morțile sunt multe, tot atâtea câte ființe vii au existat, există și vor exista, Într-un anumit fel, da, Morțile fiecăruia sunt morți ca să spunem așa de viață limitată, subordonate, mor odată cu cel pe care l-au omorât, dar deasupra lor trebuie să existe o altă moarte mai mare, aceea care se ocupă de ansamblul ființelor umane de la apariția speciei [...] Cu alte cuvinte, o moarte, aceea care era a noastră, și-a suspendat activitatea, celelalte, cele ale animalelor și vegetalelor, continuă să opereze, sunt independente, fiecare lucrând în sectorul ei. (pag. 84-85)

Saramago nu creează o nouă reprezentare a morții, ci îi păstrează la început înfățișarea convențională - un schelet înfășurat într-o mantie cu glugă, însoțit de credincioasa coasă -, însă scriitorul depășește ulterior conceptul morții ca forță abstractă și o umanizează, conferindu-i - pe lângă aspectul uman, de femeie frumoasă, irezistibilă - slăbiciunea simțămintelor omenești. Da, moartea se îndrăgostește chiar de cel care se sustrage puterii sale ineluctabile, iar a doua zi nu a murit nimeni. Deși mi-a plăcut faptul că propoziția cu care se încheie romanul este aceeași cu cea de la început, închizând totul ca într-un cerc, recunosc că am strâmbat din nas la soluția aleasă de Saramago, oarecum telenovelistică: din păcate, nu pot să cred că dragostea poate fi mai puternică decât moartea, deși ar fi extraordinar să fie așa. Dragostea ar putea opri distrugerea (cea înfăptuită de om, nu de către natură), dar nu și moartea ca forță ancestrală, rece, neiertătoare, intrinsecă naturii umane; poate tocmai de aceea Saramago o umanizează și îi strecoară această slăbiciune - și oare, prin acele înalte instanțe care controlează moartea, el se referă chiar la dragoste? Recitind mai multe pasaje ale romanului, am identificat un paragraf-cheie în care se prefigurează această izbândă a dragostei:

O forță străină, misterioasă, de neînțeles, părea să se opună morții persoanei respective, în ciuda faptul că data răposării era fixată, ca pentru toată lumea, încă din ziua nașterii. E imposibil, spuse moartea către coasa tăcută, nimeni în lume sau în afara ei n-a avut vreodată mai multă putere decât mine, eu sunt moartea, restul nu e nimic. (pag. 159)

Moartea noastră (cu m mic) spune la un moment dat că nu ar fi surprinsă dacă acea Moarte generală s-ar întâmpla ca un ultim efect al acumulării micilor morți particulare și personale care intră în responsabilitatea morților de sector, căci asta mi se pare mai degrabă că se va întâmpla cu viața, care își pregătește pas cu pas sfârșitul, fără să aibă nevoie de noi, fără să aștepte să-i dăm o mână de ajutor. Și totuși, mie mi se pare că supraviețuirea pământului și a omenirii se datorează tocmai acestor morți mai mici, individuale, care țin sub control expansiunea distructivă a omului și împiedică toate aceste efecte dezastruoase pe care le-am întrevăzut, într-o mică parte, în romanul lui Saramago; dincolo de o redefinire a legilor și a regulilor de viață, conștiința umană s-ar modifica radical, și nu înspre bine. Aici mi-ar fi plăcut să ajungă Saramago (cum a făcut-o în Eseu despre orbire): la acel om nou, la fel de fragil ca întotdeauna, dar pervertit de pendularea între euforia nemuririi și groaza bătrâneții veșnice.
[spoiler]

***

La fel ca în Eseu despre orbire și Eseu despre luciditate, José Saramago pornește de la o premisă utopică, în care o societate este lovită de o epidemie fantezistă sau de o situație improbabilă, analizând apoi implicațiile și consecințele acestui fapt din punct de vedere social, politic și religios. Ca în aceste romane, și naratorul din Intermitențele morții îi vorbește cititorului, venind în întâmpinarea curozităților și nelămuririlor acestuia, explicând ocolurile și necesitățile narațiunii, ba chiar admițând unele erori sau analize superficiale. 

După prima parte, care are veleități de eseu, romanul se transformă apoi într-o poveste de dragoste în care mi-a fost greu să cred. Nu pot spune mai multe pentru a nu dezvălui subiectul (am scris mai multe în spoilere), dar soluția la care apelează scriitorul nu prea m-a convins. Acesta este principalul motiv pentru care Intermitențele morții mi-a plăcut mai puțin decât celelalte romane de Saramago pe care le-am citit; îmi dau seama că așteptările mele au fost destul de mari, dar aș putea adăuga și faptul că am întâlnit mai puține idei profunde sau abordări noi, inedite, care să mă arunce de pe traiectoria previzibilă a existenței. În afară de ipotezele ce ating locuri mai mult sau mai puțin comune, romanul nu ridică probleme cu adevărat provocatoare, nu pătrunde pe tărâmuri neumblate, nu zguduie din temelii, nu întoarce cu susul în jos lumea așa cum o cunoaștem. Spun toate acestea pentru că, privind în urmă, Eseu despre orbire mi se pare - și probabil este - o capodoperă. 

Intermitențele morții este, totuși, o carte captivantă, destul de inedită și potrivită pentru o primă lectură din scrierile lui Saramago; totodată, este o carte care ar trebui citită cât mai devreme (în viață, nu în timpul zilei). Deși păstrează același stil complicat și mai greu de urmărit, romanul se citește destul de ușor în comparație cu altele (mai ales în a doua parte), iar povestea este îndeajuns de interesantă pentru a menține curiozitatea până la final. Și cine nu ar vrea să afle ce se poate întâmpla când moartea și-a luat vacanță?

Moartea ar trebui să se afle pe vârful celui mai înalt munte prezidând destinele lumii, uitându-se cu bunăvoință la turma umană, văzând cum se mișcă ea și se agită în toate direcțiile fără să-și dea seama că toate vor duce la aceeași destinație, că un pas înapoi o va apropia de moarte tot atât cât și un pas înainte, că totul e unul și același lucru pentru că totul va avea un singur sfârșit, acela la care o parte din tine întotdeauna va trebui să se gândească și care e marca întunecată a umanității tale iremediabile. (pag. 186)

***

PS: José Saramago își parodiază la un moment dat propriul stil, care a stârnit probabil controverse și critici prin sfidarea regulilor de gramatică și sintaxă:

După părerea autorizată a unui gramatician consultat de ziar, pur și simplu nu stăpânea nici primele rudimente ale artei de a scrie. De la început, spuse el, caligrafia e ciudat de neregulată, pare că s-au adunat aici toate felurile cunoscute, posibile și aberante de a trasa literele alfabetului latin, ca și cum fiecare dintre ele ar fi fost scrisă de o altă persoană, dar asta încă s-ar putea ierta, încă ar putea fi luat ca un defect minor dacă ne gândim la sintaxa haotică, lipsa punctelor finale, nefolosirea de paranteze absolut necesare, eliminarea obsesivă a paragrafelor, folosirea virgulelor pe sărite și, păcat de neiertat, intenționata și aproape diabolica abolire a majusculelor. (pag. 127)

PS2: Încă un citat care mi-a plăcut (și, apropo, traducerea mi s-a părut excelentă):

Iată un cuvânt care sună bine, plin de promisiuni și certitudini, spui metamorfoză și mergi mai departe, pare că nu vezi că vorbele sunt etichete care se prind de lucruri, nu sunt lucrurile înseși, niciodată nu vei ști cum sunt lucrurile, nici măcar care sunt numele lor în realitate, pentru că numele pe care le-ai dat nu sunt altceva decât asta, numele pe care le-ai dat. (pag. 83-84)



Editura: Polirom, 2013
Număr de pagini: 236
Traducere: Georgiana Bărbulescu
Original: As Intermitências da Morte, 2005



23 de comentarii:

  1. Pare o carte foarte foarte interesanta, am si trecut-o imediat pe lista de lectura!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că vrei să citești cartea, Diana! :) Chiar este interesantă, deși eu aveam așteptări mai mari de la ea, după ce am fost bulversată de ”Eseu despre orbire”. Dacă nu ai mai citit nimic de Saramago, ”Intermitențele morții” va fi îndeajuns de impresionantă pentru început. :)

      Ștergere
    2. Sa nu uitam nici de "Eseu despre luciditate", care se poate citi si ca o continuare a "Eseului despre orbire"

      Ștergere
  2. Am citit-o pe la inceputul anului. Desi n-o consider o capodopera, subiectul tratat indeamna orice cititor sa-si puna cateva intrebari despre moarte, viata, hazard si sensurile lor.

    Marele plus il reprezinta umorul (negru, absurd - dar mult si de calitate).
    Ca minus, mi s-a parut cam dezechilibrata: prima parte mi-a placut mult, dar spre final multe lucruri devin confuze.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi da, din păcate nu e o capodoperă, se putea mult mai bine (nu că eu aș fi în stare să scriu ceva mai grozav). Premisa e foarte interesantă (deși nu originală) și am apreciat faptul că Saramago mi-a dat teme de gândire, pornind de la ideile atinse de el, dar aș fi preferat ca autorul să meargă mai departe decât a făcut-o. Nu mi s-a părut că spre final lucrurile devin confuze, mai degrabă sunt neconvingătoare și cam trase de păr, dar, una peste alta, nu-mi pare deloc rău că am citit romanul. Sunt de acord cu umorul, și mie mi-a plăcut mult. :)

      Ștergere
  3. A, Ema, ce mîngîiere pe sufletul meu (amarît ca s-a terminat vacanta :D) sa te citesc! Asa îmi revin cît de cît la normalul de dinainte si privesc cu mai putina ura teancul de dosare de pe birou!

    Cît despre Saramago, citesc oricum de el tot ce-mi pica în mîna (da' pîna acu' nu mi-a picat decît Blindness si The Cave :)))) )

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce drăguță ești, Stela! Mulțumesc tare mult și bine ai revenit din vacanță! Hehe, e grozav dacă blogurile îți îndulcesc un pic viața de la birou. :D
      Și eu vreau să citesc tot ce a scris Saramago, dar o să las la urmă Cain și Evanghelia după Isus Cristos, pentru că nu mă atrag subiectele în mod deosebit și presimt ce mă așteaptă, având în vedere că scriitorul a fost un ateist convins. Ți-a plăcut Peștera?

      Ștergere
    2. Mi-a placut chiar foarte mult - l-am citit anul trecut, o sa pun review-ul pe blog presently! si ma intriga si Intermitentele mortii, o s-o caut!

      Ștergere
    3. A, până am răspuns eu, văd că ai pus recenzia pe blog - o voi citi cât de curând. Stau prost cu timpul, again, dar sper să vină și vremuri mai liniștite. :)

      Ștergere
  4. Am terminat acum cateva zile Eseu despre luciditate si am ramas oarecum dezamagit. Am citit anterior Eseu despre orbire si Pestera si mi-au placut dar alegatorii care au votat in alb nu m-au impresionat deloc. M-am simtit de parca m-as fi uitat la un film de Tarantino, cel putin la final. Si a fost fi pentru prima data cand m-a plictisit stilul lui Saramago cu paragrafe in bloc. Cred ca o sa iau o putina pauza de la Saramago.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, păi mie îmi plac filmele lui Tarantino, dar nu am făcut asocierea cu cartea lui Saramago. :)) În schimb, există o trilogie netradusă la noi - Latin American Trilogy a lui Louis de Bernières - care mi-a amintit foarte mult de Tarantino. Și or mai fi și altele.
      Mda, îți trebuie ceva mai multă răbdare pentru Eseu despre luciditate, este mai sec și mai arid pe alocuri, și nici nu te zguduie din țâțâni precum Eseu despre orbire. Despre Peștera nu știu nimic, dar o trec mai sus pe lista de lecturi, văd că i-a plăcut și Stelei. Eu una nu m-am săturat de Saramago, dar nu e o idee deloc rea să alternezi scriitorii. Sper că data viitoare vei alege o carte care îți va restabili încrederea în autor. :)

      Ștergere
  5. Eu mi-am luat "Omul duplicat" si "Eseu despre luciditate" (aia cu votantii), dar n-am trecut 30 de pagini la nici una. Nu-i gust stilul. I-as mai da o sansa daca-mi zici ce te-a impresionat pe tine cel mai tare din ce-ai citit (tre' sa recitesc postul cu preferintele).
    Asta cu intermitentele mortii nu cred c-o sa iau, mai ales ca problema resurselor limitate incepe sa se puna serios si cu noi asa muritori cum suntem. Se zice ca realitatea e de cele mai multe ori mai puternica decat fictiunea. Dar asta e o discutie neliterara.

    Voiam sa-ti multumesc, mi-am luat Agota Kristof - trilogia: Le grand cahier + La preuve + Le troisième mensonge si m-a lasat cu rasuflarea taiata. Dincolo de tema, m-a cucerit stilul curgator si simplu, dar care te face franjuri. Si un simt al umorului cum rar am intalnit la scrieri de o asemenea forta (mai ales in Le grand cahier). Are ceva din Modiano (sau invers). Sigur ca am citit in franceza. :)

    Mda, simt ca o sa mai vorbim despre ea. Multumesc inca o data!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A, mie mi se pusese pata pe Omul duplicat, voiam să citesc neapărat romanul (deși unii spun că Saramago s-a inspirat de prin alte cărți clasice), dar nu îl mai aveau la bibliotecă. Să înțeleg că acestea sunt primele cărți de Saramago pe care ai încercat să le citești? [parcă suntem la cabinetul medical :))] Scriitura lui e mai dificilă și alambicată, e drept că-ți trebuie ceva răbdare, dar pe mine m-a prins - și-mi plac foarte mult subiectele și ideile, problemele pe care le ridică.

      Nu cred că e o idee bună să începi cu Eseu despre luciditate, mai ales că ar fi bine să fi citit înainte Eseu despre orbire, unde apar prima oară câteva personaje comune. Cel mai mult m-a impresionat Eseu despre orbire, deși e o carte dură - iar dacă vrei să fugi de realitate, atunci nu prea e indicat să o citești (dar am impresia că nu asta te deranjează pe tine, ci scriitura). Îmi amintesc că am citit cu plăcere și Toate numele, însă n-aș putea intra în detalii, pentru că a trecut ceva vreme de atunci (dar a fost mai lejeră, ca să zic așa). Voi mai citi cărți de Saramago, așa că, dacă nu te grăbești, poate vin cu titluri ceva mai comestibile pe viitor. :))

      Oaai, Cora, ce mă bucur că ai citit Trilogia gemenilor! Evident, și mai mult mă bucur că ți-a plăcut, mai ales că nu e deloc o carte comodă. :D Ce fain că ai citit-o în original! Sper să cumpăr și eu la un moment dat cele trei cărți în franceză, pe hârtie. Deocamdată vreau să îmi iau Hier, că de-abia aștept să mai citesc ceva de Agota Kristof. Dacă îmi scrii pe mail (lecturile.emei@gmail.com) îți pot trimite memoriile autoarei, L'analphabète: récit autobiographique - foarte faină și asta. Hmm, zici că are ceva din Modiano? Vom vedea. :)

      Îți mulțumesc și eu pentru vizită și pentru impresii! :)

      Ștergere
    2. Atat romanul “Le grand cahier” al lui Kristof, cat si "Remise de peine" al lui Modiano trateaza tema abandonului, avand acelasi subiect: doi frati ai caror parinti pleaca care incotro (nu stim exact unde, se banuieste doar) cresc impreuna in conditii oarecum ciudate, printre necunoscuti. Povestea este in ambele cazuri vazuta prin ochii unuia dintre copii, iar celalalt pare mai degraba martor mut decat personaj, este si nu este...
      Exista si diferente, una ar fi raportarea copilului/copiilor la lumea inconjuratoare. Povestea privita prin ochii copiilor lui Kristof este socanta de-a dreptul, dar spre deosebire de Modiano care abia se naste, ea are 10 ani la terminarea WW2.
      Daca as studia literatura franceza, mi-ar placea sa fac o paralela intre cele doua romane si sa aprofundez. Se pare ca abandonul/pierderea este tema centrala a operei lui Modiano, nu stiu cum e la Agota Kristof, dar e interesant de descoperit.

      Citeste "Omul duplicat" al lui Saramago, poate te prinde. Mie nu mi-a placut stilul, desi cred ca subiectul m-ar fi prins. M-a deranjat de ex ca autorului i-a luat o pagina sa-mi explice pentru a (deja) treia oara in 30 de pagini ca personajul principal nu era un barbat frumos in sensul unanim acceptat al termenului. Nu era nici urat.
      Scena incepe cu personajul care se priveste in oglinda si crede ca arata mai bine azi.
      Apoi autorul ne descrie trasaturile simetrice si asimetrice ale fetei, o asociaza cu aspectul de “pudding fade” pe care un observator le-ar remarca, vorbeste despre fizic, apoi face o paranteza de inca zece randuri in care ne explica cum ca de-a lungul naratiunii o sa incalce deseori o regula, desi n-ar trebui sa o faca. O sa intalnim deseori un paralelism intre ideile si sentimentele autorului si ceea ce simte personajul. Incepe apoi o tirada filozofica despre asocierea privitului in oglinda cu reflectia naratorului despre felul in care arata personajul.
      In mijlocul abordarii filozofice intra in scena pesonajul “celalalt” si cam pe-aici m-a pierdut pe mine.

      Artificiul asta alambicat nu m-a impresionat, adica textul mi s-a parit voit ingreunat, inutil. Si nu faptul ca e greu m-a deranjat (am trait experiente extreme in istoria artei hihihi cand ma intrebam daca-s proasta dupa ce citisem un paragraf de trei ori), ci ca e greu inutil. Pai toate astea doar ca sa aflu ca omul nu e nici urat nici frumos? :) Parca citeam un text flescait inspirat din Roland Barthes (despre semiotica).
      Zic si eu, fara vreo pretentie de vreun fel, poate exista vreun sens pe care l-am pierdut.
      Dar sa stii ca o sa incerc si altceva, chiar sunt curioasa, ca doar n-o sa judec ditamai scriitorul dupa 30 de pagini.
      La cartea cu votantii nu mi-a placut subiectul dar asta chiar nu e vina autorului.
      Trimit email.

      Ștergere
    3. A, am înțeles, te refereai la subiect și la modul de abordare - am crezut că faci referire la scriitură și chiar m-am mirat, căci nu aș fi crezut că Modiano scrie precum Kristof. :)) Dacă vei citi Analfabeta, memoriile autoarei, vei înțelege într-o oarecare măsură stilul ei și temele abordate. Nu știu cum sunt celelalte cărți ale Agotei, dar sper să aflu, pentru că vreau să citesc cam tot ce a scris - numai să reușesc să le cumpăr de undeva!
      Mi-a mai spus o prietenă că “Le grand cahier” i-a amintit de o carte de Ian McEwan, ”The Cement Garden” și, cum eu n-am citit nimic de acest autor, îmi propusesem să încep chiar cu asta. Ei, încă n-am reușit, dar sper o citesc în viitorul apropiat. Eu am o mare slăbiciune pentru poveștile un pic morbide și stranii, iar “Le grand cahier” a atins perfecțiunea în această privință. :)

      Haha, m-a amuzat experiența ta cu ”Omul duplicat” și recunosc că mi-a tăiat un pic cheful de a citi romanul. Pe mine m-a atras în primul rând subiectul, chiar dacă nu este unul original, dar mai contează și modul în care este construit și redat acest subiect. Nu m-aș mira ca Saramago să scrie și bălării, sau măcar să existe și pasaje slabe în cărțile sale (oare ”Omul duplicat” a apărut după ce a luat Nobelul? Se pare că există o delimitare a calității scrierilor sale raportată la acest eveniment - plus îmbătrânirea care și-a spus cuvântul -, sau cel puțin așa sugerează unii și alții). Dar cărțile lui bune sunt teribil de bune (încearcă ”Eseu despre orbire”).
      Oricum, aveam altele pe listă (Anul morții lui Ricardo Reis, Istoria asediului Lisabonei, Manual de pictură și caligrafie, mai nou Peștera), așa că voi lăsa ”Omul duplicat” mai la urmă. Dacă am avut răbdare cu ”Eseu despre luciditate”, care are într-adevăr un subiect mai arid, probabil că voi găsi resurse și pentru scena în care ni se dezvăluie pe zece pagini că personajul nu-i nici frumos, nici urât. :))

      Ah, stai, că uitam ceva. :)) După ce ai spus că Trilogia gemenilor ți-a amintit de Modiano, am făcut în sfârșit gestul de a scoate din bibliotecă o carte a nobelizatului (Strada dughenelor întunecoase), din care am citit câteva pagini în metrou. Dacă tot am început-o, o voi continua. N-am nici o părere momentan, dar mă bucur că n-am nici așteptări de vreun fel, în ciuda părerilor negative pe care le-am tot întâlnit.

      Ștergere
  6. Eu sunt un pic certată cu scriitorii portughezi, parcă sunt prea sumbri. Şi când te gândeşti că Portugalia e o ţară aşa solară şi optimistă, nu ştiu ce caută ei în peisajul ăsta luminos. Glumesc puţin. O să îi mai dau şi eu o şansă lui Saramago, nu sună prea rău Intermitenţele morţii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, cred că ai tu o legătură specială cu Portugalia și de-asta te deranjează că scriitorii nu se armonizează cu locul. :)) Nu m-am așteptat niciodată la o potrivire între scriitori și țara lor natală, pur și simplu îi percep ca atare, ca mici țări în sine, dar, evident, mă bucur când găsesc în scriitura lor ceva tipic, local - iar asta parcă a ieșit mai bine în evidență la scriitorii islandezi și mexicani.
      Nu știu ce ai citit de Saramago, într-adevăr numai solar nu este, dar în Intermitenţele morţii finalul este chiar optimist, poate de-asta am și strâmbat din nas, pentru că nu era Saramago pe care îl știam eu. E și mult umor, mai sumbru, e drept, dar e umor, așa că poate această carte va fi pe gustul tău. :)

      Ștergere
  7. Multumesc pentru "divulgarea" lui Saramago (In portugheza, "divulgar" are mai mult sensul de a populariza, de a aduce la cunostinta.) Si multumesc pt aprecierea traducerii acelui fragment. Recomand cu caldura "Manual de pictura si caligrafie", o confruntare intre eu-l social si eu-l autentic/interior. In plus, are si un final luminos, fericit. Mi-e cel mai drag din cele 5 pe care le-am tradus.
    Scriitorii portughezi (unii dintre ei) par sumbri poate pentru ca sunt lucizi si patrund in esenta lucrurilor. Tocmai acea solaritate ii face lucizi. Si poate si energiile Atlantidei vecine (se pare ca Insulele Madeira si Azore sunt ramasite ale Atlantidei).
    De fapt, Saramago asta incearca, sa ne faca sa "vedem". Iata un citat/indemn: "Daca poti sa vezi, priveste; iar daca privesti, observa."
    Pe curand. (GB)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulțumesc pentru vizită și comentariu, mă bucur tare mult că ați trecut pe aici! :)
      Saramago este unul dintre autorii mei favoriți, așa că voi reveni la el măcar o dată pe an, iar felul în care îl traduceți mi se pare excelent - eu m-am referit la întreaga traducere, nu doar la acel fragment. Mi-ar plăcea să aflu părerea dumneavoastră în legătură cu ultima parte a acestui roman. Saramago a încheiat într-o notă surprinzător de optimistă - asta dacă am înțeles corect semnificația finalului.

      Voi ajunge cu siguranță și la ”Manual de pictură și caligrafie”, care mă așteaptă cam de multă vreme. Am ales în schimb ”Intermitențele morții”, al cărei subiect mi-a stârnit foarte tare curiozitatea. Într-adevăr, nu se poate spune că Saramago e sumbru în acest roman, ci foarte lucid și realist, în special în prima parte (e drept că mi-ar fi plăcut să meargă și mai departe cu ideile sale).
      Este interesantă această viziune asupra autorilor portughezi, iar citatul îmi amintește de ”Eseu despre orbire”, unde Saramago spune: „Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd.” Aveți dreptate, prin subiectele pe care le abordează, Saramago încearcă să deschidă ochii cititorului său, să-l învețe să privească și să observe lumea și sinele.

      Ștergere
    2. Marturisesc ca si eu sunt in cautarea unor interpretari ale finalului Intermitentelor. Sincer, eu am ramas dezamagita cand am ajuns la finalul cartii. Adica, pana si moartea isi uita de ale ei dupa o partida de sex? Poate ca este inca o ironie tip Saramago...
      Pe de alta parte, este si o doza de optimism in treaba asta - moartea poate fi invinsa. De iubire, imi place sa cred ca a vrut sa sugereze Saramago. Dar cum omul nu prea poate sa separe iubirea de sex... (alta ironie saramagiana?)
      Atitudinea violoncelistului care isi vede de viata lui, indiferent la mesajele "violete" ale mortii, ar putea fi un (alt) mesaj, acela de a ne concentra atentia asupra vietii, si nu asupra faptului ca mai devreme sau mai tarziu vom muri (chiar daca primim cate un mesaj "violet" sub forma unei boli, de ex. sau a unui accident). (GB)

      Ștergere
    3. Vă mulțumesc tare mult că ați revenit cu un răspuns! Care, trebuie să recunosc, m-a surprins (plăcut) prin sinceritatea lui.
      Nici eu nu am știut ce să cred despre final, dacă să-l interpretez drept unul foarte optimist sau drept o ironie/alegorie cu înțelesuri ascunse, pe care nu le-am putut dibui. Foarte bună observația că „omul nu prea poate să separe iubirea de sex”, precum și cea legată de atitudinea violoncelistului. Nu m-am gândit la asta, dar cred că aveți dreptate: deși nu se poate spune că violoncelistul își trăiește viața (în sensul dat de cei mai mulți oameni acestui termen, a-și trăi viața), el se concentrează asupra muzicii lui, căutând interpretarea „perfectă” prin care se poate exprima pe sine. Poate că tocmai aceasta este explicația întoarcerii mesajelor: violoncelistul nu se agață de viață (de plăcerile ei comune, de rând) și nu are nimic de pierdut, nu în sensul conferit în mod obișnuit pierderii prin moarte.

      Ștergere
    4. A-si trai viata inseamna a trai conform personalitatii, nevoilor si aspiratiilor fiecaruia. Necazul este ca majoritatea oamenilor considera ca a-si trai viata inseamna a trai asa cum traiesc ei. Prin urmare, daca violoncelistul aspira la interpretarea perfecta si lucra la asta, da, el isi traia viata lui (si nu pe a altuia, cum zice tot Saramago in Manual).
      Si vin si intreb: nu cumva interpretarea perfecta se refera la partitura... vietii? De aici si capitularea mortii (in fata perfectiunii vietii)? Pentru ca (boala si) moartea sunt urmari ale unei vieti imperfecte. (GB)

      Ștergere
    5. Hmm, aveți dreptate, violoncelistul își trăiește viața conform aspirațiilor sale. Foarte interesantă întrebarea... Îmi amintesc că moartea a fost mișcată de interpretarea din timpul concertului, când violoncelistul a atins acea perfecțiune. Poate chiar este vorba despre partitura vieții, una simplă și totuși autentică, pură, neîntinată de micimea gândirii umane, pe care foarte puțini oameni ar putea să o interpreteze.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...