Intermitențele morții – José Saramago

► „Intermitențele morții”, de José Saramago ◄

Ed. Polirom, 2013, 236 pag. | Traducere: Georgiana Bărbulescu

Titlul original: „As Intermitências da Morte”, 2005 | Țara: Portugalia

---

V-ați întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă moartea ar dispărea, subit și fără justificări, din ciclul existenței umane? Dacă oamenii s-ar trezi în fața posibilității de a trăi veșnic, însă fără a fi tineri și sănătoși pentru totdeauna? Dar dacă moartea nu ar fi acea forță abstractă și ineluctabilă, ci o ființă care și-ar putea opri masacrul printr-un simplu act de voință, sau poate dintr-o curiozitate morbidă a celei ce se poate juca cu soarta? Și oare moartea e aceeași pentru toate ființele vii? Ar face față societatea și statul unei existențe prelungite la infinit, în care trupurile matusalemice, neputincioase, s-ar acumula în mormane dezgustătoare, nedorite de nimeni, când o întreagă țară s-ar transforma într-un azil de bătrâni ce monopolizează resurse și epuizează bugete? Cine și cum va fi afectat într-o societate care se bazează tocmai pe moarte pentru a putea supraviețui? În stilul inconfundabil al lui José Saramago – paragrafe interminabile, blocuri compacte de text care sfidează regulile gramaticale și sintaxa de manual, ignorând semnele de dialog, majusculele și punctuația –, „Intermitențele morții” ridică toate aceste probleme la care noi poate că nu ne-am gândit niciodată, deși n-ar fi rău să o facem.

Pornind de la o frază a filozofului Ludwig Wittgenstein (Gândește-te mai mult la moarte – ar fi ciudat să nu cunoști noi reprezentări, noi contexte ale limbajului), Saramago își imaginează ce s-ar întâmpla într-o țară în care nu mai moare nimeni, începând cu prima zi a unui nou an – căci, după toate aparențele, moartea și-a luat vacanță pe nepusă masă. Trebuie să menționăm că nu este vorba despre descoperirea vreunui elixir al tinereții veșnice, ci doar de faptul că moartea a încetat pur și simplu să mai ucidă: un dar al nemuririi cu consecințe neprevăzute. Bătrâni ce se mai țin de viață numai printr-un firicel străveziu, copii sau tineri cu boli incurabile, trupuri sfârtecate în accidente, sfidând logica supraviețuirii, toți acești oameni se află în pragul morții, însă fără a putea păși dincolo. Ușa către neființă este închisă, ieșirea din viață le este refuzată. 

[...] descopereau, încântați, că acum se întâmpla tot ce putea fi mai bun, realmente mai bun, că apăruse chiar aici, la ușa lor, o viață unică, minunată, fără frica zilnică de foarfeca scrâșnind a parcei, nemurirea în patria care ne-a dat ființă, la adăpost de incomodități metafizice și gratis pentru toată lumea, fără vreo scrisoare sigilată care trebuie deschisă în ceasul morții, tu în paradis, tu în purgatoriu, tu în infern (pag. 24)

La început, dispariția morții poate fi un motiv de bucurie pentru cei care nu gândesc mai departe de ziua următoare (cel mai mare vis al omenirii de la începutul timpurilor, adică posibilitatea de a se bucura fericită de o viață eternă aici pe pământ, devenise un bun la îndemâna tuturor), însă biserica, guvernul, filozofii, economiștii, precum și toate instituțiile a căror activitate se bazează într-un fel sau altul pe mortalitate, înțeleg destul de repede implicațiile catastrofale ale unui viitor în care nu va mai muri nimeni. Panică, planuri, previziuni, măsuri și compromisuri umilitoare, toate acestea sunt urmărite cu ironie și umor de Saramago, care nu se zgârcește când vine vorba de satirizarea tribulațiilor guvernului, dar, mai ales, ale Bisericii catolice. Din postura sa de ateist convins, care a criticat adeseori religia, scriitorul portughez ironizează fără jenă instituția religioasă, lovită în resorturile sale intime, căci fără moarte nu există înviere, și fără înviere nu există biserică. Însă nu doar biserica, ci și filozofia are nevoie de moarte (dacă filozofăm o facem pentru că știm că vom muri, a filozofa înseamnă a învăța să mori), la fel cum au și firmele de pompe funebre, societățile de asigurări sau căminele pentru vârsta a treia.

Biserica, domnule prim-ministru, s-a obișnuit într-o asemenea măsură cu răspunsurile eterne, încât nu pot să mi-o imaginez dând altele, Chiar dacă realitatea le contrazice, De la bun început noi n-am făcut altceva decât să contrazicem realitatea, și iată-ne aici, Ce va spune oare papa, Dacă eu aș fi papă, dumnezeu să-mi ierte vanitatea neghioabă de a mă gândi la așa ceva, aș ordona să se pună imediat în circulație o nouă teză, cea a morții amânate, Fără alte explicații, Bisericii nu i s-a cerut niciodată să explice ceva, cealaltă specialitate a noastră, în afară de balistică, a fost mereu aceea de a neutraliza, prin credință, spiritele curioase. (pag. 21-22)

Mi-am imaginat cum, dacă această situație utopică – însă nu imposibilă – ar avea loc, iar vacanța morții ar continua zeci sau sute de ani, morala, sentimentele și principiile s-ar perverti treptat, compasiunea, respectul și atașamentul ar dispărea cu desăvârșire, iar oamenii ar deveni pragmatici și cruzi, debarasându-se de trupurile celor bătrâni sau bolnavi incurabili îndată ce medicina nu i-ar mai putea ajuta cu nimic, stivuindu-le în depozite imense, adevărate cimitire de oameni încă vii, un veritabil iad pe pământ. Legile ar fi schimbate pentru a-i proteja pe cei tineri și în putere de masele monstruoase ale morților-vii, îndepărtați din societate cu pragmatismul celui care știe că doar în felul acesta se poate supraviețui. Dispariția morții ar însemna nu o binecuvântare, ci un blestem, căci, dacă mai înainte nu exista certitudinea unui iad în care păcatele vor fi ispășite pentru eternitate, acum iadul ar deveni un loc fără putință de tăgadă, un infern al vieții suspendate, e de ajuns o boală gravă sau un accident, sau pur și simplu bătrânețea, pentru a ști că vei fi sortit acelui loc al agoniei veșnice. 

Să scoatem limba la moarte, ne îndeamnă scriitorul portughez (care avea deja 83 de ani când a publicat acest roman și primise Nobelul cu șapte ani înainte), iar noi ar trebui să înțelegem că suntem liberi să maimuțărim nu doar moartea, ci și viața asta absurdă în care primim la pachet religia, legile și instituțiile statului, că nu e cazul să luăm nimic în serios și nici să cădem pradă manipulărilor, ci să gândim pentru noi înșine înainte de toate. 

***

[spoiler]

Cel mai mult mi-a plăcut întrebarea dacă moartea e una și aceeași pentru toate ființele vii sau dacă fiecare regn din natură are moartea sa proprie, personală și netransmisibilă, deasupra căreia se află o moarte generală, precum și faptul că dincolo de aceste morți individuale există o moarte mai mare, cea supremă, care are puterea de a distruge universul, cea care într-adevăr merită numele de moarte, deși când se va întâmpla asta nu va mai fi nimeni ca să-l pronunțe.

Mi-a plăcut și diferențierea dintre Moarte și moarte, cea din urmă – protagonista romanului – fiind doar mica moarte cotidiană, care nu poate împiedica viața să continue. Nu este foarte clar, însă, dacă moartea care acționează în țările învecinate este aceeași cu moartea care și-a întrerupt activitatea, par a fi morți diferite, având în vedere că muribunzii își dau ultima suflare odată ce trec granița, ca și cum ar fi intrat sub jurisdicția morții vecine – însă doar moartea lor ar fi trebuit să aibă puterea de a-i ucide, și deja m-am pierdut în logica acestor morți cu întrebuințări specifice. 

Fiecare dintre voi are propria sa moarte, o poartă cu sine într-un loc secret de când s-a născut, ea îți aparține, tu îi aparții, Dar animalele, dar vegetalele, Presupun că și cu ele se întâmplă același lucru, Fiecare cu moartea sa, Așa este, Înseamnă că morțile sunt multe, tot atâtea câte ființe vii au existat, există și vor exista, Într-un anumit fel, da, Morțile fiecăruia sunt morți ca să spunem așa de viață limitată, subordonate, mor odată cu cel pe care l-au omorât, dar deasupra lor trebuie să existe o altă moarte mai mare, aceea care se ocupă de ansamblul ființelor umane de la apariția speciei [...] Cu alte cuvinte, o moarte, aceea care era a noastră, și-a suspendat activitatea, celelalte, cele ale animalelor și vegetalelor, continuă să opereze, sunt independente, fiecare lucrând în sectorul ei. (pag. 84-85)

Saramago nu creează o nouă reprezentare a morții, ci îi păstrează la început înfățișarea convențională (un schelet înfășurat într-o mantie cu glugă, însoțit de credincioasa coasă), însă scriitorul depășește ulterior conceptul morții ca forță abstractă și o umanizează, înzestrând-o – pe lângă aspectul uman, de femeie frumoasă și irezistibilă – cu slăbiciunea simțămintelor omenești. Da, moartea se îndrăgostește chiar de cel care se sustrage puterii sale ineluctabile, iar a doua zi nu a murit nimeni.

Deși mi-a plăcut faptul că propoziția de la finalul romanului este aceeași cu cea de la început, închizând totul ca într-un cerc, recunosc că am strâmbat din nas la soluția aleasă de Saramago, oarecum telenovelistică: din păcate, nu pot să cred că dragostea poate fi mai puternică decât moartea, deși ar fi extraordinar să fie așa. Dragostea ar putea opri distrugerea (cea înfăptuită de om, nu de către natură), însă nu și moartea ca forță ancestrală, rece, neiertătoare, intrinsecă naturii umane. Poate că tocmai de aceea Saramago o umanizează și îi adaugă această slăbiciune – și oare, prin acele înalte instanțe care controlează moartea, el se referă chiar la dragoste? Recitind mai multe pasaje ale romanului, am identificat un paragraf-cheie în care se prefigurează această izbândă a dragostei:

O forță străină, misterioasă, de neînțeles, părea să se opună morții persoanei respective, în ciuda faptul că data răposării era fixată, ca pentru toată lumea, încă din ziua nașterii. E imposibil, spuse moartea către coasa tăcută, nimeni în lume sau în afara ei n-a avut vreodată mai multă putere decât mine, eu sunt moartea, restul nu e nimic. (pag. 159)

Moartea noastră (cu m mic) spune la un moment dat că nu ar fi surprinsă dacă acea Moarte generală s-ar întâmpla ca un ultim efect al acumulării micilor morți particulare și personale care intră în responsabilitatea morților de sector, căci asta mi se pare mai degrabă că se va întâmpla cu viața, care își pregătește pas cu pas sfârșitul, fără să aibă nevoie de noi, fără să aștepte să-i dăm o mână de ajutor. Și totuși, mie mi se pare că supraviețuirea pământului și a omenirii se datorează tocmai acestor morți mai mici, individuale, care țin sub control expansiunea distructivă a omului și împiedică toate aceste efecte catastrofale pe care le-am întrevăzut, într-o mică parte, în romanul lui Saramago; dincolo de o redefinire a legilor și a regulilor de viață, conștiința umană s-ar modifica radical, și nu înspre bine. Aici mi-ar fi plăcut să ajungă Saramago (cum a făcut-o în „Eseu despre orbire”): la acel om nou, la fel de fragil ca întotdeauna, dar pervertit de pendularea între euforia nemuririi și groaza bătrâneții veșnice.

[spoiler]

***

La fel ca în „Eseu despre orbire” și „Eseu despre luciditate”, José Saramago pornește de la o premisă utopică, în care o societate nenumită este lovită de o epidemie fantezistă sau de o situație improbabilă, analizând apoi implicațiile și consecințele acestui fapt din punct de vedere social, politic și religios. Și tot ca în romanele de mai sus, naratorul din „Intermitențele morții” îi vorbește cititorului, venind în întâmpinarea curiozităților și nelămuririlor acestuia, explicând ocolurile și necesitățile narațiunii, ba chiar admițând unele erori sau analize superficiale. 

După prima parte, care are veleități de eseu, romanul se transformă într-o poveste de dragoste în care mi-a fost greu să cred. Nu pot spune mai multe pentru a nu dezvălui subiectul (am scris despre asta la spoilere), dar soluția la care apelează scriitorul nu prea m-a convins. Acesta este principalul motiv pentru care „Intermitențele morții” mi-a plăcut mai puțin decât celelalte romane de Saramago pe care le-am citit; îmi dau seama că așteptările mele au fost destul de mari, dar aș putea adăuga și faptul că am întâlnit mai puține idei profunde sau abordări noi, inedite, care să mă arunce de pe traiectoria previzibilă a existenței. În afară de ipotezele ce ating locuri mai mult sau mai puțin comune, romanul nu ridică probleme cu adevărat provocatoare, nu pătrunde pe tărâmuri neumblate, nu zguduie din temelii, nu întoarce cu susul în jos lumea așa cum o cunoaștem. Spun toate acestea pentru că, privind în urmă, „Eseu despre orbire” mi se pare – și probabil este – o capodoperă. 

„Intermitențele morții” este, totuși, o carte captivantă, destul de inedită și potrivită pentru o primă lectură din scrierile lui Saramago; totodată, este o carte care ar trebui citită cât mai devreme (în viață, nu în timpul zilei). Deși păstrează același stil complicat și mai greu de urmărit, romanul se citește destul de ușor în comparație cu altele (mai ales în a doua parte), iar povestea este îndeajuns de interesantă pentru a menține curiozitatea până la final. Și cine nu ar vrea să afle ce se poate întâmpla într-o țară în care moartea și-a luat vacanță?

Moartea ar trebui să se afle pe vârful celui mai înalt munte prezidând destinele lumii, uitându-se cu bunăvoință la turma umană, văzând cum se mișcă ea și se agită în toate direcțiile fără să-și dea seama că toate vor duce la aceeași destinație, că un pas înapoi o va apropia de moarte tot atât cât și un pas înainte, că totul e unul și același lucru pentru că totul va avea un singur sfârșit, acela la care o parte din tine întotdeauna va trebui să se gândească și care e marca întunecată a umanității tale iremediabile. (pag. 186)

***

P.S.: José Saramago își parodiază la un moment dat propriul stil, care a stârnit probabil controverse și critici prin sfidarea regulilor de gramatică și sintaxă:

După părerea autorizată a unui gramatician consultat de ziar, pur și simplu nu stăpânea nici primele rudimente ale artei de a scrie. De la început, spuse el, caligrafia e ciudat de neregulată, pare că s-au adunat aici toate felurile cunoscute, posibile și aberante de a trasa literele alfabetului latin, ca și cum fiecare dintre ele ar fi fost scrisă de o altă persoană, dar asta încă s-ar putea ierta, încă ar putea fi luat ca un defect minor dacă ne gândim la sintaxa haotică, lipsa punctelor finale, nefolosirea de paranteze absolut necesare, eliminarea obsesivă a paragrafelor, folosirea virgulelor pe sărite și, păcat de neiertat, intenționata și aproape diabolica abolire a majusculelor. (pag. 127)

P.P.S.: Încă un citat care mi-a plăcut (și, apropo, traducerea Georgianei Bărbulescu mi s-a părut excelentă):

Iată un cuvânt care sună bine, plin de promisiuni și certitudini, spui metamorfoză și mergi mai departe, pare că nu vezi că vorbele sunt etichete care se prind de lucruri, nu sunt lucrurile înseși, niciodată nu vei ști cum sunt lucrurile, nici măcar care sunt numele lor în realitate, pentru că numele pe care le-ai dat nu sunt altceva decât asta, numele pe care le-ai dat. (pag. 83-84)