Femeile lui Lazăr - Marina Stepnova

Cătălina este un librar atât de priceput, încât, deși nu am intrat niciodată în librăria în care lucrează, m-a convins să citesc Femeile lui Lazăr. Nu pot decât să-i mulțumesc, pentru că n-am mai stat de multă vreme așa lipită de o carte, care nu este nici polițistă, nici de aventuri, ci pur și simplu o carte scrisă minunat, cu niște povești așa de bine ticluite încât îți dau lacrimile sau te pufnește râsul, dar indiferent n-ai cum să rămâi... Pe tot parcursul lecturii m-am minunat de scriitura savuroasă, plină și densă, a rusoaicei Marina Stepnova, și nu de puține ori am recitit frazele cu plăcere înzecită (primul capitol, chiar de trei ori, pentru că n-am avut timp și am tot întrerupt lectura). Aproape nimic nu este în plus sau redundant în romanul acesta, totul își are locul său, iar spre final mi-a părut rău că poveștile din friguroasa și pitoreasca Rusie s-au sfârșit. E de ajuns să deschideți cartea și să citiți primele pagini pentru a înțelege despre ce vorbesc - eu chiar sper să o faceți, căci presimt că n-o să vă pară rău.

Pe Lazăr cel din titlu l-am asociat involuntar cu Laur (roman care încă mă așteaptă în bibliotecă), gândindu-mă că este vorba de vreo poveste cu tentă religioasă - însă nu a fost nici pe departe așa: evreul Lazăr Iosifovici Lindt este un ateu convins, care nu are prea mult folos de pe urma evreității sale; el chiar disprețuiește acest popor sperios și pașnic, fără o moștenire culturală valoroasă - așa cum disprețuiește și moartea, regulile și ierarhiile, autoritatea și rangurile. Venit de nicăieri, cu o istorie personală sumbră, trecută sub tăcere, neînfricatul și jovialul Lazăr Lindt este un geniu veritabil - chiar dacă unul îndesat într-un trup mic, fragil, ca de copil -, destinat să ajungă pe cele mai înalte culmi ale științei sovietice. Însă genialitatea lui nu se extinde și asupra legilor simple, abia observabile ale vieții omenești cotidiene: el nu remarcă și nu înțelege nuanțele firii feminine, nici sentimentele care se zbat dincolo de fațada înșelătoare, nici dramele pe care ar fi putut să le împiedice cu o privire mai pătrunzătoare. 

E greu de spus de ce nu fusese folosit sau măcar închis. Poate pentru că era incredibil, aproape anecdotic, lipsit de simț practic și deloc orgolios, iar în toate dosarele staliniste, cum pui degetul, ies la lumină niște mici patimi banale, omenești - bani, onoruri, glorie care nu ajung niciodată pentru toți doritorii. Poate era vorba de simțul umorului [...] Dar poate că secretul se ascundea în renumita lui genialitate [...] Viteza cu care gândea. Râsul evident, puțin mecanic. Disprețul minunat pentru orice norme ale moralei umane obișnuite. Modalitatea de a-și scărpina repede, ca o maimuță, organele genitale bombate. Lindt era în mod clar altfel, făcut dintr-un alt aluat - se prea poate să fi fost diferit chiar și la nivel celular, biochimic. (pag. 68)

Lazăr Lindt este firul rezistent și trainic al cărții - nedespicat și nefrânt nici măcar de vremurile îngrozitoare pe care le traversează -, în jurul căruia se țes alte și alte povești, mărunte sau grandioase, aparținând oamenilor cu care-și întretaie existența - dar mai ales femeilor însemnate din viața sa, ale căror portrete sunt construite cu migală și iscusință de Marina Stepnova. Lazăr a iubit dintotdeauna femeile, iar ele l-au adorat la rândul lor pe micul monstru genial și fermecător - în afară de una. De la prima sa iubire, imposibilă, dar nestrămutată - a cărei lumină a căutat-o apoi pe chipul multor femei -, la soția mult mai tânără de care a fost îndrăgostit orbește, Lazăr și-a trăit viața în norișorii științifici și amoroși, fără a fi atins de persecuțiile, invidiile și răsturnările proprii comunismului sovietic - dar și fără a înțelege cu adevărat sufletul feminin. 

Romanul începe și se încheie cu povestea Lidocikăi, nepoata lui Lazăr Lindt, crescută în lumea unei neiubiri mari, absolute, un copil frumos și talentat al cărui destin luminos se frânge brusc: în anul 1985, Lidocika împlini cinci ani și viața ei începu s-o ia razna. Nu s-au mai întâlnit niciodată, Lidocika și viața ei... Chiar în primul capitol, fetița aurie, asurzitoare, simplă, cu tainițele pedagogice umplute pentru vecie de mămica, pășește peste pragul vieții sale, lăsând în urmă fericirea și mâinile fierbinți ale părinților pentru a trece în cele reci, indiferente ale bunicii Galina Petrovna. Bogată, frumoasă, glacială, crudă și surprinzător de tânără, bunica ascunde o existență nefericită străbătută de ură, repulsie și groază. Pe cât am detestat-o la început pe Galina Petrovna, pe atât am fost de mișcată aflând cum mâna destinului și cea a unui angajat zelos au smuls-o de pe traiectoria lină și fericită a viitorului său, așezând-o într-o altă viață, în care nimic nu mai era al ei. Lanțul nefericirii s-a rostogolit apoi și în viețile ființelor apropiate, ajungând până la Lidocika - cea care are șansa de se scutura de povara suferinței tăcute, docile, întinzând mâna după existența la care visase pe ascuns.

Pălăriuța din împletitură albă arunca o umbră vie, plină de găurele, pe obrajii bronzați ai Lidocikăi, dar umbra genelor ei era și mai transparentă și mai lungă - vai, ce frumușică fetiță mai aveți, ptiu, ptiu, ptiu, să n-o deochi. Mămica, recunoscătoare, primea lauda - cu două mâini, ca pe o pâine -, dar pe ascuns avea nu senzația, ci siguranța plină de bucurie, clocotitoare, de a ști că Lidocika nu e frumușică, ci Irepetabilă. Cel mai frumos copil din lume, cu cel mai frumos, ireproșabil, fericit destin. (pag. 9)

Lidocika, care încă nu apucase să se dezvețe de iubirea părintească, se lipea de Galina Petrovna instinctiv, ca un mic animal care se liniștește cel mai ușor nu prin cuvânt, ci printr-o lipire de corpul cald, de mirosul cunoscut, de respirația care-l încălzește - de toate lucrurile pe care Galina Petrovna nu le avea și care categoric nu pot fi obținute cu bani. (pag. 267) 

Toate istoriile feminine au fost extraordinare - cu veselia și tristețea lor uneori apăsătoare -, însă mi-a plăcut nespus de mult povestea Marusiei, rusoaica puternică și de o bunătate plină de sfințenie, cu familia ei minunată, în care fiecare copil care se năștea, fiecare pisică rătăcită sau musafir invitat la masă trebuia să facă eforturi pentru a câștiga iubirea și prietenia celorlalți - primind în schimb o bucățică dintr-o fericire omenească uriașă. A fi fericită însemna pentru Marusia să iubească, dar abia la bătrânețe, când s-a trezit în fața enormei suferințe a familiilor refugiate din multele și îndepărtatele colțuri ale imperiului, a înțeles că a iubi nu înseamnă deloc să-i iubească pe ai săi. 

M-a impresionat teribil bucata în care Marusia ajută femei și copii aflați la limita subzistenței, pagini întregi pe care le-am citit cu ochii încețoșați și sufletul zbârnâind de emoție - și culmea, în miezul lor se dezvăluie faptul că Elia-Elecika, o fetiță din Voronej, și Isaak-Isocika, un băiat născut în Basarabia, sunt, nici mai mult, nici mai puțin, decât viitorii părinți ai Marinei Stepnova. M-a cuprins o curiozitate așa de mare, încât am contactat-o pe scriitoare (pe Facebook, minunile vremurilor moderne) și am întrebat-o dacă povestea părinților săi este într-adevăr reală. Ea mi-a răspuns că este reală, însă doar pe jumătate. Nu am aflat și care este acea jumătate - poate nici nu ar trebui, căci istoria fabulată este minunată în sine - însă mi-a venit ideea să îi iau un interviu Marinei Stepnova. Dacă aveți și voi câteva întrebări interesante, cei care ați citit romanul, vă rog să nu vă sfiiți și să mi le trimiteți.

În fiecare seară, la masă se așezau cel puțin șapte oameni - fără s-o mai socotim pe Klara, nou-născuta, care pufăia liniștită lângă masă, în coș, tot încercând să-și dea seama cum trecuse ziua, Valia era extrem de atentă ca toți copiii să primească mâncare în porții egale, dar Marusia, cu niște ochi umezi de înduioșare, vedea cum Isocika îi strecoară pe ascuns Eliei cele mai apetisante bucăți din farfuria sa și deasupra ceainicului fumega un abur blând, iar Cealdonov, citind ziarul, îl mângâia mecanic pe cap pe Slavik care mâncase pe săturate, acum moleșit, adormit... Aceasta era fericirea, o fericire la care nimeni nu vrea să viseze, pentru că nimeni nu crede că ea e așa de domestică și de simplă. (pag. 133)

Femeile lui Lazăr atinge o sumedenie de subiecte (viața evreilor din URSS, condiția geniului captiv într-un regim totalitar, efectele dezastruoase ale comunismului sovietic, atmosfera de lagăr a școlii de balet din Ensk), dar, în primul rând, este o carte despre dragoste - filială, maritală sau patriotică - și despre putința sau imposibilitatea de a alege. De la familia ideală în care a crescut Marusia, la copilăria sterilă a Lidocikăi sau la condițiile inumane în care a trăit Nikolaevici, de la căsnicia luminoasă a Cealdonovilor la cea înnegurată de ură a familiei Lindt, cunoaștem tot atâtea fațete ale dragostei - sau ale lipsei ei. În viețile personajelor Marinei Stepnova intervin nepotriviri și dezacorduri, falii temporale ce zădărnicesc finalurile fericite - care, la fel ca dragostea, nu pot fi cumpărate nici măcar cu bogăție sau faimă. Nu este nimic siropos sau nefiresc în desfășurarea acestor vieți umane în contratimp, iar firele narative se așază cu abilitate în forma unor povești pentru oameni mari, care restituie cumva melanjul de farmec, teamă și înduioșare al celor ascultate în copilărie.

Romanul, ale cărui evenimente se întind pe aproape un secol, traversează istoria complicată a Rusiei din vremea țarilor până la revoluție, comunism și Perestroika, dar abia dacă simțim această călătorie îndelungată care trece iute ca gândul. Marina Stepnova nu pune accentul pe informații exhaustive, ci punctează evenimentele însemnate pe măsură ce povestea evoluează, iar pe multe le întrezărim din istoriile personale ce provin din toate păturile societății rusești. Deși personajele principale se învârt într-o lume din care nu lipsesc banii și tratamentele preferențiale, ducând o viață la adăpost de sărăcie și de groaza securii regimului - mai ales Lazăr, genial, unic, închis ca într-o capsulă protectoare -, istoriile mărunte ale personajelor secundare vin să completeze această salbă fastuoasă de povești, care se întinde din Moscova până în Ensk. Din loc în loc, din salbă se ițesc, strălucind viu, înțepătoare comentarii sociale și politice, spuse cu umor și ironie, de multe ori sub formă de alegorii.

[...] persoana imperială al cărei portret se afla în fiecare casă, la locul de onoare, cu imaginea unduitoare din cauza tămâiei iubirii poporului și a samovarului care clocotește întruna. (pag. 17)

Ea, ca mulți medici ce lucrau în acest gen de instituții, era buimacă în cea mai mare parte a zilei din cauza entuziasmului insuportabil și bine plătit pe care îl manifesta în fața pacienților sus-puși și se salva numai prin vehicularea bârfelor. (pag. 27)

Cei mai buni fii ai poporului evreu erau chiar ei participanți și instigatori ai revoltei ruse și, trebuie să spunem, niște participanți fără rost și niște instigatori nemiloși. Apropo, tocmai ei deveniseră și primele victime ale demonilor eliberați, când, peste câțiva ani străluciți, cu întrerupere, porcul uriaș al imperiului și-a ridicat botul din băltoaca seculară și s-a apucat să-și înfulece, indiferent, propriii purcei, fără să aleagă măcar care dintre ei sunt cușer și care nu prea. (pag. 31)

El respecta orice fel de credință, și mai ales pe a Marusiei, dar, vă rog, ce treabă are aici instituția Bisericii - monstruozitatea asta uriașă, ca un stat, capabilă să facă fărâme chiar cel mai bun material uman. (pag. 57)

Deși stilurile sunt diferite, poveștile Marinei Stepnova mi-au adus aminte de cele ale Ludmilei Ulițkaia prin temele abordate (nimic de mirare, doar este vorba despre același spațiu geografic) și tăișul ca de lamă al cuvintelor (totuși, incisivitatea Marinei este mai fină și predispusă la alegorii), dar mai ales prin atenția acordată personajelor feminine. Scriitura Marinei Stepnova este mult mai plastică și fluidă, iar frazele ei au o putere aproape magică de a stârni imagini și senzații, de a-l absorbi pe cititor în miezul întâmplărilor, printre fetițele gălăgioase și subnutrite de la școala de balet, în fumoarul înghețat al unui spital, ori pe plaja unde o copilă mușcă cu poftă dintr-o piersică. Mi-a plăcut faptul că obiectele și elementele naturii capătă trăsături umane pentru scurt timp, atât de scurt încât poți rata, clipind din ochi, momentul umanizării lor - și iată, degetele vântului s-au retras din păr, brațele copacului au redevenit imobile, ursulețul Galocikăi și-a dat ultima suflare odată cu cea din urmă pâlpâire a copilăriei. 

Ca nu cumva să credeți că doar laud acest roman, am remarcat la un moment dat și unele aspecte care pot deveni supărătoare: câteva personaje (ok, doar două dintre ele) au ceva special, o trăsătură rară care altora le lipsește, iar anumite cuvinte se repetă, cum ar fi faptul că lucrurile „pârâie” prea des sau sunt „cu atât mai înfricoșătoare”, dar mă întreb dacă nu este cumva și mâna traducătoarei în această repetiție care, odată observată, bate la ochi. În rest, cu câteva mici excepţii, traducerea mi s-a părut foarte bună.

Poate că unii cititori vor considera că scriitura este prea lucrată și complicată înadins, însă pentru mine a fost o încântare; mi s-a părut proaspătă și extrem de savuroasă prin metaforele și comparațiile surprinzătoare, prin interjecțiile și dialogurile înglobate în firul narativ, prin bogăția și densitatea frazelor, care devin un vehicul pentru emoții și imagini. N-am simțit că este prea mult, ci am înghițit cu lăcomie tot ce mi s-a dat, uitând de somn și de foame, minunându-mă de felul aparte în care pot fi spuse lucrurile. Acum îmi doresc teribil să citesc și celelalte cărți ale Marinei Stepnova, așa că sper să fie traduse și la noi - nu înainte de a fi reeditată Femeile lui Lazăr, deja epuizată la editură. 

PS: Mi-au plăcut numele de alint rusești, care delimitează granița dintre copilărie și maturitate (Lida-Lidocika, Galina-Galocika, Lazăr-Liosik, Isaak-Isocika), și pentru prima oară m-am gândit că limba rusă poate chiar e frumoasă și dulce, deși eu una m-am ferit de ea cât am putut. 

Editura: Curtea Veche, 2014

Număr pagini: 400

Traducător: Antoaneta Olteanu

Titlu original: Женшины Лазаря, 2011