Armele secrete – Julio Cortázar

► „Armele secrete”, de Julio Cortázar ◄

Ed. Humanitas, 2007, 194 pag. | Traducere: Tudora Şandru Mehedinţi

Titlul original: „Las armas secretas”, 1959 | Țara: Argentina

---

„Armele secrete” este prima carte de Julio Cortázar pe care o citesc, la recomandarea lui Alin. Cred că am început multe recenzii în felul acesta și o voi mai face, pentru că sunt o mulțime de autori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, la care ajung pentru prima oară. Nu mă încumet deocamdată să încep „Șotronul” – care, privit de la distanță, mi se pare teribil de alambicat și dificil –, în schimb voi mai citi proză scurtă de Cortázar, care mi-a plăcut și observ că s-a tradus la noi în cantități mulțumitoare. 

Într-o primă fază, povestirile scriitorului argentinian m-au nedumerit cu începutul lor abrupt și complex – căci autorul vorbește despre întâmplări și persoane pe care încă nu le cunoaștem –, cu scriitura lui mai degrabă intelectuală decât pasională, cu parantezele în care subliniază sau dezvăluie lucruri ce uneori sunt mai dificil de înțeles. N-a fost dragoste la prima vedere, dar, încetul cu încetul, a început să-mi placă foarte mult atmosfera lucidă și bizară a poveștilor lui Cortázar.

Povestirile din acest volum mi-au lăsat impresia că scriitorul argentinian nu este adeptul unei scriituri lirice, delicate, căci proza lui are o anumită duritate și ascuțime incompatibile cu sentimentalismul (ochii ei ce se năpusteau asupra lucrurilor precum doi vulturi, două sărituri în abis, două rafale de mâl verde). Alteori, proza lui mi s-a părut de-a dreptul rece – sau, mai bine zis, detașată și lucidă –, chiar dacă, prin subiectele sale, autorul abordează frământări și probleme profund umane.

Descrierea de pe coperta a patra subliniază stilul distinctiv al lui Cortázar, și anume infiltrarea inexplicabilului în cotidian, melanjul dintre realitate și vis. Într-adevăr, cele cinci povestiri din volumul „Armele secrete” cuprind o doză variabilă de inexplicabil, evenimentele luând uneori o turnură de-a dreptul paranormală, ca în „Funigei” sau „Armele secrete”. Pe de altă parte, în „Scrisori de la mama” și „La dispoziția dumneavoastră” e vorba mai degrabă despre coincidențe bizare sau contexte psihologice, decât de întâmplări imposibil de explicat și înțeles. 

Legat de insinuarea lumii onirice în realitatea cotidiană, unul dintre personaje vorbește (în „Armele secrete”) despre coșmarurile care, în loc să-și piardă din intensitate după trezire, continuă să se amestece cu zgomotele străzii, cu chipurile prietenilor, insinuându-se în cele mai inocente îndeletniciri. Este o prelungire persistentă a visului care se încăpățânează să rămână pe tărâmul realității, să bântuie mintea ca o fantasmă străvezie și ușor înfricoșătoare, fără a se retrage, după cum îi este menirea, în noaptea plăsmuirii sale. Încă ceva: toate cele cinci povestiri cuprind o moarte – recentă, îndepărtată sau metaforică –, ce pare a înlesni fuziunea celor două dimensiuni aparent incongruente. Există o vagă senzație premonitorie care însoțește povestirile, sentimentul că ceva nefast și bizar se va întâmpla la un moment dat, aspect care mi-a amintit de  „Locatarul himeric” al lui Roland Topor, cu deconcertanta lui pendulare între realitatea concretă și o posibilă dimensiune fantasmagorică. 

În „Scrisori de la mama” („Cartas de mamá”), acceptarea inexplicabilului și alunecarea spre ceea ce poate părea o nebunie colectivă au mai degrabă rațiuni psihologice. În urma morții unei persoane apropiate, Luis și Laura au plecat (sau, mai bine zis, au fugit) din Buenos Aires și s-au mutat la Paris. Din ce în ce mai înstrăinați, cei doi soți sunt urmăriți de remușcare și vinovăție, dar mai ales de amintirea vie a mortului, al cărui nume evită să îl rostească (persoanele sunt uitate, adevăratele fantasme sunt numele). Tocmai această confruntare a trecutului – care nu poate fi distrus și aruncat ca o ciornă – ar putea aduce izbăvirea de prezența apăsătoare, însă Luis și Laura o ocolesc cu bună știință. Este un pact al tăcerii născut din lașitate și complicitate, dintr-o nevoie de autopedepsire, poate, sau dintr-un refuz al uitării, al resemnării. O pace falsă și o fericire aparentă, care încep să se fisureze îndată ce în scrisorile mamei se insinuează numele mortului. 

[spoiler] Chiar nu m-am așteptat la un asemenea final, care, în doar două fraze, cuprinde o întreagă răsturnare de situație și dă o nouă direcție poveștii. Cei doi, intrând în jocul început de mamă – sau, mai degrabă, capitulând în fața ei, renunțând la apărarea lor fără cusur – încep să vorbească despre Nico, să îi accepte prezența și numele pe care îl evitaseră până atunci. [spoiler] 

Scrisorile de la mama erau o veșnică perturbare a timpului, un mic haos nevinovat în ordinea firească a lucrurilor pe care Luis și-o dorise, o urmărise și o dobândise, încorporând-o în viața lui așa cum făcuse și cu Laura, și cu Parisul. Fiecare nouă scrisoare insinua pentru o clipă că libertatea lui câștigată cu trudă, această nouă viață tăiată cu feroce mușcături de foarfeci în sculul de lână pe care ceilalți îl numiseră viața lui înceta să se mai justifice, se dezechilibra, se estompa precum străfundurile străzilor în vreme de autobuzul gonea pe Rue de Richelieu. (pag. 7-8)

„Funigei” și „Armele secrete” mi-au dat senzația că citesc niște povestiri gotice cu stafii și întâmplări ireale, precum cele scrise de Charlotte Perkins Gilman, Shirley Jackson sau M.R. James (probabil și Edgar Allan Poe, dar încă n-am citit nimic de el). Aceste întâmplări de domeniul fantasticului sau halucinatoriului au însă la Cortázar – pe lângă un stil și o tematică diferite – o puternică tentă de credibilitate, ba chiar de seriozitate, care spulberă posibilele îndoieli. Nu știu dacă am rămas cu această impresie pentru că am o afinitate pentru poveștile bizare, fiind pregătită să cred în istoriile fantasmagorice pe care mi le îndrugă un autor (dacă scriitura lui este fără cusur) – însă, la Cortázar, înglobarea fantasticului în real pare un proces natural și inevitabil, prin care personajele își depășesc posibilitățile și abilitățile finite, căpătând acces la o lume mult mai complexă.

Scurta povestire „Funigei” stă la baza filmului Blow-up, realizat de Michelangelo Antonioni în 1966. („Funigei” este unul dintre cuvintele mele preferate, pe care l-am întâlnit prima oară la Filip Florian, în „Degete mici”, așa că am fost foarte curioasă cum sună în spaniolă – însă titlul original este „Las babas del diablo”, care înseamnă „Balele diavolului” și-mi transmite o imagine de-a dreptul grețoasă, spre deosebire de vaporosul și delicatul funigel.) Michel, fotograf și traducător, surprinde cu aparatul său de fotografiat o scenă care îl nedumerește, căci în gesturile celor două persoane din cadru intuiește o poveste cu implicații mult mai profunde și mai neliniștitoare. 

[spoiler] Fotografia mărită îi monopolizează atenția, căpătând în cele din urmă o viață proprie, în care povestea continuă dincolo de cadrul fix și rigid imortalizat de cameră. Nu sunt foarte sigură ce s-a întâmplat cu Michel, ce înseamnă norii și păsările care trec la răstimpuri, dar am impresia că răspunsul stă în contopirea percepției lui cu cea a lentilei aparatului (el spune la un moment dat: fotograful operează mereu schimbându-și maniera personală de a vedea lumea cu alta impusă insidios de cameră). La final, Michel pare să zacă pe spate, precum un aparat răsturnat, privind cerul și norii (un lung răstimp se vede cum plouă peste imagine, precum un plânset invers), înlăturat din cadrul în a cărui desfășurare a intervenit pentru a doua oară. Mi s-a părut a fi o moarte metaforică – eu care sunt mort (și viu, nu-i cazul să înșel pe nimeni) –, ca și cum Michel, metamorfozat în lentila camerei, va rămâne țintuit pe veci în cadrul nefast, incapabil să se desprindă și să fugă. Dar ce se întâmplă, oare, în afara razei sale vizuale? Oare scena s-a repetat, fără ca Michel să o poată privi și interveni, iar deznodământul a fost cel de care s-a temut? [spoiler] 

Știu prea bine că lucrul cel mai greu o să fie descoperirea modului în care să povestesc, și nu mi-e teamă că mă repet. O să fie greu, căci nimeni nu știe cine-i de fapt cel care povestește, dacă sunt eu sau toate astea care s-au întâmplat, ori ceea ce văd acum (nori și, la răstimpuri, un porumbel) sau dacă pur și simplu povestesc un adevăr care-i doar adevărul meu, și atunci nu-i adevăr decât pentru stomacul meu, pentru cheful de a o rupe la fugă și a termina într-un fel cu treaba asta, fie ce-o fi. (pag. 73)

În „Armele secrete” („Las armas secretas”), Pierre și Michele, doi tineri care se cunosc de puțin timp, trec printr-o tatonare amoroasă ce pendulează între atracție și respingere, transformându-se treptat într-o confuză relație de agresor-victimă. Urmărit de imagini inexplicabile, fără o ancorare certă în trecutul lui, Pierre acceptă firesc aceste amintiri-vise ce se insinuează în viața sa cotidiană, ajungând să îl obsedeze prin recurența unui loc anume ce refuză să se materializeze. Personajul spune la un moment dat: Te poți obișnui chiar și cu ciudățeniile, poți crede că misterul se explică de la sine și că până la urmă ajungi să trăiești în el, acceptând inacceptabilul. 

„La dispoziția dumneavoastră” („Los buenos servicios”) a fost cea mai lejeră și pitorească povestire a volumului, chiar dacă nici aici nu lipsește mortul inevitabil. De altfel, a fost și singura povestire care m-a implicat emoțional de la bun început. Madame Francinet, o menajeră în vârstă, care s-a învârtit pe vremuri în casele oamenilor avuți, povestește despre o petrecere la care a fost nevoită să presteze o cu totul altă muncă decât cea pentru care fusese angajată. [spoiler] Nu am putut identifica elementul inexplicabil din această povestire, dacă există într-adevăr, căci sinceritatea cu care madame Francinet îl plânge pe mort este explicabilă prin atenția pe care el i-a acordat-o la finalul petrecerii, când toți ceilalți, chiar și servitoarele, au ignorat-o. M-am întrebat, în schimb, cine este bărbatul cu aer de țăran care își face apariția la priveghi: poate un fost iubit din vremurile când Bébé nu era sofisticat și celebru, poate un frate care indică originea simplă a mortului, înconjurat acum de atâta falsitate și ipocrizie – explicând, astfel, înțelegerea și atenția pe care i-a acordat-o lui madame Francinet. [spoiler]

Cea mai complexă povestire a volumului – precum și cea mai intensă – a fost „Urmăritorul” („El perseguidor”), care îl are în centru pe saxofonistul Johnny Carter, văzut din perspectiva lui Bruno, critic de jazz și biograf al muzicianului. Cu muzica lui Johnny, crusta obișnuinței a crăpat în milioane de fărâme, el cânta cum numai un zeu poate cânta la un saxofon alto, presupunând că a renunțat la liră și flaut. Imprevizibil și genial, egoist și nepăsător, superficial și totuși profund, Johnny este preocupat de timp și de ceea ce poate descoperi prin intermediul muzicii sale ce a revoluționat jazzul. Pentru el, muzica nu este un scop, ci o unealtă cu care încearcă să deschidă o ușă, cea prin care poate trece dincolo de limitata existență și înțelegere umană. Satisfacțiile de moment nu-i sunt de ajuns, el caută altceva, mai mult și mai profund, o revelație care îi scapă întotdeauna. 

Drogurile și mizeria nu fac casă bună. Mă gândesc la muzica pierdută, la duzinile de înregistrări pe care Johnny ar putea să-și lase amprenta, acest avans uluitor pe care-l are față de oricare alt instrumentist. „Asta o cânt mâine” mi se dezvăluie pe neașteptate cu un înțeles foarte limpede, fiindcă Johnny veșnic cântă mâine și restul vine în urmă, în acest azi peste care el sare cu ușurință de la primele note ale melodiei lui. [...] Mă gândesc cu melancolie că el este începutul cu saxofonul său, în timp ce eu viețuiesc obligat să mă mulțumesc cu finalul. (pag. 100)

Observându-l pe Johnny, cu halucinațiile sale și zbaterea continuă de a scăpa din capcanele întinse de satisfacțiile mărunte (jazzul, iubita, copiii), Bruno își dă seama de propriile limitări și îl invidiază prin prisma lucrurilor (sau a anumitor dimensiuni ale înțelegerii) care lui îi sunt refuzate. În relatarea sa, criticul prezintă o altă față a saxofonistului, diferită de portretul pe care i l-a făcut în biografia deja publicată, a cărei evoluție o urmărește cu mândrie, dar și cu teama că Johnny va dezminți afirmațiile făcute despre personalitatea și muzica lui. Deși pare o victimă, un om hăituit, Johnny este de fapt cel care urmărește și explorează neîncetat, sub un impuls care îl obligă să avanseze, să caute cheia ce va deschide ușa întrezărită prin țigările de marijuana și muzica sa genială.

Arta lui Johnny nu e o substituție și nici o contemplare. În cazul lui, dorința se plasează înaintea plăcerii și o zădărnicește, fiindcă dorința îl obligă să avanseze, să caute, refuzând dinainte descoperirile facile ale jazzului tradițional. [...] Stăpân al unei muzici care nu facilitează orgasmele și nici nostalgiile, al unei muzici pe care mi-ar plăcea s-o numesc metafizică, Johnny pare că se bizuie pe ea pentru a se explora, pentru a mușca din realitatea ce-i scapă în fiecare zi. Văd aici marele paradox al stilului său, agresiva-i eficiență. Nefiind în stare să-i producă satisfacție, servește drept imbold neîncetat, drept construcție infinită a cărei plăcere nu constă în finisare, ci în reafirmarea exploratoare. (pag. 120-121)

[spoiler] După cum am aflat de la Alin și de pe Wikipedia, povestirea vorbește despre ultimele zile ale lui Charlie Parker, faimosul saxofonist de jazz decedat în 1955, în apartamentul baronesei Pannonica de Koenigswarter (marchiza Tica din povestirea lui Cortázar). Interesant este faptul că există și un Johnny Carter, cântăreț de doo-wop și R&B, fondator al grupului The Flamingos (însă acesta va muri abia în 2009). [spoiler]

PS: Încă două fraze care mi-au plăcut:

Dintre multele feluri de a te împotrivi neantului, poate cel mai bun este să faci fotografii.
Lumea se conduce ca un ghidon având la capete manșoane de cauciuc care-ți încap în mână.