Dansatoarea din Izu (Yasunari Kawabata) & Onoarea pierdută a Katharinei Blum (Heinrich Böll)

Humanitas, 2008, 224 pag.,
trad. Flavius Florea

Dansatoarea din Izu - Yasunari Kawabata

Prozele care alcătuiesc volumul Dansatoarea din Izu s-au dovedit o experiență mai degrabă neplăcută: deși au fost două-trei povestiri cu care am rezonat, altele au reușit să mă deprime, iar una, în mod special, mi s-a părut îngrozitoare. Citind cartea lui Kawabata, m-am simțit precum un cititor superficial și neinițiat, care s-a aflat la picioarele unei lucrări complexe, pe care nu a fost în stare să o înțeleagă. Mai mult, am îngăduit slăbiciunilor mele să îmi influențeze percepția scriiturii lui Kawabata, judecând-o și condamnând-o pentru senzațiile inconfortabile sau de-a dreptul insuportabile pe care mi le-a trezit. 

Nu există nici măcar un singur suflet fericit în această colecție de proză scurtă, care abordează teme precum alienarea și singurătatea, pierderea și lipsa, decepția sau cruzimea. Soția unui om de știință, care este obsedat de dorința de a avea copii, este nefericită în căsnicie și se simte atrasă de o fată mult mai tânără; un bărbat, literalmente în flăcări, este adus într-un spital plin de muribunzi, fiecare cu propria poveste dezolantă; o fată părăsită de iubit vorbește cu sufletul acestuia după ce el a murit; supraviețuitori ai războiului, înfometați și lipsiți de adăpost, nu își mai pot găsi locul într-o Japonie ce abia a ieșit din război; o văduvă își amintește cum proiecta lumea într-o oglindă, spre alinarea soțului ei aflat pe patul de moarte.

Singura excepție printre aceste personaje năpăstuite ar putea fi studentul orfan, urmărit de melancolie, care se îndrăgostește de o frumoasă dansatoare adolescentă; Dansatoarea din Izu a fost povestirea care mi-a plăcut cel mai mult, alături de Luna în apă. Totuși, mi se pare nepotrivit să folosesc un termen precum „mi-a plăcut” în legătură cu povestirile lui Kawabata. Majoritatea sunt răscolitoare sau cel puțin neliniștitoare, iar lectura lor nu a fost nici pe departe agreabilă. Cea care m-a îngrozit de-a dreptul a fost povestea unui colecționar de păsări care își asumă rolul de Dumnezeu cu bunurile sale însuflețite, având putere de viață și de moarte asupra lor. Este întru totul neplăcut să pătrunzi în mintea acestui om și să fii martor la indiferența cu care tratează viața, fie că este vorba de cea a unui cățel sau a unei păsări. Chiar mi s-a întors stomacul pe dos citind această povestire. 

Nici măcar nu știu cui îi pot recomanda Dansatoarea din Izu: cititorii cu o stare pozitivă se pot alege cu o tristețe apăsătoare, pe când cei care sunt deja triști s-ar putea trezi în pragul unei depresii. Poate doar aceia care se află în posesia unei minți limpezi și echilibrate ar putea privi nepărtinitor lumea dezorientată și haotică populată de personajele chinuite ale scriitorului japonez. (Am citit cartea în 2013, iar gândurile de mai sus datează tot de atunci. Poate astăzi nu aș mai fi atât de zdruncinată de temele abordate de autor, ci aș reuși să le privesc cu mai multă detașare și imparțialitate.)

***

Polirom, 2009, 208 pag.,
trad. Mariana Sora

Onoarea pierdută a Katharinei Blum - Heinrich Böll

Microromanul lui Heinrich Böll, a cărui voce narativă a fost o noutate pentru mine, este scris sub forma unui raport, aparent rezervat și nepărtinitor, care prezintă lentul dar eficientul proces al umilirii publice la care este supusă Katharina Blum de către presă și poliție. Totul începe cu o crimă, iar dezvăluirea vine chiar în primele pagini ale cărții (nu citiți totuși pasajul de mai jos dacă vreți să evitați spoilerele): 

În seara de duminică, aproape la aceeași oră – mai exact, la 19:04 – , tânăra femeie sună la ușa comisarului principal al poliției judiciare, Walter Moeding, care în acel moment era ocupat, din motive mai mult profesionale decât personale, să se deghizeze în șeic, și-i declară comisarului speriat – declarație consemnată în procesul-verbal – că la amiază, pe la orele 12:15, l-a împușcat pe ziaristul Werner Toetges la domiciliul ei și dacă comisarul binevoiește să dea ordin ca ușa apartamentului să fie spartă, iar reporterul "înlăturat"; în ce o privește, a petrecut orele dintre 12:15 și 19:00 cutreierând prin oraș în căutarea unei remușcări pe care nu a găsit-o.

Este un fragment reprezentativ pentru întreaga narațiune: cel care scrie urmărește faptele îndeaproape, folosind un ton detașat, cu caracter informativ, lăsându-l pe cititor să tragă propriile concluzii - însă dincolo de acest limbaj sec și neutru se pot întrezări opinii formulate printre rânduri, ironie și mult umor. 

Katharina, o tânără inteligentă și muncitoare, care provine dintr-o familie destrămată, este adusă în lumina reflectoarelor după scurta sa relație cu un bărbat care a jefuit o bancă. În decursul a patru zile, viața ei, pe care o reconstruise cu meticulozitate, este sfărâmată în bucăți de interogațiile poliției și de articolele defăimătoare din ziare. În cazul poliției, fiecare detaliu al existenței ei trebuie justificat și explicat, secretele mărunte sunt scoase la iveală, iar intimitatea și demnitatea îi sunt călcate în picioare. 

Mass-media face ca totul să apară într-o lumină diferită, distorsionează declarațiile și faptele, emite ipoteze exagerate, fără nicio considerație pentru individul a cărui viață o distrug. Nu numai Katharina, ci și cei care o susțin sunt supuși unui proces de denigrare în articolele din presă. Reporterii nu sunt însă singurii responsabili pentru această situație - la fel de vinovați sunt și oamenii influenți aflați în umbră, cei care decid cine trebuie protejat și cine trebuie aruncat în gura lupilor. Astfel de istorii s-au întâmplat și se vor întâmpla mereu, căci un act izolat de dreptate - chiar dacă unul condamnat prin lege - nu va schimba nimic. Libertatea presei este o lamă cu două tăișuri, iar mass-media amintește de mitologica Hidră: în locul fiecărui cap care este tăiat, cresc alte două, la fel de otrăvitoare și mortale. 

(Am citit cartea în 2013, iar de atunci îmi propun mereu să mai citesc ceva de Heinrich Böll, însă fără a reuși. Poate, în curând...)