Parohia - Dan Coman

Tare stranie și faină a fost cartea asta! Sensibilitatea, cruzimea, umorul (de multe ori absurd), fantasticul, sexualitatea și poezia se amestecă într-o poveste care pe mine m-a fascinat. Nu cred că aș fi citit prea curând Parohia lui Dan Coman dacă nu o lăuda Roșu vertical și dacă Ionuca nu-mi dădea impulsul final - spre nemulțumirea lui Vio, care vrea să ne convingă pe toți să citim Căsnicie (vine și vremea ei, stai liniștită, Vio!). Eu una n-am putut rezista prezentării Ionucăi (Ce personaje stranii, ce lume cu susu-n jos, ce scene incredibile!), care s-a dovedit întru totul adevărată, dar cea care m-a cucerit de la primele pagini a fost scriitura lui Dan Coman, cu precădere ritmul minunat pe care îl au frazele lui. Știam că este poet, am și ascultat într-o seară câteva poeme care-i aparțin, însă nu mă așteptam ca proza lui să fie atât de armonioasă și melodioasă, cu un ritm atât de natural și distinct. Întreaga lectură a fost pentru mine o încântare - ba, uneori, a căpătat accente aproape magice prin imaginile stârnite de cuvinte. Și nu, nu cred că Dan Coman a scris această carte pentru publicul feminin.

Pe măsură ce am avansat în poveste, în mintea mea au apărut reminiscențe ale altor lecturi - Satantango de Krasznahorkai, Marele caiet de Kristof, Ușa de Magda Szabo, Vulpea albastră de Sjon sau De ce fierbe copilul în mămăligă de Veteranyi -, de care Parohia mi-a adus aminte într-o oarecare măsură, prin stranietatea lumii pe care o descrie, structura narativă și vocea aparte a naratorului-protagonist. Un univers strâmt închis între dealurile ce mărginesc un sat românesc, iar în interiorul lui, casa parohială care găzduiește câteva personaje atipice. Cel care ne conduce în această lume - lipsită de coordonate spațio-temporale certe - este fiul preotului, un tânăr naiv și copilăros, care încă nu s-a maturizat la cei aproape 30 de ani ai săi. Din scurtele secvențe cotidiene pe care le relatează, ne dăm seama în scurtă vreme că aproape nimeni nu poate fi socotit „normal” în familia preotului - o situație în perfectă rezonanță cu o lume în care regulile și obiceiurile s-au schimbat, iar lucrurile nu se mai petrec ca odinioară. 

Membrii familiei capătă treptat trăsături și personalitate, însă nu și un nume: fratele înapoiat mintal, legat cu sfoară pentru a nu fugi de acasă, care scoate sunete de vehicul și își pipăie cu uimire membrul uriaș; tatăl, parohul satului, un om tăcut și răbdător, pasionat de meciuri și romane polițiste, a cărui voce tunătoare din timpul slujbelor este într-un contrast izbitor cu atitudinea interiorizată și reținută de acasă; mama, o femeie energică, aprigă și cicălitoare, care ține gospodăria cu o mână de fier și regretă periodic că nu s-a căsătorit cu un cântăreț precum Hrușcă (e el urîţel, dar ce voce are, doamne). Mama este un personaj uimitor și memorabil, însă nu unul pe care să îl pot simpatiza; asprimea ei, oportunismul și părerile conformiste m-au ținut la distanță. În schimb, m-am atașat din toată inima de tată, cu stoicismul și aparenta lui neimplicare, cu rezistența mentală în fața limbii ascuțite a nevestei și a umilinței la care este supus atât de propriii fii, cât și de circumstanțele politice ale vremii.

Cînd reuşea să-l trezească, frate-meu se ridica în picioare pe pat, sprijinit cu tot corpul de tata care, slobozindu-şi o mînă după ce reuşea să-l echilibreze, ridica găleata aşteptînd aşa pînă ce frate-meu termina de urinat. Cădea apoi ca lemnul, trebuia să fiu atent, să mă trag într-un colţ, să nu mă strivească. I-aş fi cerut şi eu găleata – şi tata ar fi venit de partea astalaltă şi mi-ar fi ţinut-o şi mie, dar mama comenta imediat, nu ţi-e ruşine, azi-mîine ai treizeci de ani şi nu eşti în stare nici să-ţi ţii găleata de unul singur?

Ninge, o auzeam cîteodată, şi, deşi aproape aţipit, săream imediat din pat, să n-o supăr. Nimic n-o încînta mai mult ca primele ninsori. Dădea perdeaua la o parte şi-mi făcea loc pe scaun, lîngă ea. Apoi îl trimitea pe tata cu lanterna în verandă, s-o ţină de-a lungul peretelui camerei, în aşa fel încît să vedem fulgii. Cu cît mă uitam mai sus, cu atît fulgii păreau şi mai negri, dar nu ziceam nimic, să nu se enerveze. Era atît de entuziasmată că ninge, încît mergea imediat în cealaltă cameră şi se întorcea cu o portocală.
Portocalele apăreau doar iarna, şi doar la primele ninsori şi, dacă eram cuminţi, cîte una pentru fiecare în ajunul de Crăciun. Nu ştiam de unde le are şi unde le ţine, oricît am căutat, nu le-am găsit niciodată.
Desfăcea portocala acolo, la geam, arătîndu-mi întruna cît de frumos ninge.
Mirosul de portocală acoperea tot mai mult mirosul de cartofi.
Era într-adevăr minunat. 

Un personaj aparte, care mi-a plăcut nespus de mult, este Ninia cea șchioapă, partenera de joacă și de fumat a naratorului, o fată ciudată și tăcută, veșnic cu țigarea aprinsă între buze, însoțită pretutindeni de animalele ei fantastice, care miros a pufuleți. Ocărâtă de soția preotului (Şchioapa naibii!), care duce adevărate campanii de exorcizare împotriva animalelor ei, Ninia este totuși mereu prezentă alături de narator, la meciurile de fotbal în doi, la înot prin iarba câmpului sau atunci când protagonistul trage clopotele la slujbe și înmormântări. 
[spoiler] Dar cine este mama Niniei, care se ține cu mâinile de ușa bisericii pentru că refuză să intre înăuntru? Tind să cred că ea este curva satului (Pocăiţii şi curvele, ăştia nu ne lasă cu sfînta cruce-n mijlocul lor, zicea diacul de fiecare dată cînd găseam poarta de la casa Niniei închisă), căci pocăită sigur nu este, cu țigările ei și cu bărbații care așteaptă la ușă. Mi-a plăcut faptul că mama Niniei rămâne un personaj enigmatic, a cărui versiune nu o aflăm niciodată - căci, pe tot parcursul cărții, ea nu reușește să se apropie de protagonist și să îi vorbească. [spoiler]

Cînd iarba creştea, ne întîlneam pe cîmp să înotăm.
Ninia se întindea pe burtă, cu ţigara aprinsă, dînd din mîini şi folosindu-şi vîrful cizmelor ca să înainteze. Grozav îi mai plăcea să înoate aici.
Animalele ei o urmau în tăcere. Cele mai curajoase se adunau lîngă jarul ţigării şi-şi înclinau uşor capul spre stînga.
După o vreme se întorcea pe spate şi, în soarele amiezei, făcea îndelung pluta. Asta mă entuziasma de-a dreptul, aşa că, îmbrăcat cum eram, săream în mijlocul ierbii înalte şi înotam spre ea.

Naratorul acestui roman mi-a stârnit o mică furtună de senzații și sentimente contradictorii: rând pe rând, tânărul imatur și cam cretin m-a amuzat, m-a enervat, m-a înduioșat și m-a revoltat. El se află într-o fugă continuă - cu steagul funerar, la întrecere cu cei mai nepotriviți parteneri, cu mingea pe câmp, ferindu-se de furia mamei sau de femeia înaltă care bântuie prin sat - și încă se mai ține de hainele părinților, nepregătit să înfrunte lumea, și cu atât mai puțin cabinetul dentistului. [spoiler] O iubește pe mamă, chiar dacă aceasta îi respinge efuziunile afective și poeziile; în schimb, îi este rușine cu tatăl, cu predicile sale lungi peste măsură și cu personalitatea lui fluctuantă. Ninia îl consideră cel mai bun om pe care l-a cunoscut vreodată, însă accesele sale de cruzime, ușurința cu care este manipulat și ceea ce se întâmplă spre final mi-au spulberat și ultimele rămășite de empatie și atașament față de protagonist. [spoiler]

Într-o succesiune dezordonată de anotimpuri - cu absența stranie și inexplicabilă a primăverii - povestea își amestecă ițele temporale, iar viața la parohie se desfășoară cu o ciclicitate derutantă, întreruptă arareori de câte un eveniment ieșit din tipar. Într-o strânsă relație de cauzalitate, lucrurile se întâmplă perechi: camioanele misterioase ce urcă spre pădure la începutul toamnei sunt urmate de obișnuitele cadravrele aduse de râu, dangătul clopotului atrage după sine apariția animalelor stranii, întâlnirea cu Ninia înseamnă țigarea fără filtru, aprinsă, întinsă într-o tăcere complice. 

Mersul zilelor este așezat într-un tipar repetitiv, însă lectura este departe de a fi previzibilă și plictisitoare - căci ceea ce este normal și obișnuit pentru personaje, pentru cititor se dovedește a fi o surpriză constantă. Lumea văzută prin ochii protagonistului imatur capătă valențe de basm, iar fricile lui hiperbolizate, fugile lui constante, jocurile lui imaginare, ritmează și îmbogățesc o existență altfel banală. Mi-a plăcut faptul că unele lucruri sunt doar sugerate, iar altele rămân neexplicate, amplificând dimensiunea enigmatică și fantastică a poveștii. Ce sunt și cum arată, de fapt, animalele Niniei, mirosind a pufuleți și ușoare ca fulgul, sfidând gravitația și biologia? Ce e cu cadavrele aduse de râu și cu misterioasele camioane care urcă în fiecare toamnă spre pădure? Cine e femeia spectrală cu păr roșu care își caută înnebunită iepurele? 

Mama ieşea tot mai des pe cîmp.
Pusese acolo fel de fel de sperietori pentru animalele Niniei. Unele zdrăngăneau, altele se mişcau doar încolo şi-ncoace în bătaia vîntului, scîrţîind.
Cîteodată căra o oală de tablă în care lovea cu lingura de metal.
Huşi! Ha! Hîşi!, striga.
Dădea din picioare pînă ce praful se ridica din iarbă şi se legăna la nivelul genunchilor.
Cîteodată îl aducea şi pe tata.
Tata îşi punea patrafirul şi scutura cădelniţa în toate părţile, lăsînd în urmă un fir subţire de fum mirosind a tămîie.
Apăream şi eu, să văd ce se întîmplă. Luam sfoara şi-l trăgeam acolo pe frate-meu, ademenindu-l cu măcriş.
Hîşi! Ha! Huşi!, făcea mama pînă obosea. Animalele Niniei nu se zăreau nicăieri.
Ne întorceam toţi patru, în şir indian.
Frate-meu în frunte, la volan, învîrtind aerul cu amîndouă mîinile pînă ce se termina gardul. 

Deși nici locul și nici timpul poveștii nu sunt specificate, ne dăm seama curând că este vorba despre perioada comunistă, cu tăierea curentului și transmisii tv pe sponci, cu salam și sticle de Pepsi procurate pe ascuns, cu milițieni care oprimă și pedepsesc abuziv. [spoiler] Cadavrele aduse de râu și camioanele care urcă spre pădure par să indice grupurile de luptători din mișcarea de rezistență anticomunistă, vânați de cei printre care se numără și unchiul naratorului, probabil un securist cu funcție înaltă. Femeia cu păr roșu poate fi o victimă a regimului, o mamă/soție care și-a pierdut copilul sau soțul, o persoană nebună sau o fantasmă; nimeni din sat nu pare să o cunoască. [spoiler] 

Ritmul melodic și armonios este amăgitor, căci povestea care se dezvăluie treptat nu este nici pe departe una delicată și veselă, ci ascunde momente de cruzime și eros stingheritor, pe lângă substratul grav care se poate întrezări printre rânduri. Anumite scene vor trezi dezgust sau oroare unui cititor pudibond sau prea sensibil. De exemplu, naratorul este atras nu de părul pubian, ci de cel de la subsuoară, care este descris în toată splendoarea lui, astăzi în mare parte eradicată. Și totuși, chiar dacă sexualitatea își face loc, adeseori, în scene de o sinceritate brută, incomodă, cumva aceasta reușește să nu fie dezgustătoare (cel puțin din punctul meu de vedere), ci își găsește un loc în poveste, amplificând personalitatea neobișnuită a naratorului.

Nu purta sutien, i se vedeau sînii deja foarte mari şi sfîrcurile întărite prin tricoul alb şi aproape mulat, dar cel mai mult îmi plăcea părul ei de sub braţ. Un păr negru şi cîrlionţat, lung cum nu mai văzusem la nimeni altcineva, ieşindu-i în şuviţe inegale de sub mîneca scurtă. Şi mai mult îmi plăcea că transpira foarte repede, după încălzire tricoul i se lipea deja de piele. Mă ridicam de la catedră şi mergeam în spatele ei, prinzînd-o chiar de sub braţ, încercînd să-mi strecor cît de mult degetele prin părul ăla creţ şi transpirat, arătîndu-i cum să facă mişcările pentru inspiraţie-expiraţie şi cum să-şi ţină braţele tari pentru roata ţiganului. Apoi, în vreme ce ea exersa printre bănci, mă aşezam din nou la catedră şi-mi miroseam îndelung degetele.

Uneori, secvențele narative sunt scurte, semănând cu minimaliste poeme în proză (care m-au dus cu gândul la Vulpea albastră de Sjon și De ce fierbe copilul în mămăligă de Veteranyi), iar alteori, frazele se desprind de paragraf pentru a se așeza în formație de vers.

iarna
Iarna ieşeam singur pe cîmp şi rostogoleam zăpada.
Dădeam uneori din întîmplare peste unul dintre animalele ei.
Mă aplecam îndelung deasupra lui.

Doar trei lucruri îi pot reproșa cărții, care altfel mi-a plăcut surprinzător de mult: [spoiler] 1) momentul în care am conștientizat falia dintre idioțenia naratorului și perfecțiunea prozei - însă contrastul nu este unul neapărat evident, căci scriitura se menține în linii simple, nepretențioase; 2) inconsecvențele care poate nu sunt deloc inconsecvențe, ci doar eu le-am văzut ca atare, luând totul prea în serios. M-a nedumerit, de exemplu, lipsa repercusiunilor în urma declarațiilor semnate de protagonist sau a secvenței halucinatorii - excelentă, de altfel -, în care sătenii înscenează un ritual de îngropăciune milițianului Mîrza, sfidând autoritatea statală și religioasă; 3) uneori am avut senzația că romanul este inegal și neunitar, cu scene însăilate aleatoriu, fără o logică narativă pe fundal; din fericire, aproape toate scenele au funcționat excelent ca tablouri de sine stătătoare. [spoiler]

PS: Am întâlnit aici termenul „fosfarin” (o pudră de șarlotă care se găsea în magazine în perioada comunistă), pe care ori nu l-am știut niciodată, ori l-am uitat, căci nu-mi amintesc dacă mama sau bunica au pregătit vreodată așa ceva.

Editura: Cartea Românească, 2012

Număr de pagini: 160